Comportamente trecute
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura istoriei » Cultura antropologicã
Autor: Dan Berindei
În perioada imediat urmatoare Unirii celei mari, a avut loc un proces complex de unificare româneasca, ce s-a reflectat pe multiple planuri. Noile provincii ale tarii proveneau din state si societati diferite, cu comportamente specifice. Originea, limba, vechi traditii si obiceiuri, dorinta de a fi împreuna, toate acestea îi uneau pe români, dar problema esentiala era constituirea unei noi entitati unificate. Se impunea ca moldovenii, muntenii si ardelenii sa fie înainte de toate români si sa-si armonizeze traiul laolalta si acest lucru nu era totdeauna lesne de înfaptuit. Calea aleasa pentru unificare, înca din 1859, nu fusese una federala, ea constând într-o simpla alaturare de provincii, ci cea a unitatii depline. Ar mai trebui adaugat ca acest caracter unitar sta si astazi la temeiul României si ca daca privim la unii dintre vecinii nostri care au ales cealalta cale constatam ca unificarile lor s-au dovedit mai subrede si n-au rezistat legilor de fier ale istoriei.
Procesul de unificare din primul deceniu urmator sfârsitului celui dintâi razboi mondial a fost realizat de clasa politica a acelei vremi, la rândul ei de proveniente diferite. Oamenilor politici din Vechiul Regat li se adaugasera cei proveniti din structurile politice ale fostelor imperii austro-ungar si rus. Deseori viziunile si chiar felul lor de a actiona erau diferite. Conlucrarea tuturor a avut însa loc, desi sfâsiata de divergente si adversitati, având la temei – firesc – si motivatii personale. Se manifestau optiuni deosebite si viziuni programatice diferite. A existat un liant puternic, dominant, decisiv si anume simtamintele nationale si patriotice comune. Cu totii doreau cu ardoare ca noua Românie sa existe si ca ea sa se afirme în lumea care era în curs de reconstituire. Imperiile, care timp de veacuri dominasera zona si împiedicasera ca „minunea“ ce avusese loc în 1918 sa fie înfaptuita, disparusera, înghitite de valurile furtunoase ale istoriei. Printre „succesori“, noua Românie a fost menita sa ocupe în perioada interbelica o pozitie de seama, din nefericire grav afectata mai apoi, doar dupa doua decenii, de cel de-al doilea razboi mondial si de urmarile sale.
Oamenii politici ai vremii si-au îndeplinit menirea. Ei au dominat „tranzitia“ acelui moment istoric. O tara vlaguita de razboi, de gravele pierderi umane, de pierderi materiale uriase, cu o situatie economica dezastruoasa, alcatuita din „parti“ de proveniente diferite, a iesit la liman în mai putin de un deceniu, cu structuri unitare, cu doua reforme fundamentale realizate – votul universal si cea mai întinsa reforma agrara din istoria ei – cu o noua Constitutie si, de asemenea, cu o economie din nou ascendenta. Meritul a apartinut tuturor cetatenilor tarii – de data aceasta ceva peste un sfert apartinând minoritatilor – dar si clasei politice.
Recent, am recitit o scrisoare pe care Alexandru Vaida Voevod i-a trimis-o lui Iuliu Maniu, de la Paris, la 29 iunie 1919. Erau vremuri fierbinti. Ionel Bratianu, artizanul principal de necontestat al procesului de unificare, se dovedise o personalitate exceptionala în dezbaterile Conferintei de Pace, si mai ales îsi demonstrase intransigenta patriotica în fata reprezentantilor marilor puteri învingatoare. Vaida Voevod era destinat a-i lua succesiunea, initial la Conferinta, dar nu peste mult timp si în fruntea Guvernului. Era cel dintâi ardelean sortit a guverna în România Mare. Totodata, Vaida îl respecta ierarhic, în acel moment, pe Maniu si-l informa cu scrupulozitate, în lungi misive, asupra mersului lucrurilor în negocierile internationale care se desfasurau în Cetatea Luminilor si care erau menite sa duca la o reasezare a unei noi Europe.
Scrisoarea amintita este revelatoare în multe privinte. Ea dezvaluie seriozitate, implicare, excelenta informare, si mai ales daruire catre ceea ce s-ar numi interesul national. Izbitoare este însa si atitudinea adoptata de Vaida fata de Bratianu. Ei proveneau din medii statale si politice deosebite si erau totodata angajati într-o lupta de reasezare si asezare a fortelor politice în noua Românie; deci, pe acest plan, într-o evidenta concurenta. Cu toate acestea, întâlnim în lunga scrisoare a fruntasului ardelean o impresionanta atitudine de fair play. Judecata sa este mai întâi româneasca, nationala si apoi partinica!
„Bratianu, scria Vaida, cu greu va putea fi înlocuit; experientele lui sunt tot pe atât de vaste pe cât de înalt e orizontul judecatii sale politice.“ Dar aprecierile nu se marginesc la atât. Fruntasul ardelean îi mai relata lui Maniu despre Bratianu: „Are o maiestrie neîntrecuta în a sintetiza problemele. Cu deosebita agerime prinde esenta“. Si portretizarea era continuata: „La precizarea detaliilor e extrem de atent, cântarind calitatea cuvintelor si cautând prin finete finetele ideii. În dezbateri contradictorii e în stare sa nuanteze toate neîntrecut. Nu prin oratorie scaparatoare, nici prin metafore emotionante, ci prin claritate si precisiunea expunerii, care nu-si ia refugiul niciodata la sentimentalism, ci apeleaza la logica mintii sanatoase“.
Importante erau si detaliile privind comportamentul lui Ionel Bratianu în comparatie cu cel al celorlalte personalitati marcante participante la Conferinta de Pace. Vaida îl compara cu ceilalalti reprezentanti ai micilor state, cu Venizelos, Politis, Paderevsky, Trumbici, Kramar ori Benes, evidentiind neta sa superioritate, dar îl descria si ca înfruntând cu siguranta de sine si competenta si pe cei „mari“, prezentându-l ca pe o personalitate dominanta a Conferintei internationale, si implicit ca pe un reprezentant de exceptionala valoare al clasei politice românesti. „Ultima sedinta secreta plenara, îi scria Vaida lui Maniu, a fost stapânita absolut de Bratianu. Procesul verbal stenografic îti va da o palida idee despre cele petrecute“. Nu se putea un mai mare semn de apreciere, dar si de obiectivitate nationala!
Portretizarea nu se opreste însa aici. Bratianu este analizat de fruntasul ardelean în comportamentele sale, multe dintre ele si astazi învatatoare! „În chestii de parale, scria Vaida Voevod, e extrem de crutator si nu acorda cheltuieli decât când nu se mai pot amâna, cântarind sumele mici cu aceiasi esitare ca si cele mari“. Ce informatie pretioasa si actuala! Totodata, Vaida sesizeaza si o trasatura aparent negativa a fruntasului liberal: „Darul de a organiza prin împartirea muncei si exploatarea fortelor specifice a fiecarui om dornic de munca, îi lipseste. Înselându-se de multe ori în oameni, a devenit neîncrezator. Are astfel o sfiala de a lucra cu multi împartind rolurile si prefera a se omorî prin munca ajutorat de colaboratori putini“. Vaida gaseste însa imediat si corectivul defectelor: „Ce sunt toate aceste apucaturi, neînsemnate în comparatie cu însusirile lui superioare. Fara rezerva lui fata de oameni nu reusea sa-si aranjeze tactica fata de Puterile Centrale si fata de Aliati precum a reusit“. Si „transilvanean“ mai adauga: „Limbutia bucurestenilor l-a învatat sa taca“!
„Niciodata nu l-am vazut vehement, continua Vaida sa creioneze portretul barbatului de stat regatean. Stie sa-si pastreze cumpatul în fata celor mai grele situatii, ca si în fata celor mai infame ticalosii, stapânind momentul prin calmitatea sa senina. Are norocul ca, de câte ori îl apasa griji grele, stie sa doarma. Cine e stapân peste somn îsi are în frâne nervii.“ Fruntasul ardelean nu uita sa adauge : „si umorul îi sta la dispozitie. Când vrea sa scape prin tangenta te ia cu gluma“. El mai remarca în misiva sa caracterizându-l pe Ionel Bratianu: „Cultura lui politica echivaleaza cu cea literara; felul lui firesc de a fi – liber de pozare sau snobism – imprima vietii sale de toate zilele caracterul lipsit de orice extravaganta pretentioasa în trai si în îmbracaminte“.
Vaida îi dezvaluia lui Maniu si principala trasatura a personalitatii celui analizat si totodata evidentia trasatura de unire dintre oamenii politici ai noii Românii, motivând si continutul scrisorii sale: „Un factor important psihologic al individualitatii lui Bratianu este sentimentul de datorinta fata de numele ce-l poarta, constiinta obligamentului moral pe care îl are fata de neam si tara de a perpetua traditia, asezând coperisul pe cladirea ale carei temelii le-a durat Ion Bratianu, tatal“. El aprecia ca lui Bratianu îi „zacuse adânc în inima“ unitatea nationala. Mai adauga: „Nu stiu ce valoare va fi având Take Ionescu. Bratianu este însa întruparea firei românesti. Legat cu sufletul si cu inima, cu traditia si cu mândria familiara de soarta neamului“.
Merita a fi semnalata si remarca lui Vaida din scrisoarea referitoare la comportamentul presei din acea vreme. „Ma doare când vad modul ignobil si vulgar în care e atacat de «Adevarul», evident Bratianu. Si mai adauga: „Ticalosia cu care cei patru au tratat statele mici, presa de revolver din tara se face a le ignora“. Din pacate, similitudini se pot face în aceasta privinta si dupa scurgerea a noua decenii!
Scrisoarea lui Vaida Voevod ne conduce spre trecut, când românii au stiut sa-si faureasca unitatea deplina si s-o justifice prin faptele lor. Barbati de stat ai acelor vremuri au fost la înaltimea împrejurarilor, dovedindu-si eficienta, dar mai înainte de orice purtându-se ca români, daruiti catre o tara pe care efectiv au construit-o, uitându-se pe sine si propriile interese si chiar si pe cele de partid si fiind capabili sa manifeste un comportament moral la înaltimea sarcinilor istorice ce le reveneau. O tempora! O mores!