Marginalii întârziate la un roman cam... fara pereche
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura literara »
Autor: Nicolae Barna
Aparitia romanului „Cine adoarme ultimul“ – si o parte din ecourile deja iscate de respectiva aparitie – îmi suscita, în chip irepresibil, câteva observatii care vizeaza mai mult decât strict textul cartii în chestiune.
Daca ar fi sa ma refer numai la romanul ca atare, ar trebui fara îndoiala sa ma grabesc sa afirm ca este indiscutabil o carte foarte buna – dintre cele mai bune care au aparut în ultimii ani -, a unuia dintre excelentii scriitori de azi. Si ar fi perfect adevarat. Si mai c-as fi tentat sa afirm ca ar fi, într-un fel, si suficient, cel putin deocamdata, glosarile analitice si de interpretare ? potential copioase ! ? putând fi lasate pentru mai târziu, pentru momentul în care cartea se va fi „asezat“ în constiinta publicului cititor.
De fapt, desigur ca n-ar fi, totusi, suficient, nici macar „deocamdata“. Fiindca, oricât as spera ca pot fi crezut „pe cuvânt“, îmi dau seama ca se cuvine sa fie schitat un minim gest de comentariu, sa fie expuse câteva argumente care sa sustina afirmarea peremptorie a concluziei unei lecturi pe cât de placute, pe-atât de laborioase (da, da! placuta si laborioasa, nu e nici o contradictie, e apanajul multora dintre cartile bune!).
Însa din chiar încercarea de a aduce un minim de explicatii si remarci caracterizante a decurs constatarea nevoii de a enunta câteva consideratii de situare si contextualizare, a caror „bataie“ depaseste faptura propriu-zisa a romanului, implicând referirea la sau reflectia asupra unor probleme asa-zicând generale.
Nu e vorba de cine stie ce pretentioase speculatiuni teoretice, ci de chestiuni înzestrate cu toata carnatia concretului si ilustrate – sau actualizate – , iata, de un caz concret. Una dintre ele, care priveste deopotriva remodularea permanenta si „amenajarea“ receptarii, ar fi vadirea ostensiva a persistentei si „rezistentei“ literaturii de calitate, a literaturii „propriu-zise“ (ca sa nu-i spunem literatura „mare“, ca suna pompos, si nici „înalta“ sau, horribile dictu!, elitara, ca nu „da bine“ deloc, desi cam despre asta e vorba, de fapt…) si, prin urmare, atestarea viabilitatii acesteia chiar si în împrejurari presupus potrivnice, ba chiar si legitimarea ipotezei ca acest fel de literatura – pe care, evitând grandilocventa triumfalista, putem s-o identificam pur si simplu cu ceea ce s-ar numi un mainstream onorabil si viguros, un mainstream de larga cuprindere, nemarcat de conventionalism ori de închistare conservatoare, de rutina industrioasa si de oportunism „comercialist“ – mai are un „viitor“ deloc neglijabil în fata, în pofida atâtor supozitii contrare, în parte justificate de aparente… Sigur ca romanul lui Bogdan Popescu nu este singurul care vine sa contrazica un cor de cobitori, de defetisti – mai degraba slabi de înger ori pripiti în a se da dupa cum li se va fi parut lor la un moment dat ca bate vântul, decât convinsi ferm de cele ce la sustin – dispusi sa anticipeze un rapid si ireversibil declin al literaturii autentice. Nu e singurul, dar este înca unul. De mai bine de un deceniu, de la mai vechile „Orbitor (I. Aripa stânga)“, „Hotel Europa“ sau „Povestea marelui Brigand“ si pâna la mai recentele „Pupa russa“, „Degete mici“, „Agata murind“, „Teodosie cel Mic“, „Luminare“ ori „Asediul Vienei“, an de an, câteva carti – de altfel, cât se poate de diferite între ele în felurite privinte, prin vârsta si antecedentele autorilor, prin formulele estetice carora li se subsumeaza s.a.m.d. – vin sa demonstreze ceea ce, de altfel,
n-ar fi trebuit sa fie greu de banuit. Si anume ca literatura mare, în pofida prohodului prelungit care i se tot cânta de mult, ramâne pe pozitii, lucru pe care e foarte probabil ca-l va face multa, multa vreme de acum înainte, mult mai multa decât sunt dispusi sa conceada promotorii unor prognoze mai degraba simpliste decât efectiv atente la tendintele în curs de manifestare.
Lasând, însa, deocamdata, pentru alt prilej glosarile vizând generalitati contextuale, îmi voi refocaliza discursul asupra lui Bogdan Popescu si a cartilor sale. Pentru multi, acest roman atât de admirat, aparut în 2007, reprezinta o surpriza absoluta. Însa Bogdan Popescu nu acum, nu cu „Cine adoarme ultimul“ a debutat. Prima carte a scriitorului („Vremelnicie pierduta“, 2001), excelenta, a trecut din pacate aproape neobservata: publicare la o editura mai putin „vizibila“, difuzare defectuoasa, mediatizare nu doar sfioasa, ci practic nula, ignorare (neonesta, caci determinata foarte probabil de ratiuni oportunist-extraliterare!) de catre critica de întâmpinare, neapartenenta autorului la vreun grup literar constituit, dotat cu structuri logistice si „promotionale“ solide s.a.m.d., cauzele acelei regretabile eclipsari a unui debut exceptional au fost numeroase, dar recapitularea lor, acum, nu mai poate modifica nimic… Totusi, chiar si asa, câtiva cititori tot a avut, acel volum de debut. Putini, da' buni, cum se zice, iar unii dintre ei chiar competenti (între ei, tânarul, pe atunci, Daniel Cristea-Enache), mai toti încântati, entuziasmati. Ei bine, îndraznesc sa cred ca pâna si pentru acei putini „cunoscatori“, care vor fi citit „Vremelnicie pierduta“ curând dupa aparitie, acest al doilea volum al scriitorului constituie, într-un fel, o surpriza.
De ce „surpriza“ ? Pai, daca putem zice asa, tocmai pentru ca… nu aduce vreo mare surpriza. Dupa citirea „Vremelniciei…“, impresionat de calitatea operei respective, opinam ca scriitorul nu e o „speranta“, o „promisiune“, un „tânar în curs de formare“ etc., ci, pur si simplu, autorul unei carti bune. Un scriitor perfect „format“, adica. „Surpriza“, acum, nu vine din faptul ca si a doua carte e buna (era de asteptat, era firesc…), ci, într-un fel, din faptul ca nu aduce prea multe surprize. Ce vreau sa zic? Exista, indubitabil, încetatenita ca un fel de reflex al comentatorilor – desi, teoretic, ea a fost periodic dezavuata –, legitima în principiu, desi posibil contraproductiva, în caz de exacerbare, o obsesie a noutatii. A noutatii, desigur, în contextul de ansamblu al literaturii, dar si a noutatii în cadrul carierei fiecarui autor în parte. Comentatorii stau la pânda, sa vada, de la o carte la alta, ce aduce ea (autorul, adica) nou la nivelul tehnicilor, al viziunii, al unghiului de abordare, al perspectivei, al stilului si tematicii, al lumii fictionale propuse si al comunicarii acesteia catre cititor. Ce face autorul? Progreseaza? Nu „se repeta“, cumva? Ce aduce nou? Cum si prin ce ne impresioneaza? „Creste“ sau „scade“? Se „reinventeaza“ sau se autopastiseaza în chip neconcludent? Etc. etc.
Ei bine, la Bogdan Popescu nu prea ai ce sa descoperi în sensul acesta (vorbesc de marile linii, de principalele trasaturi, caracterizante). Noutatea, în contextul prozei noastre din ultimii ani, el a adus-o, remarcabila, prin prima carte. Prin a doua, nu se „reinventeaza“, ci continua pe calea pe care a pornit, aprofundeaza, rafineaza, amplifica. „Cine adoarme ultimul“ e, într-un fel, o expandare, o extindere a „Vremelniciei pierdute“ (cam tot asa cum, la Mircea Cartarescu, „Orbitor. Aripa stânga“ era o amplificare, spectaculoasa, a nuvelisticii din „Visul“ a.k.a. „Nostalgia“). Brutal spus, scriitorul „se repeta“. Se repeta, dar într-un fel care nu lasa loc nici celui mai mic repros. Se repeta, dar intereseaza în continuare. Nu plictiseste, nu da impresia de déjá vu. Nu se autopastiseaza, ci continua sa „livreze“ materia, consistenta, a unui filon de creatie revelat anterior.
De ce „intereseaza“, proza acestui autor, si de ce e el atât de admirat? Încercarile de a-l legitima si „explica“ prin recurs la analogii, la (determinate dupa diferite criterii) genuri proxime si filiatii, nu pot avea, ca în toate cazurile, decât o utilitate limitata, mai degraba clasificatorie si taxonomica, decât de talmacire hermeneutica si de atestare valorica. S-a vorbit, cu privire la Bogdan Popescu, de „realism magic“. Ei da, sigur ! Corecta observatie. Ei, si?! „Realismul magic“ al lui Bogdan Popescu nu e o formula preexistenta si etichetata, preluata de undeva si ilustrata cu sârg si cu atentie la bifarea exigentelor sablonului, ci glasuirea unei voci originale, care are afinitati cu ale altor (mari) creatori, mai vechi sau mai noi, de la noi sau de aiurea. În general, toate reperele, analogiile si similitudinile pe care le-am putut semnala (si care, reamintite prin enumerare telegrafica, prin însiruire otova, private de referirile, nuantarile, ierarhizarile, „tintirile“ si precizarile care le însoteau în context, pot parea bizare si disparate: Stefan Banulescu, G. García Márquez, Sorin Titel, Ion Creanga, Chagall, onirismul, pictura naiva taraneasca, basmul, snoava cu substrat magic burlesc, Mircea Nedelciu, Marin Sorescu, D. R. Popescu, Bohumil Hrabal, Emir Kusturica s.a.) în încercarea de a rândui în peisaj prima carte a autorului, valabile – multe dintre ele – si pentru a doua, nu spun, la urma urmei, mare lucru în ce priveste originalitatea si valoarea prozei lui Bogdan Popescu. Proza care e foarte buna, cu totul remarcabila si în grad intens captivanta si încântatoare, nu pentru ca „seamana“ ori „mosteneste“, ori duce cu gândul la cutare ori cutare alt lucru, ci pur si simplu pentru ca este asa cum este, pentru ca – asa zicând – „seamana“ cu ea însasi.
Ne-am cam obisnuit în ultima vreme – a trebuit sa ne obisnuim: e un trend mondial, nu-i o nascocire locala – cu refluxul trecerii de care se bucura autonomia esteticului. Mai concret vorbind, am asistat si continuam sa asistam la o acceptare – ori, mai bine zis, la o implicita preconizare si recomandare – a unei mai accentuate heteronomii a literarului, a unei mai mari deschideri a acestuia catre – daca nu chiar o subordonare fata de – social, politic si etic. Instantele de validare valorica – „infiltrate“, vrând-nevrând, de factorul „comercial“, care, având drept tinta asigurarea vandabilitatii si îndoindu-se, într-un chip destul de nemagulitor, ca publicul poate citi din pura placere si gusta literatura ca literatura, cauta întotdeauna o „acrosa“ extraliterara, senzationala sau „utilitarista“, pentru a-i determina pe potentialii cititori sa cumpere cartile – ne asigura tot mai des ca o anume carte este buna pentru ca, stiu eu, demasca crimele comunismului, ori (de ce nu?) pe ale imperialismului capitalist, pentru ca exprima plenar erotismul necenzurat, pentru ca aduce marturii interesante din interiorul unor mentalitati si moduri de vietuire proprii unor populatii, neamuri, tagme, categorii etc., marginale, minoritare, „exotice“ (sub raport social, etnic, ocupational, moral etc.), presupuse putin cunoscute si de aceea interesante pentru cititorul standard, „nemarcat“ (adica majoritar, central, non-exotic etc.), si asa mai departe. Uneori criteriile extraliterare de valorizare privesc totusi chiar… literatura, însa nu în chip intrinsec, ci în chip deviat, „corcit“, exterior ori contextual, în special în perspectiva înserierilor istorico-literare, al optiunilor estetice (remaniate uneori prin recurs la insidii de ideologie literara, de apartenenta generationista ori de culoare politica, pur si simplu), si atunci ni se explica cum ca cutare carte e buna pentru ca ilustreaza desavârsit atributele cutarui curent literar (subînteles a fi „bun“ si dezirabil), ori pentru ca se opune la, busculeaza, contrazice, submineaza exigentele cutarui alt curent (presupus, acela, a fi indezirabil, compromis, epuizat, detestabil, pagubos), sau pentru ca e radical si vadit înnoitoare (sub diferite raporturi), sau pentru ca, dimpotriva, are curajul de a nu cauta înnoirea cu orice pret si îndrazneala de a parea conservatoare, ceea ce, printr-o „bucla“ paradoxala reprezinta de fapt summum-ul înnoirii, adica, mai pe scurt, cartea în chestiune ar fi buna, dupa caz, fie pentru ca e la moda, fie pentru ca se opune modei s.a.m.d. Unul dintre temeiurile însemnate de valorizare pare sa fi devenit „rebeliunea“: o carte e buna si merita citita pentru ca e rebela, adica manifesta razvratirea sub diferite raporturi (stilistic, tematic, de viziune si metoda etc., deseori asociate sau cumulate) fata de presupuse formule literare dominant-opresive si conventionalizate (de altfel, nebuloase si greu de depistat: care sunt ele?). Vehicularea masiva si mai degraba conventionala, fara prea mult discernamânt, a argumentului presupusei excelente automate a „rebeliunii“ si elogierea masinala si nediferentiata a „underground“-ului tinde, de altfel, dupa cum putem observa, sa se soldeze (fara nici o gluma!) cu un fel de rasturnare a raporturilor underground-mainstream, adica, simplificând, cu instituirea underground-ului pe post de mainstream.
Ca nici unul dintre aceste criterii precis-comode nu garanteaza calitatea unei carti e însa lucru evident. Îl învedereaza carti precum cele amintite mai sus („Orbitor. Aripa stânga“, „Hotel Europa“, „Povestea marelui Brigand“, „Pupa russa“, „Saludos“, „Degete mici“, „Agata murind“, „Asediul Vienei“…), care sunt bune nu pentru ca vitupereaza comunismul, nu pentru ca reprezinta pilduitor (ori, dimpotriva, submineaza agresiv) estetica postmodernismului, a hipermodernismului, a onirismului ori textualismului bla-bla…, nu pentru ca dau frâu liber erotismului ori pentru ca sunt „rebele“ sub diferite raporturi fata de ceva ori altceva (chiar daca ele pot prezenta una sau alta sau mai multe sau nici una dintre aceste însusiri ori „gesturi“), ci… tocmai pentru ca nu se lasa asa-zicând „rezolvate“, la nivelul comentariului, prin etichetarea lor simplist-univoca si reducerea valorii lor la vreunul din acele împutinatoare „pentru ca“-uri.
Miza existentiala si plenitudinea formal-expresiva, prezente simultan si asociate oportun într-o opera, ramân criteriul hotarâtor în proclamarea valorii. Nici una dintre acestea nu trebuie identificate automat cu vreuna din întruchiparile lor particulare, pentru ca nici una dintre aceste întruchipari nu le monopolizeaza pe veci. Vadirea lor peremptorie, în înfatisari mereu primenite, atesta, repet, perenitatea – atât de tagaduita, cu ciudata încapatânare – a „marii“ literaturi.
Asadar, în cele din urma, ce este cu cartea asta, a lui Bogdan Popescu, de ce este ea atât de buna (cum tot repet ca este…), în ce rezida interesul pe care-l trezeste si calitatea ei? Cum sa-i „demonstram,“ excelenta? S-o „povestim“ ? Vai de mine! Atât ar mai trebui! Sa-i depistam si dam în vileag „schema“ de constructie si punctele de interes? Si mai putin! Ajunge sa spunem ca nu vreun „ingredient“ anume ori vreo componenta dominanta, nu „tehnica“, nu anecdotica, nu marturia, nu psihanaliza, nu istoria, nu sociologia, nu „observatia“, nu realismul, nu fantezia ori recursul la fabulos, nu „stilul“ îi explica si motiveaza excelenta, ci toate astea, asa cum sunt ele chivernisite de o admirabila arta scriitoriceasca (care nu se reduce, bineînteles, la mânuirea „mestesugareasca“ ori „functionareasca“ a unor procedee conventionalizate si presupuse „de efect“).
În pofida posibilei aparente de vernacular si pitoresc, „Cine adoarme ultimul“ e o carte „generalista“ si de larga adresabilitate, care „da seama“ (bineînteles ca cu o recuzita si o distributie particulare) de generalitatea omenescului.
S-a mai vorbit, apropo de ultima carte a lui Bogdan Popescu, de vadirea unui triumf al povestirii. Ceea ce e adevarat, însa cumva incomplet, pentru ca… exista povestire si povestire. Caracteristic, pentru proza lui Bogdan Popescu (dar nu numai pentru a lui, ci si pentru a altor contemporani remarcabili, fie ei optzecisti „disidenti“ ori scriitori de alte „apartenente“ …) ar fi dinamica (fericita!) a interactiunii între, pe de o parte, asa-numitul „instinct“ (emisia literara „spontana“) si, pe de alta parte, „metoda“ sau tehnica întrebuintata intentional. Bogdan Popescu nu este un povestitor „naiv“, care sa brodeze fragmente epice în voia asociatiilor mentale asa-zis „întâmplatoare“ ori a logicii textului odata demarat. Planul de ansamblu, „schema“, ordonarea – macar în parte – strategica si supravegheata a „materialului“ sunt neîndoios prezente în lucrarea lui, vizibile cu siguranta la nivelul întregului, dar niciodata tiranice, agasante, sufocante, pagubos constrângatoare, stângace. Ci, dimpotriva, estompate si facute sa para neimportante de armonia si legitimitatea „rezultatelor“, de consistenta mizei deopotriva artistice si existentiale. De la asa-zisul „povestitor naiv“, prozatorul nostru mosteneste toate calitatile oportune, si în primul rând aerul naturaletei si al deplinei autenticitati (termen ce poate parea… nepotrivit pentru o opera care recurge substantial la fabulos, dar nu e nepotrivit deloc!). Exersându-le liber pe trama „tehnicista“ de loc fetisizata, si gospodarita cu discretie, în limitele necesarului, obtine un rezultat cu adevarat încântator. Câtusi de putin „naiv“, însa, scriitorul se arata a fi perfect constient cât priveste functionarea intima a procesului de creatie, examinat cu perspicacitate într-un consistent interviu: „Când am început sa lucrez la roman (în vara lui 2004) aveam, într-adevar, asternuta pe hârtie o schema narativa (care mi se parea – în naivitatea mea de nevindecat – destul de viabila) si încercasem pe o coala chiar o reprezentare grafica s…t. S-au prefacut în desertaciuni, caci, pe masura ce încercam sa supun suvoaiele povestii îndiguirilor prestabilite, ea cu atât mai tare aluneca si se strecura, cautându-si propriile fagase. În cele din urma, agasat de vanele încontrari ale celui ce o scria, Povestea s-a dus la autor, l-a zgâltâit nitel si a obtinut o pace în conditiile impuse de ea. Rezultatul – bun, rau sau de tot mediocru – s-a vazut“.
S-a vazut: e excelent. Iar depistarea, relevarea si consemnarea descriptiva a „ingredientelor“ nu pot ajuta prea mult nici la atestarea, nici la „explicarea“ calitatii romanului. Iar un travaliu hermeneutic atent si aplicat pur si simplu sperie anticipat, prin virtuala lui amploare. Poate ca ar fi de folos semnalarea a doar câtorva chestiuni, nu lipsite de însemnatate pentru încercarile de a capta unele caracteristici ale prozei lui Bogdan Popescu. Chestiuni care, de altfel (ma repet!), sunt comune ambelor carti de pâna acum ale autorului. Sa le enumar ar însemna (iarasi!) sa ma repet.
Una dintre ele, însa, mi se pare atât de importanta, încât justifica oricâte posibile repetari si reiterari. Deosebit de caracteristic mi se pare faptul ca scriitorul internalizeaza, daca putem spune asa, estetica, poetica si parerea sau „teoria“ lui (implicita) despre rostul si temeiul literaturii. Acea „teorie“, care nu e nicidecum vreuna „fioroasa“, intelectualista si pedanta, ci mai degraba o metafora autoreferentiala si convingator productiva – implica „adormirea“ si „visarea“. Titlul romanului nu e câtusi de putin „întâmplator“, ci efectiv definitoriu si rezumativ! Am mai semnalat, la aparitia „Vremelniciei pierdute“, afinitatea si convergenta demersului lui Bogdan Popescu cu cel al reprezentantilor onirismului estetic. Nu pot decât sa reamintesc ca prozatorul se vadeste a fi un continuator – original, deloc epigonic – al oniricilor „istorici“. Nu un oniric „întârziat“, ci un neo-oniric de factura personala. Temeiul literaturii sale este – în pofida impresiei de „realism“ pe care o suscita pe ample portiuni si a „carnatiei“ ei psihologice si social-istorice, remarcabile – apelul la visare si solipsismul radical, demiurgic, al povestitorului. Povestitorul, „povestasul“, este (ca „Mircisor“-ul lui Cartarescu, cum am mai remarcat) creatorul lumii, prin povestirea-visare. Aceasta pozitie estetica „internalizata“ era vadita înca din primul volum al autorului, unde un personaj exclama, cu un tâlc ce aducea în scena, implicit, pozitia autorului: „Ba, daca nu v-as visa eu, pe voi si cu satu acesta cu sfinti, nici macar n-ati fi, prapaditilor!“. „Adevaratul“ creator al universului nu poate fi decât un Adormit, care îl viseaza/ creeaza. „Cel care Doarme“ este, în mai multe rânduri, evocat în carte, în aceasta postura, fara fastidioase lamuriri explicative. În aceasta perspectiva, finalul extrem al romanului este de o importanta si de o forta expresiva coplesitoare. Doua personaje – alter-ego-ul auctorial Repetentu si mai vârstnicul profesor suplinitor Foiste – pornite într-un misterios pelerinaj catre capatul lumii, de fapt (ce-i aia „de fapt“!? în fine…) catre lumea de dincolo (li s-au gasit încaltarile pe malul Dunarii si s-a conchis un dublu suicid prin înecare), ajunse într-un loc în care nu putem decât recunoaste (daca putem spune asa) Tarâmul Celalalt, descopera o adevarata multime de Adormiti: „Lumina era cenusie, vazduhul încremenit apasa linistea cam fioroasa ce învaluia padurea. Foiste îti înalta ochii catre cer si s…t striga catre el, facându-l pe Repetentu sa-si astupe urechile:
- Am venit cu forte proaspete, Doamne! Te mai suplinim nitel. Te mai amânam. Ia si Te odihneste de acum !
Zarira, tupilati printre tulpinile buruienilor, cu trupurile parca din cenusa întarita, zeci si sute de Adormiti. Erau acoperiti si prinsi între ei de o pânza stravezie din fire subtiri, precum cele din gogosile de matase.
- Ia uite, domnule! Si noi care credeam ca e unul singur… Ma întreb, Repetentule, daca voi izbuti în timpul somniei mele sa-l pun pe dealul ala – stii tu care – sa-si nasca taina…
- E un fel de moarte ce facem noi aici, nu? mormai mai mult pentru sine cel tânar.
- Ai zis ceva ? întreba cu glas nefiresc de puternic Foiste.
- N-am zis nimica…
Cautau din ochi locuri unde sa se aseze. Foiste parea ca se distreaza:
- Doi dumnezei zanatici ! Stiai, Repetentule, ca „zanatic“ vine din latinescul dianaticus ? s…t Repetentu închise ochii. Auzi vocea vesela a lui Foiste, contrastând cu lacrimile si chipul înnobilat de apropierea mortii:
- Mai tii tu minte când erai mic si faceai întreceri de somn ? Ofta din greu, parând ca sovaie între veselia prefacuta si împacare. Hai, Repetentule, cine adoarme ultimul…“.
Probabil ca, la fel ca Stefan Banulescu si, mai ales, la fel ca Sorin Titel „la vremea lor“ (adica atunci când îsi dadusera pe deplin masura, însa nu se „dezmeticise“ înca, în privinta lor, receptarea), prozatorul Bogdan Popescu nu este înca perceput în adevaratele lui dimensiuni.