Jean David – un centenar uitat
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura vizuala »
Autor: Radu Comsa
Jean David este o enigma a picturii românesti. Un singur tablou al sau e expus în selectia permanenta a MNAR, un portret de femeie. si acest unic exponat pare a fi suficient pentru a genera obsesii printre cei pentru care tot ceea ce a respirat plastic între razboaie constituie nirvana creatiei autohtone. Un al doilea, „Portretul actritei Leny Caller“, din colectia Sasa Pana, publicat în volumul dedicat expozitiei „Bucuresti 1920-1940 între modernism si avangarda“ nu a facut decât sa încheie referintele vizuale despre Jean David în România, realimentând pasiunea colectionarilor de modernism plus avangarda. Paralelele „à la Modigliani“ facute specificului lui Jean David în tineretea sa româneasca nu reusesc sa disturbe ardenta viscerala, dovada a faptului ca paralelele pot fi infinite si ca „à la“ nu e decât un frantuzism de pretiozitate critica.
Dar cine a fost Jean David? Nascut la 16 decembrie 1908 în Bucuresti, el urmeaza cariera clasica a unui tânar pictor din Regat care promite, adica studii în Franta, întâi la École de Beaux-Arts si Academie Scandinave, apoi la Academia Julian din Paris, între 1927 si 1933, unde este coleg cu Marcel Dyf. Pe lânga academiile (academismele) unui oras care fierbe de noutati, Jean David expune simultan si la Bucuresti, unde este primit în cercul Dada repatriat de la Zürich. Este epoca graficii în alb-negru, cu o prezenta în 1929 la Salonul de desen si gravura. Subiectele sunt niste trupuri supradimensionate, femei posesoare de glezne de elefant, premonitie interbelica a unei „supermarket lady“, într-un Bucuresti neatent la conjunctura si consumerist pâna la capat. Exact acel Bucuresti idolatrizat azi drept „interbelic“.
În anii '30 urmeaza portretele, dintre care cele doua mentionate anterior sunt cât de cât cunoscute. Din fericire, am reusit sa gasesc o referinta vizuala diferita de cele doua recognoscibile figuri, si anume tot un portret, pictat tot în 1934, intitulat „Femeie cu cozi împletite“, de fapt o reinterpretare a arhetipului tigancii. Aici se vede clar diferenta dintre David si pictura clasica de Salon Oficial, de fapt un rezumat al diferentei dintre sincronii picturii europene si maniera gen „tesatoarele Gorjului“, patronata oficial de politica, centrala si locala, a anilor '30. Tiganca lui Jean David e la antipodul produselor regimentului Octav Bancila, devine o expresie libera, vizual egal asimetrica si emotional egala celebrei actrite Leny Caller.
Este perioada colaborarii cu revista „Unu“, David devenind unul dintre exponentii modernismului capitalei. În 1932 ilustreaza volumul lui Sasa Pana „Viata romantata a lui Dumnezeu“ si în 1937 executa, împreuna cu Stefan Constantinescu, o fresca pentru pavilionul României la Expozitia de la Paris.
Jean David emigreaza în 1942 în Israel – episodul e tipic pentru atmosfera miscatoare a mijlocului de secol XX – printr-o evadare pe mare, pornind de la Constanta. E capturat de britanici, internat în lagar în Cipru si ajunge în statul Israel la momentul nasterii acestuia dupa un stagiu petrecut în armata britanica.
Ajuns într-un mediu artistic fara penalizarea unor antecedente directe, liber de orice europenism (chiar în ipostaza iconoclasta a unui Bucuresti oscilând brownian între chivute si pictopoezii), Jean David traieste embrionarul nou-nationalului Eretz Israel. În acest sens, guasa dedicata Ierusalimului, din 1950, este definitorie prin suprarealismul trecut care se ridica fumescent lasând locul unui constructivism nu neaparat privit prin retrovizor, mai degraba entuziast si pragmatic.
La sosirea în Israel, dupa expozitia „New Horizons“, doar doua erau curentele artistice „obligatorii“ în noul context: cel condus de Josef Zaritsky, tinzând spre o atmosfera lirica relativ istoricista, identificabila prin fragmente de atmosfera locala, si cel de-al doilea, condus de Marcel Iancu, al unui abstractionism stilizat, a carui întindere mergea de la geometrismul interbelic la un nou formalism simbolic. Jean David se afiliaza fara rezerve celui de-al doilea curent, alaturi de Marcel Iancu, prieten de la Bucuresti, cu care fondeaza în 1953 satul artistilor, Ein-Hod.
Situl artistic Ein-Hod merita el însusi un volum întreg, dupa cum si epopeea palestinienilor retrasi cu 300 de metri mai la deal în satul Ein-Hawd, care au obtinut în 1992 recunoasterea ca localitate si în 2005 alimentarea cu energie electrica, ar merita o poveste scrisa...
Desi strâns legat de Ein-Hod, Jean David a ramas în mod esential pictorul Ierusalimului. Nimeni înainte, nimeni dupa nu a detaliat zidurile Orasului cu atâta inima si prin atâtea mijloace, de la ulei la creioane cerate. La fel si cu figurile biblice, dintre care arhetipul Regelui David reprezentat ca un profil declinat prin câteva linii apare frecvent ca o reminiscenta de tinerete.
Dar Jean David, în noua sa viata, se transpune dincolo de arta de salon, fie ea a Tel-Aviv-ului – devine un polimat al vizualului – în acest sens creeaza machete de timbre, decoratiuni interioare pentru vapoarele de pasageri ale companiei ZIM si, în 1961, designul interior al primelor avioane de mare capacitate Boeing 707 ale companiei ELAL. Ajunge pâna la decoratiuni pe suport de „formica“, materialul minune al anilor '60.
Noul include si experimente fara comanditar, cum sunt cele pentru Dokumenta Kassel. Sau cele de la expozitia din 1974 din Tel Aviv în care oglinzi fragmentative anticipau un deconstructivism poate prea ubicuu astazi. În anii '80 Jean David continua sa picteze refatetând figurile, regii sau Ieusalimul concentrat în perimetre colorate.
Jean David moare în 1993. Nu ma pot abtine sa nu fac doua comparatii.
Prima este cu Marcel Iancu, contemporan si coleg, artist comentat azi de cele mai multe ori fara reculul obiectivitatii. Centenarul sau, în 1995, a devenit începutul unui cult al modernismului cu exagerare exersata zilnic. Dar dualitatea unei creatii de exceptie – în plastica si arhitectura – de dinainte de emigrare, a fost urmata în Israel de o sefie de scoala, întreprinzatoare si extrem de prolifica, pe un singur palier. Cu o opera difuzata profitabil în mii de exemplare, cu certificari si stampile, anexe obligatorii ale notorietatii.
Cea de-a doua este legata de Benjamin Fondane, a carui aniversare relativa – 110 – a readus în prim-plan polemici tari care nu demonstreaza altceva decât ca Fondane e viu în 2008, la Paris si la Bucuresti.
Prin comparatie cu cei doi, centenarul din 16 decembrie 2008 al lui Jean David ramâne în totala uitare. Daca memoria scurta a orasului de tinerete este scuzabila prin ecartul de timp si prin raritatea referintelor, absenta lui Jean David la centenar în Israel, pentru care, dincolo de arta, a desenat timbre, a decorat vapoare si avioane, si unde a murit nu demult, acum cincisprezece ani, e, daca nu inexplicabila, cel putin trista.