„Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
S-a încheiat de curând a cincea editie a Festivalului International al Teatrului de Animatie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“, organizat, an de an, de Teatrul „Tandarica“. Timp de opt zile Festivalul a prezentat dimineata si seara spectacole atent selectionate, pentru copii si pentru adulti, românesti si straine. Reactiile copiilor nu au contenit, încântarea adultilor nu s-a lasat asteptata. Cine nu a avut experienta acestui festival-terapie curata e cazul sa se intereseze din timp când începe urmatoarea editie, mai ales ca ea va gazdui macar câte un spectacol de pe fiecare continent.
Editia aceasta a avut numeroase atuuri în mâneca. Primul a fost spectacolul „Ofelia“ al Companiei „Jordi Bertran“ din Barcelona. Cel ce da numele companiei, mai vechi prieten al publicului bucurestean, s-a redovedit si geniu ludic, si excelent mânuitor. Marionetele au cules floricele cu degetele, si-au pus rolele în picioare si s-au dat pe ele. Acompaniindu-se la chitara, Jordi Bertran induce relaxare prin comic si ironie plina de bonomie, din care cinismul e exclus din capul locului. Chiar si scenele asociate subliminal cu violenta, ca aceea, excelenta, a marionetei-rocker metalist, sau cu macabrul, ca aceea a scheletului dansant care iese din cavou sa topaie un pic, îsi pierd orice urma de agresivitate. Ramâne doar umor pur, fara nimic terifiant. Momentul cel mai spectaculos din „Ofelia“ e cel al perechii (Romeo si Julieta, Adam si Eva etc., numiti-o cum vreti) în care „arta“ animatiei se reduce la doua guguloaie asternute pe câte un deget de la fiecare mâna. Si iata cum se naste relatia în pura ei chintesenta! Cele doua entitati se anima imediat (adica devin pline de anima), se asteapta, se foiesc, se rasucesc, se cauta, se pândesc, se gasesc, se hârjonesc, se tachineaza, se cearta, se armonizeaza si câte si mai câte... doar din miscari mici si sunetele chitarei pe care evolueaza ca pe o platforma. Toata relatia se desfasoara în cel mai simplu (dar pesemne atins de geniu) limbaj. Desi se vad doar degete cu doua caciulite, relatia, expresia, mijloacele, cu alte cuvinte, teatrul par complete.
De la relatie ca esenta teatrului la teatrul ca metafizica a fost un drum care pentru animatie pare sa nu puna probleme. În „Cantos Animata“, regia Charlotte Puyk Joolen, Teatrul t'Magisch, Maastrich, Olanda (cu o familie de actori-mânuitori, mama, tata si fiica), Panta Rhei apare ca un concept coerent, usor de urmarit. Ritmul picura întepenirea, obiectele urmeaza implacabilele legi ale transmutatiei. Formele trec imperceptibil una într-alta, lumea pare rezultatul defluirii ideatiei brahmanice unde vârstele Universului echivaleaza cu cele omenesti. Senzatia de sobrietate, de curgere pe nesimtite, de nastere si extinctie parvine prin papusi bizare si materiale grele, supte în gauri negre, centrifuge, ca în hauri de antimaterie. În sonuri lungi, batrâni cu fete încretite ticluiesc lumea. Animatul se metamorfozeaza în uman, papusa grotesca se transforma în mama universala, calda, supraponderala, blânda si voluptuoasa ca Venus din Willendorf, hranindu-si, plina de tandrete, puiul. Si astfel, limbajul animatiei accede la cea mai curata metafizica în surprinzatoare desfasurari plastice.
Publicul-adult, dar si cel copil s-au încântat la spectacolul „Visele“, în regia si scenografia lui McRanin, de la Teatrul pentru copii si tineret, Constanta. Dincolo de story-ul simplu, cu vietuitoarele care nu se mai pot bucura de vise dupa ce vrajitorul le-a furat de la Regina Noptii, spectacolul dezvolta o luxurianta a formelor gingase, eterice, de uimitoare frumusete. Pentru onirism, atmosfera psihedelica si senzatia de imponderabilitate care se insinueaza peste tot, McRanin se foloseste de clarobscur, de lumina întunecata pe fundalul careia se compun, se descompun, se anamorfozeaza si apoi plutesc tot felul de contururi. Doua-trei linii simple, esentializate reproduc gratia zborurilor nocturne. Regizorul mizeaza pe contraste tari si pe jocurile multiplului. Tactica se aplica umbrelor diafane, mâinilor gratioase, formelor silfide pentru a genera poezia nocturna a siluetelor desprinse de orice greutate, fara ancore în real, insule onirice plutitoare. Frumusetea vizuala taie respiratia, iar copiii, accesati la un cod al frumosului, mult dincolo de articulatiile rationale si lingvistice, chiuie ca la Michael Jackson. Productia are toate atributele unui spectacol reusit: vocile si miscarile actritelor sunt pline de farmec. O mentiune speciala s-ar cuveni interpretei Pisicii, cu expresivitate corporala deosebita si un timbru extrem de modulat. Mai mult, spectacolul e pretext perfect pentru educatia muzicala si pentru dezinhibarea cu care publicul se poate bucura si de splendoarea muzicii clasice, si de acordurile trasnite si înfocate ale jazzului.
„Visele“ nu e singura montare pentru copii care respira frumusete. Papusi delicioase (cum ar fi Puisorul sau Magarusul, plus multe altele) populeaza scena în „Punguta cu doi bani“ (regia Gabriel Apostol, scenografia Carmen Raszovski), productie a teatrului gazda. În „Ghiocelul si omul de zapada“, regia Marius Rogojinschi, scenografia Marius Rogojinschi si Marius Pastramagiu, de la Teatrul pentru copii si tineret „Vasilache“ din Botosani, în atmosfera cu casute de poveste risipite pe un deal în departare, movurile se completeaza rafinat cu rosul, pe fundalul aceluiasi tip de lumina întunecata. Iar sobita cu gura rujata sexi de care se va îndragosti Omul de zapada, topit de amor într-o ultima îmbratisare, reprezinta necesarulcontrapunct cromatic.
De asemenea, papusa Hansel, cu look delicios, upgradata la lumea noastra, cu ochelari si fata inteligenta si o voce extrem de buna (din „Hansel si Gretel“, regia Varga Ibolya, de la Teatrul „Puck“ din Cluj) sau vrajitoarea suie, cu ciorapi ultrasexi sunt imagini care fura pe data si ochiul, si imaginatia. Ca si cea mai frumoasa casuta din turta dulce conceputa de scenografa Epimanonda Tiotiu parca dupa schite de Gaudi sau Hundertwasser: un adapost cu forme lunguiete, zvârluge, subtiratece si terminate în coada de peste. Dinamismul, vivacitatea, actoria cuceritoare nu fac decât sa sporeasca vraja celebrei povesti.
Frumusetea imagisticii trebuie neaparat amintita si în cazul spectacolului „Mica sirena“, de la Teatrul de Marionete din Arad, unde fantezia luxurianta a echipei Victor Frunza-Adriana Grand naste transparente acvatice (la propriu, caci lucrurile se petrec într-un acvariu). Tragicul contrast dintre lumile incompatibile se actualizeaza prin „citate“ ale lumii de azi, fotografii (fete de tineri, Statuia Libertatii etc.) supradimensionate în raport cu sfera ondina. Executia plastica, diversitatea obiectelor, imaginarul complex, de unde nu lipsesc masinariile futuriste compuse din furtunuri si tevi care o întruchipeaza pe Vrajitoarea marilor, sunt cu atât mai socante cu cât personajele ramân papusi trase traditional de fire. Iar îndemânarea marionetistelor ce imprima vietuitoarelor subacvatice tremoloul marin al plutirii garanteaza seductia unui spectacol elaborat, unde mitul e tratat în limbaj modern.
În Festivalul International al Teatrului de Animatie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“ frumusetea si culoarea nu au disparut. Nu au fost înlocuite hocus-pocus-preparatus de agresivitate si cinism, cum prea adesea se întâmpla cu atâtea programe destinate copiilor. Candoarea si prospetimea s-au pastrat. Nu putem decât sa speram ca vor rezista intacte si pâna la urmatoarea editie.