„Intrarea pe un nou drum artistic este o fericire“
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura politica »
Autor:
LILIANA NIKITEANU în dialog cu COSTIN POPA
Sistemul nervos, tehnica si... norocul
Costin Popa: Profesiunea de artist liric este dificila, se stie. Durata carierei este atât de variabila încât cu greu se pot stabili reguli. Sa încercam totusi sa punctam câte ceva...
Liliana Nikiteanu: Cred ca trebuie avute în vedere trei elemente importante. În primul rând, este nevoie de nervi de otel, de o structura nervoasa foarte bine pusa la punct, provenita de la natura. Apoi, baza tehnica. Atunci când îti faci o casa, pui mai întâi o fundatie trainica, nu construiesti pe nisip, ci pe beton. Aceasta baza este scoala de cânt pe care ai dobândit-o înca din tinerete, atunci când ai decis sa devii cântaret de opera. În al treilea rând, norocul. Nu trebuie subestimat, e nevoie sa fii în momentul potrivit la locul potrivit si sa întâlnesti oamenii potriviti.
C.P.: În privinta elementului tehnic, nu exista o reteta universala. Cum poate un tânar sa ajunga la perfectiune sau, mai bine zis, la tehnica potrivita pentru genul lui de glas?
L N.: Nu atingem niciodata perfectiunea. Cred ca pâna ajungem la decizia de a nu mai profesa, adica pâna iesim la pensie, ar trebui sa continuam sa lucram, sa ne dezvoltam atât din punct de vedere tehnic cât si spiritual. Daca ai impresia ca ai atins perfectiunea, din acel moment începi sa regresezi.
C. P.: Cât de importanta este cultura de stil?
L. N.: Se câstiga în timp. Asimilarea ei tine de anturaj, de propria dorinta, de propria munca, de propria intuitie.
Evolutie fireasca
C. P.: Mezzosoprana Liliana Nikiteanu cânta acum opt ani Dorabella în „Cos? fan tutte“ de Mozart, acum este Fricka în „Aurul Rinului“ de Wagner. Iata un parcurs spectaculos între doua roluri de facturi diametral opuse, de la liric la dramatic! Ce s-a întâmplat în acest rastimp?
L. N.: Cred ca este o evolutie fireasca. În momentul în care, la 23 de ani si jumatate, iesi din facultate ca profesionist, ajungi la 46 de ani cu un repertoriu foarte mare. Mi-am numarat rolurile. Peste 60! Cele mai mari sunt, probabil, în jur de 20. Am stat doua decenii în domeniul aceluiasi repertoriu, care este de fapt unul de tinerete: baietei (Cherubino, Hänsel), junele Octavian, apoi fetele, Dorabella de care aminteai, Rosina etc. La un moment dat apare o rascruce, treci de 40 de ani si în fata ta vezi o poarta. Intuitiv, vocea aceea interioara pe care o avem cu totii îti sopteste: „Acum ai de ales: ori te opresti, ori deschizi poarta, lasi afara tot bagajul pe care l-ai purtat în spate timp de 20 de ani si, eliberata, intri“. Cred ca mie mi s-a întâmplat acest lucru. Ai auzit-o pe Liliana Nikiteanu cântând Fricka, primul rol dramatic wagnerian. Din fericire, mi se potriveste ca o manusa.
C. P.: Asa este. Si publicul a apreciat, s-a vazut la aplauze.
L. N.: Nu numai el, ci si responsabilii Operei din Zürich sau dirijorul Philippe Jordan care, de anul viitor, va fi seful muzical al Operei din Paris. Au apreciat foarte mult evolutia si curajul meu. Pentru mine este foarte important. Intrarea pe un nou drum este o fericire. Ma gândesc deja la Clytemnestra din „Elektra“ de Strauss. Va face parte dintre rolurile mele de maturitate, care nu se materializeaza de azi pe mâine. În momentul acesta sunt într-o faza de remodelare, coincidenta cu... intrarea în pubertate a baiatului meu, deci este fantastic sa fiu si acasa, sa ma pot ocupa de el. Ca si de mine, de sotul meu care, cu 47 de elevi pe saptamâna la Scoala de Muzica, are si el nevoie de grija mea. Mai bine nici nu poate fi!
C. P.: Ti-a folosit în cladirea carierei prezenta ca angajata permanenta a Operei din Zürich?
L. N.: Ceea ce mi-a fost de enorm ajutor sunt cei trei ani si jumatate de la Teatrul Muzical din Galati. Acolo am fost ca un ucenic si am avut ocazia sa cânt si sa joc aproape toate genurile existente pentru un artist liric. Primul lucru pe care l-am facut la Galati a fost Brahms, „Rapsodia pentru alto, cor si orchestra“, aveam 23 de ani si jumatate. Dupa asta au început roluri în opere, operete, musicaluri, absolut tot ce se putea face într-un teatru liric. Au constituit baza pe care mi-am cladit evolutia la Zürich, unde am ajuns în urma concursului de la Viena, din 1989.
C. P.: Concursul Belvedere...
L. N.: ... a fost de fapt nodul, explozia, în urma careia a început cariera, drumul meu.
C. P.: Câteva roluri reper?
L. N.: La Opera din Zürich, din fericire, am un contract foarte bun, 20 de seri care înseamna aproximativ sase luni de munca. În restul timpului sunt libera sa stau la bucatarie sau sa fiu invitata, sa raspund la alte oferte, sa sustin concerte sau sa am alte contracte în teatre lirice din lume. Rolurile importante au fost: Octavian – am debutat în 1991, imediat cum am venit aici, apoi Rosina, Dorabella, Despina, Zerlina si, la Dresda, Sextus. Am facut peste zece roluri mozartiene, tot ce a fost scris pentru soprana si mezzosoprana, în afara de Fiordiligi si Vitellia. Înseamna o scoala enorma, întrucât la Mozart esti... „în pielea goala“, nu poti sa ascunzi nimic. Vorbesc prea mult?
C.P.: Nicidecum, te rog continua.
L.N.: Mozart reprezinta educatia, este adevarul pur. Apoi au urmat rolurile franceze – Marguerite în „Damnatiunea lui Faust“, muzica rusa – Liubasa din „Logodnica tarului“ de Rimski-Korsakov, cea germana – Octavian din „Cavalerul rozelor“ de Richard Strauss. Acesta este un rol de vis pentru o mezzosoprana, pe care daca esti în stare sa-l faci, poti cânta orice. Sunt patru ore de muzica în care tu începi si termini rolul. Ar mai fi un aspect... evoluând alaturi de mari cântareti ca Agnes Baltsa sau Carreras, de dirijori ca John Eliot Gardiner sau Zubin Mehta, te educi si esti educat.
C. P.: Sub bagheta lui Zubin Mehta ai cântat chiar acum câteva seri în „Simfonia a IX-a“ de Beethoven. Într-adevar, la Zürich este o extraordinara circulatie de valori, la fel ca la...
L. N.: ... Viena, Paris...
C. P.: ... Covent Garden, Metropolitan, ceea ce probabil ca este meritul directorilor.
L. N.: În totalitate.
C. P.: Si al... bancilor din Zürich?
L. N.: Este vorba de capacitatea directorului nostru, Alexander Pereira, de a atrage – prin farmecul, prin stiinta lui si prin mai stiu eu ce alte mijloace pe care el le are, dar noi nu le cunoastem – finantele bancilor si sponsorii cu bani multi. Cred ca Opera din Zürich nu are egal în lume la ora asta.
C. P.: Înseamna ca totul merge bine datorita politicii de manageriale excelent puse la punct.
L. N.: Ai pus punctul pe i. Acum asteptam schimbarile care vor începe în 2012, când seful nostru se va pensiona si vom avea un nou director, Andreas Homoki.
În culisele regiei lui Robert Wilson
C. P.: Aseara te-am vazut în „Aurul Rinului“ de Wagner, productia lui Robert Wilson. În lumea operei de azi, modul lui de gândire pentru un spectacol este usor de recunoscut.
L. N.: Unic.
C. P.: O regie minimala, practic fara decoruri, cu gesturi si deplasari au ralenti. M-ar interesa cum construieste Robert Wilson?
L. N.: Problema este ca eu nu-l cunosc, am lucrat numai cu asistenta lui principala...
C.P.: ... care, desigur, a venit cu ideile lui.
L.N.: Respecta absolut tot ce a dorit boss-ul. Se lucreaza pe imagini conceptuale mari, pe lumina si gest. A fost o combinatie între teatrul kabuki si euritmie.
C. P.: Chiar în felul în care erati machiati.
L. N.: Si asta.
C.P.: Cum vi s-au explicat, privitor la muzica, toate complicatele gesturi, atitudini si miscari corporale? Întrucât a trebuit sa le reluati la fiecare spectacol, n-a fost o improvizatie, nu?
L. N.: Nici vorba, absolut nimic nu a fost improvizat, dovada ca pentru aceasta reluare (nu a fost o premiera) am lucrat o luna de zile, ceea ce nu este normal. De regula, la o reluare se lucreaza numai o saptamâna. De fapt, îmi pare rau ca trebuie sa rostesc asa ceva, dar... noua ni s-a spus ca nu prea exista legatura între gestica si muzica. Sunt doua drumuri total separate, paralele, care se întâlnesc la infinit. Ceea ce am facut noi acolo, a trebuit sa executam pentru ca ni s-a spus, dar de fapt nu are legatura cu muzica, ba chiar...
C. P.: Ciudat. Poate cu textul.
L. N.: Cu textul în sensul ca la un anumit cuvânt trebuie sa faci un anumit gest, dar daca gestul are legatura cu textul si cu muzica, asistenta nu era foarte sigura. Si cred ca nu era foarte sigura...
C. P.: Sunt foarte contrariat.
L. N.: Da, si eu sunt contrariata pentru ca de multe ori m-am simtit ca o papusa trasa de niste ate, care nu are o vointa proprie, decât poate pentru degetul mic de la mâna dreapta care... ma durea prea tare si trebuia sa-l relaxez ca sa nu amorteasca.
C. P.: Bun, bun, probabil ca asistenta de regie indica foarte precis miscarile.
L. N.: Exact. Chiar la degete nu s-a ajuns, doar ca în anumite momente trebuia ca pe un anumit deget sa vina o lumina, însa pozitia precisa a mâinii a contat foarte putin. Importante erau anumite momente de schimbare a luminii, de schimbare a pozitiei...
C. P.: Avea asistenta notat totul?
L. N.: Paginile partiturii au indicatiile pentru fiecare personaj. Deci s-au transformat într-un caiet de regie plin de însemnari. Pe scena nu se vede cât am muncit noi.
C. P.: Dar s-au vazut rezultatele, mie mi-a placut, m-am simtit transpus, însa voiam sa gasesc si justificarile regizorului.
L. N.: Asistenta ne-a rugat sa nu mai cautam justificari. Stia ca noi suntem obisnuiti, de la Stanislavski citire, sa avem o motivatie...
C. P.: ...un suport în muzica, un suport în text...
L. N.: Exact, si sa ne amintim ca Richard Strauss a scris o opera despre ce este mai important, muzica sau poezia. Ei, aici nu este vorba despre asa ceva, ci chiar de contrariu.
C. P.: Înteleg ca a fost numai o imagine mai mult sau mai putin corelata cu ceea ce se aude. Bine macar ca ne-a lasat sa ascultam muzica în liniste.
L. N.: Sa nu uitam un aspect, „Aurul Rinului“ este cea mai scurta opera din Tetralogia wagneriana. Când va veni „Walkiria“ cu aceleasi gesturi... ma abtin...
C. P.: ... sau „Amurgul zeilor“, cea mai lunga. Oricum, aveti repertoriu bogat, montari diverse...
L. N.: ... pentru absolut toate gusturile si mai ales pentru majoritatea categoriilor de vârsta, pentru ca se fac si spectacole pentru copii, dar si speciale, pentru sponsori. De exemplu, daca exista un Mecena care vrea sa vada o opera ruseasca în stilul clasic rus, atunci directiunea îi respecta dorinta.
Proiecte
C. P.: De la Dorabella la Fricka si apoi?
L. N.: La urmatoarea Fricka, dar alternativ cu o Walkirie în „Walkiria“, apoi în „Amurgul zeilor“ o Norma, rol mic, dar superb si, probabil, Waltraute. Iata drumul meu. Apoi urmeaza Vrajitoarea în „Copiii regelui“ de Humperdinck, reluarea cu „Semele“ de Haendel. Am facut filmul si o noua premiera, ambele regizate de Grischa Asagaroff, „Cavalleria rusticana“, unde sunt Lola.
C. P.: Un mic repaus, între walkirii.
L. N.: Mai sunt programata în Maddalena din „Rigoletto“, ici si colo si ma bucur sa cânt împreuna cu Elena Mosuc, care va fi Gilda.
C. P.: Dar la Bucuresti?
L. N.: Este foarte interesant pentru mine, pentru ca daca ma întrebi din punctul de vedere al Operei...
C. P.: Desigur!
L. N.: Nu numai. Eu sunt si cântareata de concert iar Bach este unul dintre compozitorii pe care-i ador, pentru mine este un summum si îl cânt cu cea mai mare placere, am dese concerte în catedrale, pentru ca vreau neaparat sa cânt Bach. Da, privesc cu foarte mare interes spre Opera Nationala bucuresteana, deoarece dl. director general Catalin Ionescu Arbore a fost primul scenograf cu care am lucrat în 1986, în primavara, când am cântat Dorabella chiar în teatrul pe care acum îl conduce, în regia tatalui sau, regretatul maestru Anghel Ionescu Arbore. Catalin era pe atunci student la arhitectura si a facut decoruri si costume superbe! Un „Cosi fan tutte“ care a trecut prin toate epocile, de la cea primitiva pâna la cea a computerelor. Mi-l amintesc cu placere.
C. P.: Sa speram ca va veni o invitatie!
L. N.: De fapt a si sosit, dar nu s-a gasit perioada potrivita si nici repertoriul. Dar ma intereseaza si un recital de lied împreuna cu Viniciu Moroianu. Ne-am reîntâlnit cu toata clasa în 2006, când am sarbatorit 25 de ani de la bacalaureat. De atunci am facut câteva recitaluri si dorim sa continuam.
C. P.: Mult, mult succes si sa ne revedem cu bine la Bucuresti.
L. N.: Multumesc, sa dea Dumnezeu!