Sari la conținut

Scorul, variantele si responsabiliatatea

articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11
» cultura cultura politica » Psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu


În România anului 2008, poporul a ales. De fapt, abia 40 de procente din rândul românilor au catadicsit sa se deplaseze pâna la urne. Restul, sceptici, depresivi, noncivici sau pur si simplu edificati – au preferat sa nu participe la circoteca democratiei în proces. E destul de trist sa te conduca un partid cu putin peste 30% sau o alianta cu ceva peste 50-60% din cei prezenti la vot, dupa cum este si clar nereprezentativ, dar asta e deocamdata putirinta politica a urmasilor lui Decebal, Traian & comp.
Ceea ce m-a surprins, neplacut, a fost scorul slab înregistrat de PSD, care, desi câstigase alegerile precedente, s-a exersat patru ani pe bancile opozitiei, dar participând, ce-i drept, mascat, la guvernarea minoritara a PNL. Pentru un partid de stânga, cu buna baza teritoriala, într-o tara care abia începe sa se îngrozeasca de semnele crizei economice, nu înca si de realitatea crizei ca atare, ar fi fost „normal“ si „logic“ ca social-democratia mioritica sa puncteze mai bine. Daca în epoca unei crunte recesiuni nici macar promisiunea unei protectii sociale mai accentuate nu te misca, atunci chiar ca meciul e pierdut pentru politicienii acestei formatiuni...
De mirare a fost si evolutia strutocamilei PDL-iste. În urma cu câtiva ani, PD facea parte din familia social-democrata europeana (traiasca Petre Roman, adica Sergiu Cunescu!). Dupa falsa revolutie portocalie, nemultumit de pedigriul socialist, Traian Basescu a simtit o imperioasa nevoie sa se apropie de popularii europeni, mutând macazul politic spre centru-dreapta (daca te iei însa dupa simptomele unei bune parti a consilierilor si intelectualilor apropiati de Cotroceni, centrismul dispare, lasând loc unei drepte traditionaliste si conservatoare, cu reflexe verzi nonecologice!). Oricum, mi se pare impropriu, ca si în cazul Vadim Tudor, sa vorbim despre situatia ca atare a partidului, câta vreme ecuatia reala este una banal de simpla: Vadim=PRM, Basescu=PDL. Cine sustine altceva înseamna ca nu se refera la aceleasi lucruri ca si mine... În fine, lipsit de locomotiva electorala basesciana, pseudopartidul oranj ar fi trebuit sa fie la câteva procente bune în urma PSD. Nu s-a întâmplat asa, iar acest fapt poate fi explicat pornind de la trasaturi (cum sunt media de vârsta si statusul social) ale bazinului electoral pe care conteaza formatiunea invocata. O serioasa secventa a clasei de mijloc, cu vagi nostalgii populiste, s-a regasit în discursul dinamic si proindividualist promovat de liderii mai mici ai PDL (Boc, Blaga, Videanu). Plus vârstnicii anticomunisti, care vad în Traian Basescu pe promotorul înnoirii din societatea româneasca. Pe rechinii economici direct interesati în guvernarea pdl-ista nu-i mai citez...
Pentru un partid care a guvernat, macar formal, sustinut doar de minusculul UDMR, PNL a realizat un scor ciudat de bun. Evident, insuficient pentru a repeta performanta din 2005, aceea de a guverna minoritar, dar încurajator pentru ipostaza de partid vital pentru orice guvernare doritoare sa aiba liniste în parlament printr-o majoritate confortabila. Astfel, liberalii pot reitera experienta PD-istilor lui Roman din vremea Conventiei Democrate, inclusiv prin recursul la tot felul de practici santajiste. Chestiunea este daca oamenii lui Tariceanu vor prefera sa participe la administratie, fie alaturi de PSD (caruia îi datoreaza sustinerea primita timp de trei ani), fie alaturi de PDL (în virtutea vagii „înrudiri“ ideologice, de altfel citata imediat dupa primul exit poll de catre Boc, liderul vizibil al pdl-istilor). Mai exista si varianta intrarii în opozitie, care, pe termen mediu, cred ca s-ar dovedi salutara pentru liberali, caci a fi în aceste momente la guvernare cam coincide cu o sinucidere electorala. Nu este imposibil, mai ales ca PNL-istii s-au înfruptat  patru ani din oportunitatile grase ale administratiei. Nu acesta e cazul „fomistilor“ din PSD si PDL, foarte frustrati de lipsa proximitatii cu actul guvernamental. Si nu în ultimul rând, ar putea fi luata în calcul si scindarea liberala (a câta oare, dupa Revolutie?), caci exista lideri ai partidului care simpatizeaza mai mult cu Basescu decât cu Tariceanu. E o perspectiva neagra, atât pentru PNL, cât si pentru sanatatea democratiei noastre.
Despre UDMR, numai de bine, caci maghiarii se pregatesc sa bifeze o alta participare la guvern, lor fiindu-le ideologic indiferent alaturi de cine conduc. În schimb, singura veste buna, pe acest fundal de haloimas electoral românesc, este ca PRM, adica tribunul paranoic si securist, a fost azvârlit afara din Parlament, dupa ce în 2000 devenise al doilea partid al tarii. Deh, nene Vadime, pensionarii din aparat nu sunt vesnici, iar la Bruxelles fanii lui Le Pen nu sunt foarte populari! Pentru consolare, îti ramâne aparitia vituperanto-deliranta la OTV, undeva, între episodul 19756 din „Elodia se întoarce“ si „Magda Ciumac trece la actiune“, episodul 5107. Dar tot raul spre bine, extremistii, reali sau potentiali, au ramas în afara jocului politic oficial, semn ca o oarecare însanatosire a climatului românesc e pe cale sa se realizeze.
Prin urmare, incertitudine. Chiar daca la ora când cititi aceste rânduri e posibil ca noul guvern si premierul adiacent sa fi devenit realitate, nesiguranta la care ma refer nu este data de componenta actului guvernamental (nu ca ar fi indiferent!), ci de asumarea serioasa a responsabilitatii guvernarii unei natiuni care abia în primele luni ale noului an va pricepe pe propria-i piele ce înseamna o recesiune economica adevarata. Fara masuri adecvate de protectie sociala si fara o supraveghere atenta a politicii financiare totul se va dovedi zadarnic. Aceasta este de fapt marea provocare: gestionarea cu minime pierderi a crizei. Desigur, cu conditia ca si Traian Basescu sa renunte la eternele lui rafuieli politice, gândindu-se ca este presedintele tuturor românilor, si nu doar al celor care au votat cu PDL. Cât ma priveste, sunt foarte sceptic ca locatarul de la Cotroceni va reveni la sentimente mai bune. În fond, pentru Basescu 2009 nu e atât anul în care sute de mii de români vor ramâne fara locuri de munca, cât anul în care se va lupta (oare cu cine?) pentru un al doilea mandat prezidential. În rest, sa auzim de bine si s-avem bani de pâine, ca politicienii sigur nu vor veghea asupra noastra!