Sari la conținut

Sa aveti pregatit marunt

articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18
» cultura cultura antropologica »
Autor: Cristian Robu-Corcan


Nu stiu exact când au aparut. Acum vreo patru, cinci ani. M-am trezit deodata cu unul rulând încet pe lânga mine. Soferul deschisese geamul si racnea amenintator: „Piata Mare Cheeeeerceaaaaa“. Cum nu întelegeam la cine zbiara, calatorii m-au apostrofat imediat: „Mergi, mai, sau nu mergi în Chercea?“. Nu mergeam în Chercea. Si nici nu stiam ca se poate merge cu un microbuz. Autobuzele, parca, faceau treaba asta. Apoi au început sa circule din ce în ce mai multe microbuze, pe trasee cu totul si cu totul surprinzatoare. Prin toate vagaunile, luând la rând toate strazile de cartier. Aveau numere imposibil de interpretat: 112, 3, 48, 17, 91 etc. De aceea, probabil, pe cartoane imense, lipite de parbriz, era descris tot traseul. De pilda: Vizirului – Buzaului – Sa aveti pregatit marunt – Concordia – Bloc Turn – Vidin. Sau: Gara – Dorobanti – Chercea – Pauza de masa (10 minute) – Calea Galati – Centru. Oricum, chiar si cu aceste prospecte de calatorie, era greu sa-ti imaginezi cam pe unde ar fi statiile. Calea Dorobanti începea, bunaoara, din gura Dunarii pâna la iesirea din Braila. Cât priveste Centrul... putea fi interpretat oricum. Dar toate aceste mici impedimente nu deranjau pe nimeni. Odata urcati în microbuz, oamenii afisau o mina de turisti, privind superiori la cei care mergeau pe jos, ca si cum ei erau doar în trecere, într-o scurta plimbare cu ceva ce aducea sensibil cu notiunea de autocar. Se stabilea, e drept, o intimitate cu soferul si mai era si fascinatia bordurilor blindate de beculete, indicatoare, casetofoane si tot felul de chestii care faceau bip-bip. soferul era adesea întrebat: „Merge bine, nea soferule?“. Soferul pufnea plin de el: „Daca merge? E Mercedes, mai Gigel.“ De multe ori, afisa atâta siguranta de sine, de aveai sentimentul ca microbuzul era chiar de el construit. Manevra volanul cu o mâna, în timp ce cu cealalta împungea si rotea toate butoanele care-i picau sub degete, asa, de parca ar fi facut încontinuu teste si verificari. Si, efectiv, orice „verificare“ iesea bine. Functiona, domnule!
Timpul trecea. Soferii se transformau în mici dumnezei care sanctionau drastic orice abatere de la cultul microbuzului. „Mai tare, lesinato, mai tare, trage de usa!“. „Nu de acolo, mai din fata, trage spre tine, baaaaaa!“. „Hai, mamaie, ca io am grafic, nu talon de pensie!“. „Uite-o, proasta, sta în groapa aia si face cu mâna, ea crede ca masina mea opreste în toate gropile!“. „Nu mai trânti usa, boule, ca asta-i Ford, nu Fiat!“. Si tot asa. Un aer de teama si emotie strabatea orasul la vederea teribilelor microbuze. Pentru ca erau teribile, într-adevar – opreau oriunde aveau chef, chiar si în mijlocul strazii; modificau în ultimul moment traseul, dupa bunul plac si interes; nu dadeau niciodata bilet, iar daca, totusi, cereai unul, urma sa cobori în suturi, cu vreo 20 de milioane de penisuri înfipte în tine si-n membrii familiei tale; boteau orice masina care circula regulamentar, luându-i fata, pe motiv ca „erau în timpul programului, la munca“, nu la plimbare, ca toti ceilalti participanti la trafic; aveau numere de înmatriculare care te ameteau, provenind de la proprietari mafioti: HAR, de la Haret, BUR, de la Buricea, CIO, de la Cioara, CHI, de la Chioru', VIP, de la un deputat (nu-i spun numele ca ma schilodeste!), PAN, de la Pandaliu'. În plus, manifestau o fascinatie de neînvins. Microbuzul, pe strazile Brailei, era primul semn ca Europa ne primeste. Ne trimiteau „scule“ occidentale. „Fiabile“. Cine nu pricepea tipul asta de afacere era  taxat drept comunist. Jigodie retrograda. si ce puteai sa faci? Mai nimic. Autobuzele treceau rar, prin exact aceleasi statii ca acum 20 de ani. Erau aceleasi vechi autobuze, care, când porneau de pe loc, îti dadeau sentimentul unei iminente explozii. Un traseu de maxim 10 minute îl strabateau cam în jumatate de ora. Asa ca nu-ti ramânea decât alternativa urcatului în microbuz. Apoi tot dichisul: nu apucai sa urci bine, ca soferul se proptea în acceleratie si, în ultimul moment, abia apucai sa te prinzi – dupa ce izbeai cu capul vreo doi nefericiti ca si tine – de vreo bara de sprijin; odata prins de ceva, încercai sa platesti, dar soferul era ocupat cu probleme mult mai importante; te asezai, în sfârsit, dar soferul începea sa urle la tine sa platesti; te ridicai sa platesti, dar soferul, în chiar momentul când întindeai banii, punea o frâna brusca, întotdeauna fara motiv; dadeai cu capul iar în ceva, om sau obiect; plateai, în cele din urma, si, tocmai când, fericit, încercai sa te asezi pe scaunul de pe care abia te ridicasei, soferul accelera furios, înjurând o pasare, sau un câine, sau un om; te izbeai iar cu capul de ceva; te asezai, respirai epuizat si, brusc, începeai sa auzi ceea ce toata lumea din microbuz, pierduta în alte dimensiuni, asculta patrunsa de un lirism naprasnic: o manea despre dragoste, tradare, invidie, razbunare, bani, pozitii sexuale, parinti tristi etc.
Ceea ce nu lipsea cu nici un chip din microbuz erau icoanele. Rar se gasea calatorul care sa nu priveasca smerit catre puzderia de copii xerox prinse-n rame de plastic, care sufocau bordul. si mai erau si crucile, spânzurate de oglinda retrovizoare, duzini întregi, înlantuite-n manunchiuri care se balabaneau într-o parte si alta la fiecare viraj sau cascadorie amuzanta, initiata de vreun sofer „simpatic“. Dumnezeu era cu microbuzul. Cu soferul si cu toti izbitii de toate geamurile. Microbuzul însusi era cu Dumnezeu, în timp ce-L legana agatat de oglinzi si butoane. Zilnic, mergând spre serviciu, asistai la aceasta profunda simbioza dintre Pantocrator, Guta, muncitori, intelectuali demni, fluieraturi, înjuraturi, frâne bruste, pârturi discrete auditiv, dar insinuante olfactiv, mici grohaieli si contradictii de ultima ora: „comunistii au fost niste criminali, însa tot mai bine era pe timpul ala“. Zilnic traiai miracolul de a ajunge teafar la destinatie, într-un microbuz condus de un cretin de 20 de ani, aflat la vârsta curiozitatilor mecanice si rutiere. Ia sa vedem cât prinde pâna-n capatul Bulevardului Cuza, si brrrrrum! Ia sa vedem daca are frâne bune si, în timp ce tot calatorul executa cruci rapide în dreptul Bisericii Grecesti, trîîîîîîîîîîîîîîîîî, târâs pe asfalt! Nasuri sparte, batrâni în colaps, dar tinea „panarama de masina“, ca era „nemteasca“. Si ce daca, apoi, intram noi direct în coloana asta de masini, bulangiul ala cu fata de prost, din Loganul de cacat, verde, are tupeu sa intre în noi? Si, hââââârsssst, juma' de Logan verde ramas pe spoilerele microbuzului... „daca esti prost, ma, în morti' ma-ti', cu Loganu' tau, stai acasa, hai ca ne vedem la capatu' liniei, sa vezi ce-ti dau în mufa daca n-ai asigurare!“. Si, normal, tot calatorul îi dadea dreptate soferului...“noi mergem la munca, dar ala cu Loganu' ce cauta chiar în intersectia aia?“.
Apoi a fost un mic scandal si-o pauza. si a fost primul scandal. Apoi a fost un scandal si-o actiune de protest a conducatorilor de microbuz. Si a fost al doilea scandal. Apoi a fost un al treilea scandal si o actiune de protest a calatorilor împotriva Primariei care dorea sa instituie pe microbuze sumare norme de comportament si bun-simt. Si a fost cel din urma scandal si ultimul. Victorie!
Astazi, Microbuzul este simbolul Brailei. Brailenii care nu au masini se împart în trei categorii: cei care merg cu microbuzul, adica brailenii adevarati, cinstiti si cu familii; cei care merg cu autobuzul – scursuri comuniste, vechi tare, mucegaite, sabotori de clasa; cei care merg cu taxiul – jigodii care fura de prin institutiile publice si care mor de ciuda ca nu-s ei patroni de microbuze. Punct!
Si ca o fatalitate, asa, în materia simbolului, un microbuz a intrat direct în statuia lui Nae Ionescu, cea din Piata Poligon. Nae Ionescu s-a înclinat putin, dar n-a cazut în nas. Microbuzul, în schimb, n-a avut nimic, ca era „Ford cu bara de protectie pe fata“. Piata Poligon s-a refacut, e noua si cu panselute. Nae Ionescu sta tot sa cada. Microbuzele au, deja, aer conditionat. Iar unii prefera sa mearga pe jos. Sunt putini, „antipatici“ si spera sa-l îndrepte cineva pe Nae Ionescu...
Dar tocmai scriu la ora când microbuzele se retrag din traseu, cu urlete de motor animalice si scrâsnituri de roti. Si va spun eu: e bine ori sa fii în ele, ori sa fii în casa. Nicidecum pe strada, mergând pe jos ca un fraier.