Eminescologii la colocviu
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Revolutia (e concept relativ aici, nu riguros) va fi stricat, fara îndoiala, si rânduielile din anul centenarului eminescian, chiar daca l-a prins pe sfârsite. Dar asa cum mergeau lucrurile, apoteoza festivitatilor trebuia atinsa pe 15 ianuarie 1990; cine sa mai stea, însa, atunci de aniversari si comemorari?! Daca s-au mai tinut, au fost cu totul anonime, daca s-au suspendat, n-a observat nimeni si vor fi regretat foarte putini. Din lucrurile nefacute atunci, unele s-au facut mai târziu, iar unele se mai fac înca si azi. Dintre proiectele neîncheiate sau suspendate sine die, cel al lui Alexandru Ruja, de pilda, a ajuns la împlinire abia în acest an. Proiectul lui Ruja consta în interviuri cu toti eminescologii – toti eminescologii oficiali, consacrati, se-ntelege – (interviuri care au si aparut, aproape integral, în „Orizont“), urmând ca la fine ele sa fie strânse într-o carte. Cartea a iesit însa abia de curând: „Interviuri eminesciene. Actualitatea lui Eminescu“ (Editura Universitatii de Vest, Timisoara, 2008). Întârziata cu 20 de ani, cartea, spera Alexandru Ruja în nota de introducere, „îsi pastreaza actualitatea“ (p. 8). Si-o pastreaza, desigur, oarecum; oricum, n-are nici mai multa nici mai putina decât avea la momentul maxim oportun.
Cei noua
Daca ne-am lua scrupulos dupa interviurile lui Ruja ne-ar rezulta ca România n-avea, în anul de gratie 1989, decât noua eminescologi: Dimitrie Vatamaniuc, George Munteanu, Edgar Papu, Gavril Istrate, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Ioana Em. Petrescu, Iosif Cheie-Pantea, Constantin Ciopraga si Gh. Bulgar. E putin, va zice oricine. Asa e, nu sunt acestia singurii eminescologi de centenar, dar unii n-au binevoit sa raspunda provocarii, pe altii nu i-a provocat Ruja. În realitate, procentul de eminescologi e întotdeauna înduiosator de ridicat iar în anii aniversari aproape ca atinge cifre extatice, de mobilizare generala. Una peste alta e, însa, un esantion de greutate, de prestigiu. Pe toti cei amabili Alexandru Ruja îi întreaba aceleasi lucruri, ceea ce e bine, caci avem câte o paleta de raspunsuri la fiecare problema. Avem însa doar asa, în principiu, în posibilitate teoretica. De cele mai multe ori avem acelasi raspuns repetat de noua ori – sau de mai putine ori, dar repetat sigur. Asta mai depinde, desigur, si de întrebare. Când aceasta e mai personalizata, exista riscul unor raspunsuri diferentiate; când e trasa spre general, raspunsurile sunt de consens, de nu strict identice. Iata, bunaoara, la întrebarea privitoare la starea poeziei eminesciene în lume si la ce anume ar trebui facut pentru ca aceasta stare sa fie mai buna, Ioana Em. Petrescu refuza sa raspunda („Nu sunt în masura sa va dau un raspuns /.../ Risc sa repet locuri comune: ca, din cauza circulatiei restrânse a limbii române, Eminescu nu poate fi înteles asa cum e înteles Enescu sau Brâncusi; ca traducerile sunt, în genere, mediocre si ca, de fapt, tipul eminescian de poezie e foarte greu de echivalat; ca ar trebui tradus împreuna cu mari poeti din sec. al XIX-lea /.../ ca s-ar cere o mai activa prezenta a eminescologiei române de vârf în strainatate /.../ ca lectoratele de limba româna ar trebui sa constituie centre competente de propaganda culturala“, pp. 67-58), dar raspunsul ei prin refuz e chiar raspunsul dat, cu aplicatiune patetica, de aproape toti ceilalti. E una din întrebarile la care raspunsurile se puteau sti dinainte, fiind eclatant aceleasi; dar seamana între ele si raspunsuri care ar fi putut fi imprevizibile, fiind strict îndreptate spre experienta personala. Cam toti eminescologii, întrebati anume de când se ocupa de Eminescu, dau raspunsuri de o admirabila identitate: ba de prin liceu, ba mai repede („Preocuparile mele pentru Eminescu dateaza din vremea liceului, de când am devenit un admirator al sau“, zice Edgar Papu, p. 35; „Preocuparile mele pentru Eminescu dateaza din anii liceului“, zice si Gavril Istrate, p. 42; „Pasiunea pentru poezia lui Eminescu a început în anii de gimnaziu“ pentru Iosif Cheie-Pantea, p. 71; ba chiar „pe la zece ani“, pentru Constantin Ciopraga, p. 78). Nu-ncape vorba ca aici e sau confuzie (cu prima lectura eminesciana, cu primul contact) sau semn de fatalitate a vocatiei, activata prematur. Se vede treaba ca numai la eminescologi prima citire din Eminescu devine începutul unei istorii de preocupari devotate; la muritorii de rând ea ramâne ce-a fost: o prima lectura, un prim contact. Dar poate ca asa se alege cineva eminescolog, prin contact fatal, iar eminescologia nu e patima de maturitate, ci de absoluta precocitate. Fireste, nu e singura întrebare la care eminescologii (în majoritate, nu chiar în unanimitate) se lasa furati de emfaza. În cazul specific al acestei întrebari precise, emfaza e înca modesta, scapata ca fara voie. Dar la unele întrebari ea e rezoluta. Asta si pentru ca în ele nu e vorba de eminescologii însisi, ci de însusi Eminescu. Iar când e vorba de El însusi, emfazele sunt de imediata rigoare. Chiar si în interviuri, unde oricine vorbeste mai slobod si mai simplu.
Întrebari grele
Fisa de ancheta e facuta astfel încât sa rezume problemele cele mai acute ale eminescologiei, strânse într-un fascicul. între ele, fireste, actualitatea lui Eminescu, un fel de nod al tuturor problemelor. în interviuri (deopotriva în întrebari si raspunsuri), actualitatea e postulata, nu problematizata. De aceea raspunsurile pornesc întotdeauna optimist, ca si cum eternitatea lui Eminescu ar fi asigurata si trebuie doar înfatisate cauzele acestei actualitati vesnice. Cauzele sunt, regulat, impresionante. Pentru Dimitrie Vatamaniuc, ele vin din faptul ca „Eminescu s-a identificat prin geniul sau cu tara si poporul român pâna la sacrificiul de sine si a rostit în scrisul sau adevarurile fundamentale si permanente despre destinul acestei tari si acestui popor“ (p. 19). Pentru George Munteanu, cauza actualitatii se trage din faptul ca „toti suntem niste hyperionizi“ (p. 28). La Edgar Papu ea vine din „anticiparile sale“, care „anunta veacul XX“ (p. 33). Tot de la „anticiparea viitorului“ deriva ea si la Gavril Istrate (p. 41). La Ciopraga vine de la faptul ca Eminescu a sintetizat „umanitatea noastra, relevând modul nostru de a dialoga cu înconjurimile, cu istoria si cosmosul“ (p. 77). Precum se vede, toate sunt Cauze. Asa fiind, nu suporta observatii sau retineri (în plus, fiind vorba de interviuri, nimeni nu poate desfasura aici argumente, ci doar postulate; dar fiecare dintre cei intervievati are în spatele acestui raspuns scurt câteva tomuri care-l justifica). Le uneste, afara de faptul ca sunt indemonstrabile, ca sunt propozitii de dogma, doar entuziasmul cu care Eminescu e vazut ca mult mai mult decât un scriitor. Ba chiar ca mult mai mult decât „cel mai“. Doar raspunsul Ioanei Em. Petrescu coboara din aceasta staza religioasa si da „actualitatii“ eminesciene o explicatie mai literara: „E fata de acum a perenitatii operei eminesciene“, zice ea (p. 64), constatând ca opera eminesciana e valorizata, simultan, cam din trei perspective: „din unghi protocronist“, „din unghi optzecist“ si din unghi post-stanescian, din care priveste si ea însasi. în rest, nu prea e vorba de o actualitate literara (strict literara), ci de una mult mai pompoasa, metafizica. Desigur, e de la sine dat – deci nici nu mai necesita precizari – ca aceasta actualitate de religie vine prin cea literara.
Cum în 1989 era promisa încheierea editiei critice, câteva întrebari privesc acest posibil eveniment si urmarile pe care le-ar putea avea pentru o noua vârsta eminescologica. Interesul cade cu deosebire asupra impactului pe care l-ar putea avea publicistica eminesciana. Câtiva dintre intervievati nu sunt prea speriati de eventualitatea acestui impact, întrucât publicistica eminesciana era editata, cel putin în fondul ei principal, de destula vreme. Nu sunt speriati de perspectiva unei noi revelatii, prin publicistica de aceasta data, Ioana Em. Petrescu si Iosif Cheie-Pantea; îsi pastreaza cumpatul si Zoe Dumitrescu-Busulenga. Dar ceilalti se poarta de parca abia acum, cu prilejul marii editii, s-ar fi ajuns la publicistica eminesciana (când, în realitate, dupa cum zice Cheie-Pantea, e vorba doar de adaugarea unor articole „pe care noii editori i le atribuie“, p. 70), iar prin ea la o revolutie eminescologica. Prevestita, nu-i vorba, pentru unele aspecte, de unele afirmatii mai dinainte. Una din ele, a lui Calinescu – si potrivit careia Eminescu e tot atât de mare gazetar pe cât poet – e reluata (ba si citata o data) si completata cu revelatia organicitatii-unitatii întregii creatii eminesciene. Iata, mai peremptorie, spusa lui Vatamaniuc în domeniu: „Separarea în genuri (poezie, proza, dramaturgie, publicistica) rezulta din nevoi didactice. Eminescu este unul si acelasi, indiferent daca scrie versuri sau proza“ (p. 20). Tipul asta de judecata revine si la alti intervievati. El nu e gresit, cu conditia sa se poata face diferenta dintre un mare gazetar si un mare poet; diferenta, vreau sa zic, onto-creativa, daca mi se permite, aceea care nu admite omogenizarea ipostazelor. Caci a pune semnul egalitatii între gazetarul si poetul Eminescu nu e atât o beatificare a gazetarului, cât un afront adus poetului. Nu-ncape – nici macar cea mai mica – îndoiala ca exista coerenta între poezia eminesciana – cea de atitudine mai civica, mai sociala – si gazetaria sa; dar de aici pâna la a infera ca e totuna poetul cu gazetarul e un salt mortal mai grav decât cel care încurca merele cu perele.
Pacat, la urma, ca Alexandru Ruja n-a procedat întocmai ardeleneste; daca si-ar fi dus gândul chiar pâna la capat si daca în cei 20 de ani trecuti de când s-a pus pe treaba i-ar fi intervievat si pe ultimii eminescologi, colocviul moderat de el ar fi fost mult mai de actualitate.