Momentul adevarului
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura politica »
Autor: Bogdan DUCA
Ceea ce orice observator atent si obiectiv al evenimentelor politice de dupa 1990 ar fi putut prevedea s-a îndeplinit. Apartenenta la familiile politice ale dreptei si ale stângii nu tine de un compromis electoral, ci de asumarea unor convingeri.
Înapoi la guvernarea FSN
Dreapta româneasca a fost reprezentata la 30 noiembrie 2008 de doua formatiuni politice: PNL si PD-L, iar stânga de catre PSD. Fiind vorba de o singura formatiune politica de stânga, coerenta discursului acestei familii politice a fost asigurata. În schimb, dreapta româneasca a fost subiectul unor polemici prelungite între cele doua formatiuni politice reprezentative. Daca PNL avea ca argumente în favoarea pozitiei sale propria traditie istorica si trecutul anticomunist si pro-capitalist recent, democrat-liberalii au trebuit sa convinga electoratul de apartenenta lor la familia dreptei. Descendenti istorici ai Frontului Salvarii Nationale sau liberali adunati în jurul unui premier socialist, celebru pentru politicile sale agresiv anti-liberale (nationalizarea valutei), pedelistii au depus un efort serios pentru a convinge electoratul de puritatea lor ideologica. Pe unii (multi) i-au convins, pe altii (incluzându-ma si pe mine pe aceasta lista), nu.
Dupa o campanie electorala ce a abundat în referiri ideologice la valorile dreptei, Partidul Democrat-Liberal a iesit câstigatorul la limita al alegerilor parlamentare. Pentru a guverna însa, a avut nevoie de sustinerea celuilalt partid de dreapta, PNL.
Partidul National Liberal a refuzat alianta cu democrat-liberalii, preferând sa intre în opozitie. Motivele erau firesti si cumva de bun-simt. Liberalii nu numai ca nu au fost convinsi de „puritatea ideologica“ a democrat-liberalilor, dar nici nu au primit garantiile necesare pentru a accepta o colaborare care, tinând cont de istoria tragica a Aliantei D.A., ar fi fost foarte riscanta. Liberalii nu au primit nici o garantie a faptului ca Basescu nu doreste întarirea partidului sau prin ruperea PNL (fapt petrecut în anii trecuti) sau ca nu vor fi folositi pentru campania prezidentiala si apoi aruncati din coalitia de guvernare.
Aceiasi liberali au avut prilejul de a participa la o coalitie împreuna cu PSD. Negocierile dintre cele doua partide au dovedit însa ireductibilitatea diferentelor doctrinare si tentativa de apropiere s-a blocat în acest punct.
Partidul Democrat-Liberal a acceptat sa intre într-o coalitie de guvernare cu PSD, refacând, la nivel de cadre, guvernarea FSN din primii ani ai postcomunismului. Numirea de catre Presedintele Basescu a unui premier de stânga ce a ocupat aceeasi functie în intervalul 1991-1992 a accentuat senzatia de déjà-vu.
Cu cioara vopsita
În momentul scrierii acestui articol, alianta dintre PD-L si PSD este în plin proces de formare. Tinând cont de spiritul aventurier al Presedintelui si de dependenta PD-L de persoana domniei sale, exista riscul ca aceasta apropiere sa nu fie dusa pâna la capat. Dezbaterea din jurul prezentei UDMR în coalitia de guvernare poate fi în orice moment un bun motiv al ruperii noii aliante. Acest lucru nu va afecta însa analiza de fata, ce încearca sa surprinda, pornind de la evenimentele politice în sine, coloratura doctrinara a partidelor politice de la noi.
Desi conducerea PD-L a insistat asupra dimensiunii exceptionale a coalitiei PD-L&PSD, în fapt aceasta apropiere nu este una contra naturii. Ambele partide au origini comune si au avut parte de o istorie comuna. La fel, ambele partide politice au fost, oficial, membre ale aceleiasi familii politice – familia socialista. Conversia spre dreapta a Partidului Democrat-Liberal, desi a impresionat pe multi intelectuali, nu a fost niciodata profunda si serioasa.
Practic, apartenenta PD-L la familia politica a dreptei s-a manifestat doar prin intermediul si datorita „societatii civile“, coalizata în jurul Presedintelui Basescu si, prin intermediul acestuia, atasata partinic de formatiunea politica a domniei sale.
În fapt, PD-L a avut în toata perioada sa „de dreapta“ luari de pozitie foarte de stânga. Sustinerea cresterilor salariale în mediul bugetar, opozitia din anii '90 fata de retrocedarea proprietatilor confiscate de comunisti, refuzul de a accepta statul minimal (fie si prin sprijinirea deciziei guvernului liberal de a reduce bugetul unui institut cultural al statului român), populismul agresiv si selectarea propriilor cadre politice au tinut de o logica proprie stângii. Practic, democrat-liberalii se pot lauda cu o singura masura majora de dreapta: cota unica de impozitare (si aceea luata din cauza liberalilor).
Ruptura dintre aripa de dreapta a PD-L (plina de personalitati culturale, organizatoare de mese rotunde, seminarii, conferinte si simpozioane) si aripa de stânga, formata din politicienii propriu-zisi, este vizibila în contextul dezbaterilor de dupa alegerile din 30 noiembrie. Politicienii din PD-L (în frunte cu Presedintele Basescu) nu s-au aratat cu siguranta dispusi sa se lase consiliati de politologii din partid sau din organizatiile-satelit ale acestuia. În schimb, au avut nevoie, cel putin pâna acum, de prezenta acestora pentru a-si putea justifica statutul de politicieni „de dreapta“.
În mod cert, nevoia de a participa la guvernare, unica posibilitate de a avea acces cu adevarat la buget si de a dobândi garantia unui al doilea mandat pentru Presedintele Basescu, face ca politicienii democrat-liberali sa considere mult mai importanta alianta cu stânga decât scrupulele intelectuale. Dar si din aceste negocieri se observa un aspect interesant. Democrat-liberalii vorbesc înca despre dimensiunea „de dreapta“ a propriei lor viziuni politice si vor sa dea de înteles ca negocierile purtate cu PSD s-ar face de pe pozitii ideologice liberale.
Urmarirea evenimentelor ne arata însa altceva. Avem, pe de o parte, o decizie (desigur, buna) de aparare a cotei unice de impozitare. Pe de alta parte, pentru a justifica prezenta în Executiv a unui numar cât mai mare de politicieni, asistam la o complicare a Guvernului, la renasterea unor ministere pe care politici cu adevarat de dreapta le comasasera, contribuind astfel la procesul dificil de eradicare a birocratiei.
Cel mai de stânga premier
Alegerea premierului, din partea PD-L, a fost una prea putin inspirata, vorbind fie numai si numai din punct de vedere doctrinar. Domnul Teodor Stolojan a fost, probabil, cel mai de stânga premier din istoria postcomunista a României, cel care a blocat reformele initiate timid de catre guvernarea Roman.
Om de casa al lui Ion Iliescu, l-a sustinut pe acesta împotriva Opozitiei democratice din 1992 si 1996. Convertirea sa spre dreapta s-a facut în jurul anului 2000, nefiind straina de legaturile sale cu anumite cercuri de interese economice, lucru condamnat cu fermitate la acea vreme de însusi domnul Traian Basescu.
Stralucind prin absenta unui discurs, incapabil sa fie o prezenta cu greutate în dezbaterile politice si economice de la noi, domnul Stolojan a ajuns totusi presedintele PNL, functie de la înaltimea careia, spun surse din interiorul partidului, a lichidat Institutul de Studii Liberale, unicul „laborator“ doctrinar al dreptei din politica româneasca.
Dupa esecul lamentabil al campaniei sale prezidentiale din 2004, domnul Stolojan a devenit omul de casa al Presedintelui Basescu si, din ziua de 10 decembrie, s-a trezit premierul numit de Presedinte al viitorului guvern al României.
În concluzie, departe de a fi o apropiere contra naturii, alianta posibila dintre PD-L si PSD este una mult mai fireasca decât cea dintre PD-L si PNL. Eventuala ei realizare ar putea duce la o mult asteptata clarificare a scenei noastre politice, prin revenirea PD-L si a Presedintelui Basescu la valorile stângii si prin eliberarea dreptei politice românesti de confuzia si demagogia datorate crizelor identitare ale politicienilor democrat-liberali.