Hedonism auctorial
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-04» cultura cultura literara »
Autor: ALEX GOLDIS
O mica disertatie asupra importantei singularitatii în scris îi prilejuieste lui Filip Florian discutia despre proza actuala: „Cred ca azi e interesant la felul în care se scrie tocmai faptul ca vocile sunt foarte diferite. Marea diferenta dintre cei care scriu azi, din noul val, si scriitorii de dinainte e ca fiecare îsi vede de temele lui, de stilul lui, de vocea lui. S-a renuntat absolut clar la genul ala, „generatia '70, generatia '80, '60“„, în care existau niste criterii estetice pe care într-un fel sau altul oamenii le respectau.“ Desi nu-i adevarat ca promotiile mai vechi respectau neaparat reguli de creatie, în schimb, afirmatia poate fi citita ca un pro domo. Caci, înca de la excelentul debut cu „Degete mici“, volum care a pus de acord critica româneasca – cum rareori se întâmpla -, Filip Florian s-a afirmat ca un scriitor original. Daca de Sorin Stoica îl apropia un soi de minimalism ironic si fantast (fara accentele sardonice ale autorului „Limbii comune“) sau daca avea în comun cu Florina Ilis placerea de a construi scenarii narative ingenioase („Degete mici“ e un policier deturnat), în schimb, niciunul dintre prozatorii actuali nu e atât de vizibil aplecat catre rafinamentul textului. Anticalofilia tinerilor scriitori e de înteles, daca tinem cont ca generatia '80 a dus pâna la capat scrisul frumos si rafinat, extenuându-i pentru o buna perioada posibilitatile. Departe de a aluneca în manierisme metatextuale ca la Craciun sau Nedelciu, spectacolul stilistic din „Degete mici“ facea ca lumea provinciei, banala în fond, sa dobândeasca un aer pitoresc si straniu.
„Zilele regelui“, al doilea roman al lui Filip Florian, ridica din punct de vedere tematic stacheta fictiunii actuale. Într-un fel, prozatorul încearca sa demonstreze ca stie sa scrie, spre deosebire de colegii de generatie, si despre realitati care nu privesc, obsesiv, doar România comunista de ieri sau permanenta tranzitie de azi. Succesul cartii la critica poate fi explicat prin suprasaturatia de autofictiuni si decupaje hiperrealiste. Ce rezulta de aici e o constructie tipic postmoderna (un cuvânt discreditat la noi de tehnicismul încruntat al optzecistilor, fara vreo legatura cu fantezia transgresiva a prozatorilor englezi sau americani), o fictiune apocrifa în genul lui Julian Barnes din „O istorie a lumii în 10 capitole si jumatate“, respirând atmosfera parfumata a utopiei din „Harun si marea cu povesti“ a lui Rushdie.
Povestea lui Florian e plasata în primii ani ai domniei lui Carol I si focalizeaza asupra unui presupus dentist, neamtul Joseph Strauss, care l-ar fi urmat în Principatele românesti. Departe de a fi, însa, un roman-fresca al sfârsitului de secol XIX (m-au amuzat comentatorii care au laudat inclusiv abilitatea documentaristica a autorului), „Zilele regelui“ e o utopie livresca, în care pitorescul detaliului prevaleaza asupra observatiei realiste. Mai putin s-a observat faptul ca rafinamentul scriiturii din primul roman se transforma aici într-un rafinament al imaginarului. Nu ma refer doar la felul eufemistic de a fi al personajelor (relatiile dintre oamenii lui Florian ascund elegante si misterioase ritualuri), ci si la obiectele care le înconjoara: suflet livresc, dentistul regal consuma nu doar carti sofisticate, ci si mâncaruri sau bauturi exotice – voluptuos probate stilistic de prozator. Multe si marunte sunt deliciile care dau gust prozei lui Florian, umplând-o de pitoresc, de la „lichiorul de coacaze“ asortat cu „pastravul în smântâna“ servit de Joseph într-o bodega din Madeburg, pâna la „ficatul de gâsca prajit cu felii de mar, cu piper negru si cu ceapa“, pe care dentistul viseaza sa si-l procure odata cu „debarcarea“ în noua patrie. Sub pana lui Filip Florian, nu numai Carol I e un aristocrat, ci toti supusii sai, începând cu Herr Strauss si terminând cu omniprezentul motan Siegfried, autorul unor psalmi domestici de toata frumusetea (subtila ironie a scriitorului fata de propria calofilie?). Jumatatea de secol XIX din „Zilele regelui“ nu e lumea mizerabila si instabila, semi-civilizata, de la începutul domniei lui Carol, ci tarâmul idilic al prosperitatii, al dragostei – neaparat maritale, finalizate în procreatie – si a fidelitatii prietenesti.
Desi are originalitate si atmosfera proprie, „Zilele regelui“ e, din pacate, o carte semiratata. În primul rând, pentru ca romanul e o demonstratie cam prea fortata ca istoria merge împleticit, pe doua carari, cea a întâmplatorului, a familiarului si a umanului, respectiv cea a institutionalului si a oficialului. Într-o scena de o artificiozitate care
n-are nimic de a face cu livrescul simpatic al acestei lumi, Filip Florian ne furnizeaza „cheia“ demnitatii lui Carol I în fata sultanului care trebuia sa-l „unga“ ca domn: daca înaltul oaspete refuza sa se ploconeasca în fata turcului nu e din pricina unei mândrii congenitale, cum ar zice istoria mare, ci pentru ca, suferind de o durere de masea, ar fi beneficiat de potiunea magica a dentistului personal. De altfel, cea mai mare problema a romanului e acordul povestii, intime si domestice, a dentistului, cu cea oficiala a regelui si, în subsidiar, legarea micilor întâmplari din viata primului de evenimentele domnesti (politic-administrative) ale celui de-al doilea. Dese sunt pasajele în care fictiunii i se aplica, inestetic, „petice“ documentare, cu toate cusaturile la vedere: „Desi presedintia consiliului de ministri trecuse în noiembrie din mâinile lui Nicolae Golescu în palmele lui Dimitrie Ghica, alegerile repetate nu izbutisera sa duca la o majoritate rezonabila în Camera pâna în aprilie '69, când opozitia se multumise cu numai zece deputati din totalul de o suta cincizeci. În fine, o alta chestiune cuibarita de la bun început printre planurile si însemnarile domnitorului, cea a drumului de fier, în stare sa mai dezamorteasca lentoarea nationala, sa faca uitate hurducaielile postalioanelor si sa lege tara aceea de lume, parea sa fi intrat pe un fagas fericit, desi pasii, ca la dans, mai presupuneau fandari, erau facuti uneori în laterale sau respectau principiul doi înainte, unul înapoi. Concesiunea Offenheim, mai întâi, parafata la 24 mai '68, inclusese trei tronsoane nord-estice, ca trei guri mari de aer, însumând 224 de kilometri. Pe urma, dupa un sir de ezitari si ciorovaieli parlamentare, provocat de încredintarea celorlalte concesiuni din Moldova unui consortiu berlinez condus de doctorul Heinrich
B. Strousberg, de ducii de Ratibor li Ujest si de contele Lehndorff, printul Carol avusese neasemuita placere, în toamna lui 1868, de a semna si de a promulga legea pentru construirea cailor ferate, care pecetluia, între altele, si soarta liniei Roman – Tecuci – Galati, cu scurta ei extensie, Tecuci – Bârlad.“ (p. 171, 172). Pentru a proba faptul ca regele Carol e un ctitor de cai ferate, Florian îsi pune personajele sa se plimbe demonstrativ cu trenul. Când nu mai întrevede nicio solutie narativa care sa încruciseze destinul lui Joseph cu cel al regelui, prozatorul îl face pe primul sa citeasca ultimele stiri din ziar despre ultimul. Nu mai insist, improvizatiile sunt destule.
Nedigerarea pasajelor documentare de fictiune e doar simptomul unui defect mai adânc al cartii lui Filip Florian. Autorul nu stie sa povesteasca, nici sa construiasca în relief, ci sa refaca doar atmosfera prin sugestie si prin expunerea detaliilor. Impresia de lume autonoma si de abundenta a imaginatiei vine din nesfârsitele enumerari care împânzesc romanul de la un capat pâna la celalalt. Fara stiinta focalizarii, întâmplarile si evenimentele se pierd, si ele, într-un fast-forward al detaliilor egale în semnificatie. Iata în ce maniera rezuma prozatorul istoria vietii lui Joseph: „Herr Strauss, care în miezul ultimei ierni, în ianuarie, în ziua a opta, împlinise treizeci de ani, zicea tot felul de lucruri, nu povestea, nu turuia, zicea pur si simplu ca vrea sa iasa dintr-o fundatura, ca pe lume exista o multime de tâte, în orice caz mai mult de unsprezece, ca tot ce e monoton tâmpeste, ca berea si schnapsul sunt bune, dat nici vinul nu-i de aruncat, ca orice târgusor geme de pisici tarcate patate, albe si negre, gri, galbene, schiloade sau dolofane, ceacâre, schioape, de toate felurile, ca un incendiu care te lipseste de-o mama si de-o sora îti perpeleste în veci inima, ti-o usuca si ti-o afuma ca pe o pastrama, ca vine un ceas, deodata, când nu te mai leaga nimic de nimeni si nici de cei din jur, ca dincolo de-un imperiu, de trei lanturi de munti si de câmpii necuprinse e posibil sa te nasti înca o data, ca a fi dentistul unui rege nu-i totuna cu a stoarce puroiul din gura unui rege nu-i totuna cu a stoarce puroiul din gura unui capitan de dragoni, ca o nevasta înseamna copii...“
(p. 27). Ma opresc aici, desi prozatorul continua pe pagini întregi, spre exasperarea cititorului. Deloc costisitoare narativ, caci nu presupune nici discernamântul organizarii materiei, nici efortul epicizarii sau a constructiei de scene individuale, metoda aglutinarii are, totusi, avantajul de a mima luxurianta unui univers si dexteritatea unui prozator. Sub stratul gros de instantanee ale realului se ascunde, în fond, o saraca lume bidimensionala. Lipsit de fantezie epica, prozatorul nu face decât sa colectioneze imagini reusite (uneori siropoase), care nu se încheaga într-un imaginar consistent. Consecinta directa a hedonismului auctorial? Identitatile si evolutia personajelor devin indiferente, povestile si dramele lor sunt baloane de sapun.
Ma mir doar ca în capcana falsei complexitati a acestei lumi au cazut critici experimentati, cu discernamânt estetic. Spre deosebire de Daniel Cristea-Enache, care citea în „Zilele regelui“ „confirmarea“ remarcabilului talent din romanul de debut, eu ma vad nevoit sa spun „pas“ în asteptarea cartii urmatoare a prozatorului.