semnal editorial
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura semnal editorial »
Autor:
A aparut studiul „Genurile biograficului“ (2 volume) de Eugen Simion, dedicat literaturii subiective (memoriile, autobiografia, romanul memorialistic, romanul jurnal etc.). O preocupare mai veche a autorului („Fictiunea jurnalului intim“, „Întoarcerea autorului“ etc.). Iata cum îsi justifica noua carte, „Genurile biograficului“, I-II:
„Public, într-o noua editie, sensibil amplificata, volumul „Genurile biograficului“ aparuta în 2002. Sunt peste 400 pagini noi despre ceea ce critica mai veche numea literatura subiectiva si despre teoriile care circula, azi, în legatura cu acest domeniu ignorat multa vreme. Nici acum teoreticienii literaturii nu se arata prea mult interesati de paradigmele biografismului, desi biografismul, ca atare, a fost rechemat, odata cu Autorul, în spatiul literaturii. Fapt curios pentru ca, în acest rastimp, biografiile, autobiografiile, jurnalele intime, cartile de memorii etc. au invadat, pur si simplu, piata literara. Un tânar cercetator îmi semnaleaza faptul ca la biblioteca unei Universitati Tehnice din statul Virginia erau înregistrate, în februarie 2001, 1 450 jurnale de autor (dintre care 584 publicate în ultimul timp) si numai patru sau cinci sute studii teoretice despre acest gen nonfictional. Dintr-o publicatie franceza („Lire“) deduc ca în anii '90 erau cam trei milioane (repet: trei milioane) de francezi care tineau un jurnal intim sau îsi scriau memoriile si autobiografiile. Informatia este data de o asociatie profesionala (APAPA? „Asociation pour l'autobiographie et le patrimoine autobiographique“), coordonata de un specialist în domeniu, nu altul decât Philippe Lejeune, autorul „Pactului autobiografic“ si al volumului „Je est un Autre“, citate în mai multe rânduri în volumul de fata. Trei milioane reprezinta o cifra fabuloasa, incredibila. Autorul amintit mai sus tine sa precizeze ca nu trebuie sa ne asteptam sa existe trei milioane de Amiel sau de Goncourt în Franta, exista doar multi oameni, peste 15 ani, care îsi noteaza în carnete mai mult sau mai putin secrete gândurile si impresiile lor. Chiar daca foarte putini dintre ei ajung sa-si publice însemnarile intime, fenomenul este de luat în seama.
Nu stiu cum stau românii la acest punct pentru ca nimeni n-a încercat pâna acum sa faca o ancheta pe aceasta tema. Ce stiu este ca, dupa 1990, au aparut multe scrieri diaristice si memorialistice si, daca observ bine, numarul lor este în crestere. Semn, cum am scris alta data, ca subiectivitatea româneasca, multa vreme timorata, cenzurata, autocenzurata, confiscata (cam 50 de ani), se elibereaza de complexe. Am citit în ultimii ani multe scrieri de acest fel (unele ramase pâna acum în arhivele publice sau private) si pe câteva dintre ele le comentez în cartea ce urmeaza. Am cautat, totodata, sa completez si sa nuantez reflectiile critice mai vechi privitoare la aceste genuri fictionale si nonfictionale care se întâlnesc se amesteca si se despart în spatiul aglomerat si foarte dinamic al biograficului. Asa se explica aparitia unor capitole noi cum ar fi acela despre Romanul-jurnal sau însemnarile despre Autobiografie, Biografie si Critica biografica, despre Discursul epistolar, Cartea vorbita sau Paraliteratura din spatiul biograficului etc. Am inclus în sumarul volumului prezent si dialogurile pe care le-am avut, cu câtiva ani în urma, cu Serge Fauchereau, profesor de literatura comparata si reputat critic literar francez, si, de curând, cu un tânar critic român, Andrei Terian, despre provocarile si structurile biografismului în literatura. În fine, fiind vorba de biografie, autobiografie, portret, jurnal intim, discurs public si discurs taciturn, n-am putut ocoli un alt tip de discurs biografic: un discurs care afecteaza un grad maxim si în forme cât se poate de dramatice viata omului care scrie si literatura lui. Cum sa-l numim? Înainte de a gasi o formula potrivita, am studiat cu atentie un caz tragic: „Cazul Caraion“. Condamnat la munca silnica pe viata pentru culpe imaginare, poetul Caraion a acceptat, în disperare de cauza, sa colaboreze cu tortionarii sai. A devenit, astfel zis, un colaborator zelos al Securitatii. Cum putem explica acest caz, înca o data, tragic? Izbaveste, în aceste circumstante, poezia pe omul care, pentru a-si salva viata, accepta o servitute inacceptabila?... Iata ce încerc sa analizez în „Anexa“ studiului meu. Biografia creatorului care traieste într-un sistem totalitar cunoaste, uneori, asemenea experiente. Pentru el labirintul trece prin infern.“