63 de ani cu cortina ridicata
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura spectacolului »
Autor:
Calin Octavian Mocanu, directorul Teatrului „Tandarica“, în dialog cu Cristina Rusiecki
Cristina Rusiecki: Ce îsi propune Festivalul International al Teatrului de Animatie?
Calin Mocanu: Acum patru ani, când am facut primul festival, ne interesa deschiderea fata de „Tandarica“ pe plan national, unde teatrul era o marca importanta, apoi pe plan european si mondial iar, în spatele Teatrului „Tandarica“, fata de animatia româneasca. De la faza de festival-inventar al trupelor românesti, cum a fost primul an, am încercat sa trecem la prezentarea dramaturgiei si artei spectacolului, a specificitatilor din nisa teatrului de animatie. Acum doi ani am introdus si teatru pentru adulti într-un segment care merge paralel cu teatrul pentru copii. Scopul acestui festival este promovarea animatiei, ca stil, conventie de arta dramatica.
C.R.: În ce fel promovati dramaturgia nationala?
C.M.: Vorbim de dramaturgia nationala pentru copii. De exemplu, acum dam un premiu Teatrului „Luceafarul“ din Iasi pentru un spectacol scris de Dan Lungu. Nu am facut special o sectie de promovare a dramaturgiei pentru copii, dar, înscriindu-se foarte multe spectacole în festival, am fost atenti unde gasim text românesc scris special pentru copii. Daca este contemporan, cu atât mai bine. Exista texte importante, care asteapta sa fie puse în scena.
C.R.: A reusit festivalul ce si-a propus, deschiderea catre lume?
C.M.: A devenit, în timp relativ scurt, referinta pentru animatia româneasca. Aici este piatra de încercare a colegilor mei si a noastra. Avem un juriu independent de noi care functioneaza dupa criteriile lui. Primim jurizarile tip fisa. Evaluarea pieselor si premierea se fac foarte rece si foarte stiintific. De aceea festivalul a devenit un punct de referinta. Pentru colegii din tara e important sa se întreaca si sa ia premii la Festivalul International „Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“.
C.R.: Animatia româneasca avea un loc distinct în lume. E la fel de cunoscuta si azi?
C.M.: Sigur. Din pacate, doar cea pentru copii e cunoscuta si cumparata în lume. Noi am jucat acum, pentru prima data ca români, la Kennedy Center, unde se produce si Royal Shakespeare Company din Londra. Altii joaca „Hamlet“, noi am fost cu „Capra cu trei iezi“.
C.R.: Ati avut succes?
C.M.: În România suntem obisnuiti sa spunem fabulos, extraordinar, nemaiîntâlnit, monumental. Totul este la nivel patetic. Am fost apreciati foarte bine. Dar nimeni nu ne-a ridicat în slavi si nu ne-a dat tricouri cu „Ati câstigat, sunteti cei mai buni.“ Faptul ca am jucat acolo este extraordinar. Nu se ajunge usor si trupele românesti nu au ajuns deloc pâna la noi.
C.R.: Voi cum ati reusit?
C.M.: Institutul Francez ne-a selectat, la îndrumarea Ministerului de Externe si al Ministerului Culturii. Le-am trimis înregistrarea, ne-au dat OK-ul, au spus ca montarea lui Gabriel Apostol a „Caprei cu trei iezi“ e foarte buna si ca putem trece la traducere, pentru ca suntem invitati la celebrul festival al teatrelor europene de copii. Acesta este un succes mare: sa iesi, ca Galati care a jucat la Avignon, ca noi, la „Kennedy Center“, ca si Clujul, care a fost si el în S.U.A. într-un turneu de câteva zile. Animatia româneasca este bine pozitionata. Problema este ca noi sau nu stim sa ne adunam resursele, sau nu stim sa ne formulam limbajele. Poate ca suntem un pic dezorganizati...
C.R.: Ce înseamna ca nu stim sa ne formulam limbajele?
C.M.: Ca sa joci într-un loc trebuie sa ai un limbaj cât de cât accesibil. Daca te duci cu o angoasa cât casa de mare la „Kennedy Center“, cred ca te amendeaza. Am vazut la Avignon un japonez care era ca un fel de calusar. Dansa pâna la epuizare. Cadea, pur si simplu. Daca mergi cu asa o chestie, nu te ia nimeni în seama. Trebuie sa ai o structura pe care lucrezi, un limbaj estetic, sa vizezi ceva, sa ai niste valori clare în procesul cultural pe care îl prezinti.
C.R.: Se poate discuta despre anumite tendinte în animatia româneasca de acum?
C.M.: Anul acesta am încercat si am reusit sa schimb titulatura Teatrului de papusi si marionete „Tandarica“. Acum se numeste Teatrul de Animatie „Tandarica“. De ce? Pentru ca Teatrul de papusi si marionete a devenit un teatru de animatie în care limbajul nu mai este al marionetei cu fire si al papusii clasice, al lucrului de la pasarela sau din castelet. Cristian Pepino lucreaza cu scenografie animata, peisajele din spate sunt animate. Nu se mai zboara pe cer cu papusa, ci se face un zbor animat, dupa care papusa îsi preia locul ca si când ar fi zburat în toata scena. În punerea în scena a „Uriasului bun si prietenos“ a lui Ionut Brancu avem un plan general cu o vale în care niste uriasi discuta, povestesc, se apropie de planul nostru. Când ajung la el, prin pânza pe care e facuta proiectia, apare uriasul în fata noastra ca papusa compusa. Acum, instrumentele acestei arte care se numeste animatie încep de la animatia electronica pâna la animatia papusii si a marionetei, în orice tehnica lucram cu ea.
C.R.: Publicul nu amendeaza asemenea modificari?
C.M.: Publicul ne-a determinat sa ajungem aici. Publicul-copil evolueaza foarte rapid, te taxeaza fara sa citeasca cronica unuia care scrie ca jucam bine pâna la un punct etc. El te taxeaza în momentul urmator. Pe vremea când eram student, am vazut o piesa care m-a impresionat foarte tare. Actorii jucau pe scena si copiii în sala jucau mâta în acelasi timp. Nu avea nici o legatura nimeni cu nimeni. Nu m-am gândit atunci ca voi deveni director de teatru, dar mi-am dat seama ca trebuie sa mergem în paralel cu ce se întâmpla în creierele copiilor. Au aparut Internetul, multe filmulete, multe personaje, foarte multe virtuti ale personajului, s-a complicat si s-a multiplicat tipul de lupta a binelui cu raul: ce fel de rau, ce fel de bine, ce fel de salvari... Noi începem sa locuim încet-încet într-un alt fel de planeta si atunci spectacolul nu mai poate fi de o ora si patruzeci de minute cu pauza, pentru ca nu mai e timp. Copilul întelege din prima ora tot ce îi spui. Intuieste unde vrei sa ajungi. si atunci e de cincizeci de minute-o ora, fara pauza. Daca sala este calda, actorii stiu sa întinda un spectacol la o ora si zece, nu mai mult. Dupa cum stiu si sa opreasca tipul acesta de entertainment daca sala nu e deschisa în acea zi pentru jocul între public si colegii mei actori.
C.R.: Teatrul de animatie pentru adulti are un loc distinct în momentul actual?
C.M.: Teatrul de animatie pentru adulti a existat totdeauna sporadic în România. La un moment dat se spunea: avem spectacol de festival?, si noi, multi, întelegeam asa: varianta A: avem un spectacol de copii bun pentru festival; varianta B: avem un spectacol de animatie pentru adulti bun pentru festival; varianta C: avem un spectacol bun pregatit pentru festival, nu conteaza pentru ce public. Acum încep sa fie spectacole la Bucuresti si în tara pentru adulti. În ultimul timpul ne-am fixat publicul-tinta clar si fara nici un fel de inhibitie.
C.R.: Dar aceste spectacole se produc numai pentru festivaluri?
C.M.: Nu neaparat. Si Tg. Mures, si noi jucam pentru adulti în mod frecvent. Avem la Sala Studio „Faust“ si „Candid“. Cel din urma, nu de mult, a fost la festivalul de la Iasi cu mare succes. Trebuie sa marturisesc, daca o sa rezolvam cu toate drepturile, Cristian Pepino doreste sa puna „Cântareata cheala“ a lui Eugen Ionescu. Mi se pare fabulos.
C.R.: Cum va evolua festivalul vostru de aici înainte?
C.M.: E un proiect care a mers cu ajutorul tuturor, începând de la forurile care au înteles ca trebuie sa ne dezvoltam, prezentam, marketam si sa ne promovam nisa, aceasta specificitate a teatrului de animatie. Într-o discutie foarte importanta cu conducatorii nostri am mentionat ca nu trebuie sa scumpim biletul pentru ca noi suntem o rampa pedagogica. Plus ca aici nu e elita, nu trebuie sa vina cine reuseste sa adune bani de bilet. Trebuie sa vina orice tânar, orice copil din orice cartier. Pentru adulti, biletul e trei euro, si pentru copii, doi euro. În teatrele europene cel mai ieftin bilet e de cincisprezece euro. La Viena, la teatrele de copii, ajunge la saptezeci de euro. Din punct de vedere pedagogic, avem titluri importante din basmele românesti si din basmele contemporane. Povestile care sunt stiute se marketeaza singure. Sunt copii care vin cu povestile stiute aici. Daca vrei sa declansezi regizoral un conflict pe o mica schimbare de story, imediat sar copiii: „Nu, aici nu a fost asa!“. Copiii devin foarte comunicativi, nu mai agreeaza operele închise. Am colegi care, la un moment dat, vin la marginea scenei si povestesc. De exemplu, Popa din „Pacala“ iese de multe ori la discutii cu publicul. Sau Motanul încaltat împarte sala în doua sau în trei întrebând ce face un soricel, câta mila trebuie sa avem pentru el, cât de periculos e un soricel vazut în casa, daca te urci sus pe canapea si nu te mai dai jos doua zile pentru ca ai un soricel în încapere etc.
C.R..: Sa revenim. Întrebarea era cum va evolua festivalul?
C.M..: A pornit ca promovare a trupelor românesti si la anul, la editia a cincea, va fi un festival mondial. Fiecare continent va avea macar un spectacol. Si anul trecut am avut o trupa foarte interesanta din Australia. Selectia pentru festivalul de anul viitor a început din septembrie. Juriul va începe sa lucreze din iunie. Pentru trupele straine e foarte important sa stie ca vin cu jumatate de an înainte. Altfel nu se poate. Festivalul de acum se întâmpla si cel de anul viitor e aproape gata, asa îsi fac ei programul, ca sa nu aiba timpi morti.
C.R.: Nu e pacat ca animatia pentru adulti nu se dezvolta cum ar trebui si în România, asa cum se întâmpla în lume?
C.M.: În Occident, teatrul de copii se lucreaza în parcuri, în gradinite, în scoli. Entertainmentul pentru copii are valoare didactica si se face oriunde. În strainatate sunt trupe care joaca 365 de zile. Noi avem 250 de spectacole pe an. Jucam doua pe zi. Am jucat si trei pe zi când eram eu actor.
C.R.: Când se întâmpla acest lucru?
C.M.: Pâna în 1994. Am intrat în Institut în '90, în '91 am intrat actor la „Tandarica“, am terminat în '94, apoi am plecat pentru ca am luat un concurs de producator la Pro TV, dupa care, fiind liber postul de manager aici, am revenit si am luat concursul. De aproape noua ani sunt directorul acestui teatru. Împacat cu mine sunt pentru ca e proiectul care mi-a iesit cel mai bine. Am ajuns sa avem 75 000 de spectatori pe an, un record extraordinar. Deci suntem într-un an foarte bun.
C.R.: Care sunt punctele tari ale acestui proiect?
C.M.: În primul rând, am legat prezentul de trecutul puternic al unui teatru cu un prestigiu extraordinar, locomotiva animatiei din România, daca nu a acestei parti din Europa. La un moment dat, daca nu eram abil si nu ma miscam repede, riscam sa-mi cada pe picioare. Este un teatru cu o marca fantastica, foarte cunoscut în Europa. Am avut doi ani de constructie în stilul meu. Managerii dinaintea mea au fost foarte importanti. Doamna Mihaela Tonitza Iordache a fost unul dintre cei care m-au inspirat foarte tare. M-am gândit de multe ori la ce ar fi facut dânsa în situatiile în care eu eram pus sa iau hotarâri. Prezentul s-a creat încet-încet, am nascut premise, am marketat foarte bine teatrul care îsi câstiga din ce în ce mai mult public pe piete mici si noi. Daca aveam un tronson foarte clar de public, de patru-cinci-sase mii pe an, am ajuns la sapte mii cinci sute. Fata de acum doi ani, am ajuns sa avem 60% din publicul din Bucuresti. Vorbim de vârsta pe care o vizam: de la trei ani si jumatate la noua-zece ani. Teatrul de Animatie „Tandarica“ are un viitor fabulos. Numai ca spre deosebire de ce stiu oamenii, va trebui sa iasa în strada, sa ajunga mult mai de buna calitate în gradinite, în scoli, în parc; în Colentina, unde am eu fixul sa jucam mai mult, pentru ca acolo copiii vin mai putin la teatru. În geografia Bucurestiului sunt locuri de unde copiii nu au venit niciodata la „Tandarica“. Avem sapte mii cinci sute de copii care vin, dar vin aceiasi de cinci-sase ori.
C.R.: Cum ati putea sa va duceti voi catre ei?
C.M.: Am doua idei care merg paralel: Anima Street si Teatrul-Cort. Teatrul-Cort ar fi un teatru care se dezlipeste de „Tandarica“ si joaca în Colentina, unde pot veni copiii, ca vin pe jos cu învatatoarea. Le aratam cum e si data viitoare sigur se vor gândi sa vina la „Tandarica“. Anima Street ar fi un festival ajutat de alte spectacole de strada. Poate sa si expandeze pe strazile importante ale Bucurestiului si chiar sa faca parte din festivalurile importante anuale ale Bucurestiului. Când ma duc la Viena, stiu foarte clar ce festivaluri prind acolo. La fel la Barcelona sau la Madrid. Stiu foarte multe orase europene care au asemenea festivaluri.
C.R.: Am vorbit de prestigiul trecutului. „Tandarica“ pune umarul la constructia unui viitor la fel de prestigios?
C.M.: Ca orice insula de cultura, avem tot timpul grija de cei ce vin: de studenti, de regizori, de oamenii care se aduna în jurul animatiei. Invitam studentii, suntem atenti cu ei, vrem sa-i descoperim, îi stim pe unii care sunt iesiti din comun ca valoare, îi invitam la premiere. Le pretuim zbaterea si interesul pentru domeniul acesta.
C.R.: Nu ar fi o idee buna sa invitati trupe din strainatate si în afara festivalului?
C.M.: Nu avem cum, din caua sistemului de bugetare. Nu stiu cum l-as putea invita pe Jordi Bertran, pentru doua saptamâni, daca venirea sa nu face parte dintr-un eveniment.
C.R.: De ce Teatrul „Tandarica“ nu ar putea invita un spectacol de Philippe Genty, de exemplu, independent de festival?
C.M.: Anul viitor va fi un Philippe Genty, garantat. Obiectul meu de activitate este sa prezint, sa produc spectacole pentru copii, sa organizez festival pentru copii si adulti. Dar la festivalul viitor dorim foarte tare sa aducem un Philippe Genty si sa-l jucam la Teatrul National. Anul viitor vom da masura unui festival european important de animatie. O sa-i anunt si pe directorii de teatru din tara sa-si puna buget pentru venirea la festival, chiar daca vin doi-trei din fiecare teatru ca sa vada productiile. Unii nu au spectacole de valoarea selectiei la Festivalul „Bucurii pentru copii. Spectacole de selectie“ si atunci nu au cum sa vina sa vada. Restul, da. Stau patru-cinci zile. Unii vor sa stea chiar opt zile, sa vada tot.
C.R.: „Tandarica“ are spectacole gata sa mearga cu fruntea sus la orice festival din lume?
C.M.: Acum trei ani, „Faust“ a câstigat câteva premii si unul dintre cele mai mari, poate cel mai important din mandatul meu de management, Premiul pentru cel mai bun spectacol original la Praga. Dupa aceea, a mai obtinut o serie de premii nationale si internationale. Tot la Praga, Cristian Pepino a luat Premiul de regie pentru „Candid“. Anul trecut, „Candid“ a luat toate premiile posibile la festivalul de la Galati, de la Marele Premiu, pâna la scenografie, premii de interpretare, fete, baieti etc. La festivaluri nationale am luat tot felul de premii importante. Anul acesta, cu „Max si Moritz“ am luat Premiul Special al Juriului la festivalul de la Galati. Important e ca în 2000, Primaria Municipiului Bucuresti, UNIMA si „Tandarica“ au inventat Premiul de Excelenta în Animatia Româneasca. Anul viitor va fi al noualea an în care dam acest premiu. Am început cu maestrii nostri foarte grei iar anul viitor îl va lua Lica Gherghilescu, omul care a facut posibil ca Teatrul de Papusi din Constanta sa nu se desfiinteze. Toti cei care iau Premiul de excelenta, tin în urmatorul an un workshop.
C.R.: Unul dintre laitmotivele vaii plângerii din teatrul pentru oameni mari este efemeritatea actului teatral. În teatrul de animatie problema se pune la fel?
C.M.: Un proiect important al nostru este albumul „Muzeul Tandarica“. Anul acesta vom scoate volumul I. Noi avem o expozitie foarte mare de papusi. La Tolosa, acum opt ani, a avut mare succes. Într-o saptamâna, cât a fost expusa, a avut 20 000 de vizitatori. Veneau scolile sa viziteze papusile construite în aceasta parte a Europei. La expozite au participat si papusi din Timisoara, Tg. Mures, Brasov, Cluj, Bucuresti, Constanta. Când am venit în tara, am început sa fisam papusile, sa le aranjam si ne-am dat seama ce comoara avem. Am început sa facem expozitii si la sediu. Nu peste mult, la mijlocul anului viitor, o sa avem si un site cu un muzeu virtual. Acolo o sa vedeti chintesenta Teatrului „Tandarica“ în istoricul, în prezentul si în toate culorile lui. În 2009 vom avea „Muzeul Tandarica“ volumul II si în 2010 un alt album în care vor fi toate papusile produse în Tandarica vreodata: ce e mai important în cultura plastica a Teatrului. Unele papusi au disparut, dar noi avem fotografii. Vorbim doar de papusa, nu de obiectul animat, cum ar fi, de exemplu, o padure animata. Aceste albume ar trebuie sa existe la toate teatrele si centrele de animatie. Sa încercam tot timpul sa revigoram atitudinea actorului, scenografului, regizorului din Teatrul de animatie fata de meseria lui. Sa nu-si piarda cheful. În vremurile de praf, vânt, rascruci, haituieli si ideologii pe care le traim în momentul asta e bine daca putem sa pastram treaz interesul fata de aceasta arta. Îmi propun sa am grija de ce a facut teatrul acesta în istoria lui. De aceea catalogul festivalului se numeste „Teatrul «Tandarica» - 63 de ani cu cortina ridicata“. Asta înseamna ca de 63 de ani noi jucam fara întrerupere.