Noua Administratie de la Washington si chestiunea Marii Negre: un nou joc geopolitic?
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura politica »
Autor: MIHAELA MATEI
Subiectele evolutiilor geopolitice în zona Marii Negre si ale transformarii regionale au fost initial avansate pe agenda de dezbateri internationale de o serie de organizatii si think-tank-uri americane care apreciau ca integrarea treptata a Balcanilor în arhitectura europeana va permite transferul strategiilor de securitate ale NATO si UE spre Caucaz si Asia Centrala. În acest context, marcat de importanta în crestere a resurselor energetice, de riscurile asimetrice din Asia si Orient si de incertitudinile legate de pozitionarea Rusiei si Chinei pe scena globala, Marea Neagra devenea o etapa, un pas geopolitic necesar pentru proiectia intereselor americane în regiunea delimitata de Mediterana, Orientul Apropiat, Caucaz si Asia Centrala. Analisti precum Bruce Jackson, Jeffrey Simon, specialisti din fundatii precum CSIS sau Heritage, sustinuti de un efort puternic al unei organizatii precum German Marshall Fund, au dezvoltat treptat – pe o perioada temporala extinsa practic pe cele doua mandate ale presedintelui Bush – o serie de proiecte vizând democratizarea si stabilitatea în spatiul extins al Marii Negre. Aceste proiecte au fost transpuse, pe baza sustinerii si eforturilor statelor riverane, în procese si concepte cu valente institutionale la nivelul NATO si UE. Sinergia la Marea Neagra, noile vecinatati, rolul Aliantei Nord Atlantice în stimularea reformelor sectoarelor de securitate din statele partenere de la Marea Neagra constituie tot atâtea demersuri – din pacate, poate prea putin conjugate si coordonate – ale celor doua organizatii pentru dezvoltarea unor strategii regionale pe termen lung.
În ce masura noua Administratie americana va continua, largi sau aprofunda asemenea procese? În ce masura un presedinte democrat confruntat cu o criza financiara globala, cu problema iraniana, dar si cu racirea semnificativa a raporturilor cu Moscova dupa conflictul din Georgia va mai putea include pe agenda sa subiectul Marii Negre ca unul prioritar? În ce masura diferentele de opinie si politica între statele europene membre ale NATO si UE nu se vor adânci în viitor, facând dificil un consens asupra unei actiuni concertate în regiunea Marii Negre? Aparent, toate aceste întrebari sugereaza initial un anumit raspuns: democratii americani nu vor avea resursele, timpul si oportunitatea strategica necesare pentru a continua în sustinerea si dezvoltarea unor proiecte ample în aceasta regiune. Realitatea este însa mult mai nuantata.
Analiza politicii noului presedinte american în regiunea extinsa a Marii Negre ridica doua întrebari diferite. În primul rând, ce înseamna si cum va arata, dincolo de retorica electorala, politica externa a SUA promovata de administratia Obama? În al doilea rând, ce înseamna în prezent problema Marii Negre, care sunt principalele sale determinante si constante pe urmatorii ani?
La prima întrebare, diferentierile primare, simpliste facute între politica democrata si cea republicana în afacerile internationale nu pot oferi un raspuns adecvat. Pe de o parte, pentru ca incertitudinile si provocarile contemporane eludeaza orice dihotomie marcanta între agendele partizane de politica externa, iar pe de alta parte pentru ca Obama însusi este un democrat oarecum atipic.
Fareed Zakaria, editorialist la Newsweek International evidentia faptul ca, în termenii traditionali ai scolilor de gândire în relatiile internationale, McCain apare paradoxal ca un „idealist exuberant“, în vreme ce Barack Obama sugereaza prin liniile de politica externa trasate o orientare realist-conservatoare mult mai apropiata de Administratia Bush Senior (pentru care, de altfel, noul presedinte american si-a declarat deschis admiratia). McCain, apropiat de idealismul si retorica crestina a neoconservatorismului republican, sugera în campanie o politica externa marcata de ideologii, de rolul universalist al Americii într-o lume care ramâne fundamental unipolara, de promovarea pacii si democratiei prin interventia directa a SUA (mentinerea trupelor în Irak, câstigarea razboiului din Afganistan, posibila interventie împotriva Iranului). În contrast, Obama sublinia rolul major al diplomatiei si negocierii, dificultatea Americii de a schimba lumea, tot mai multipolara si complexa, nevoia unei abordari pragmatice orientate nu spre amici si inamici declarati, ci spre influentarea statelor si gruparilor pentru a dezvolta politici favorabile intereselor americane. Viziunea sa asupra democratiei coincide cu cea a conservatorismului clasic: democratia e un fruct greu de crescut, un produs care se obtine în mod organic, în timp, pornind de la baze sociale si economice necesare unei cresteri a constiintei publice.
Principalul sau consilier de politica externa, Anthony Lake s-a declarat un „wilsonian pragmatic“, mentinând în nucleul ideologiei democrate idealul democratiei care a caracterizat wilsonianismul, dar adaptându-l unei lumi mult mai greu de analizat sau de controlat decât cea din perioada razboiului rece sau de dupa terminarea acestuia.
Daca McCain a prezentat o abordare ideologizata si transanta fata de Rusia (eliminarea sa din G8, crearea unei Ligi a Democratiilor), Obama a preferat sa evidentieze nevoia dialogului – cu Rusia pe probleme de proliferare, cu China pe probleme economice – si, implicit, a nevoii de acomodare a intereselor SUA cu cele ale „noilor“ puteri în crestere. Indirect, orientarea pragmatica raspunde unei abordari similare celei a unui Henry Kissinger si se bazeaza pe o propunere pur realista de echilibrare a puterii, de tranzactionare a intereselor si obiectivelor fata de provocarile globale contemporane (în termenii folositi de acesta un „grand bargain“ – o „mare negociere“). În cartea sa din 2006, „The Audacity of Hope“, Obama subliniaza nevoia unui nou consens international pentru a putea face fata riscurilor contemporane: energetice, climatice, financiare etc. Acelasi Obama, în calitate de candidat în alegerile prezidentiale, a avut o atitudine mai curând nuantata si defensiva în evaluarea interventiei Rusiei în Georgia, punând accentul pe nevoia reluarii dialogului si a stabilirii unui nou „modus vivendi“ cu Moscova.
Pe de alta parte, nici McCain si nici Obama nu sunt realisti sau idealisti puri, ci combina cele doua abordari în teoria relatiilor internationale, într-o maniera diferita. Noul presedinte al SUA, oricât de pragmatic ar fi, nu-si poate permite retragerea într-un izolationism conservator în care politica externa americana sa se orienteze strict pe spatiile si obiectivele prioritare ale Americii. Noul presedinte, în termenii folositi de revista „The Economist“, mosteneste doua razboaie (Irak si Afganistan), o criza financiara globala, o serie de dispute sau confruntari cu statele rivale a caror putere în crestere e alimentata de petrodolari (Rusia, Venezuela), o problema terorista fara solutii „ex machina“ (Al Qaeda) si o diviziune transatlantica în sânul NATO care a început în 2003, dar e departe de a se fi încheiat.
Agenda de politica externa a presedintelui Obama ar putea astfel suferi o serie de schimbari semnificative în viitor. Negocierile cu Rusia asupra reducerii arsenalelor nucleare pot avea succes în contextul presiunilor Kremlinului pentru abandonarea pozitionarii sistemelor de aparare antiracheta americane în Cehia si Polonia? Exista o modalitate de a gasi un compromis acceptabil Iranului care sa elimine ambitiile acestuia de a deveni nu numai o putere nucleara, ci – implicit – principala putere regionala în Orientul Mijlociu post-Saddam? Este posibila o „antanta cordiala“ în ONU care sa permita statelor din lumea a treia si statelor dezvoltate identificarea unor solutii comun acceptate la problemele economice si financiare globale? Este fezabila o dezangajare treptata din Irak si din Afganistan fara o recrudescenta a fenomenelor teroriste în perioada imediat urmatoare acestor retrageri? În fine, realizarea unui consens transatlantic care sa reînnoiasca angajamentele politice si de securitate ale aliatilor în NATO – bazat pe pro-americanismul declarat al Angelei Merkel si pe pro-atlantismul presedintelui Sarkozy – s-ar putea dovedi mai dificila decât se anticipeaza în contextul actualei recesiuni economice si a diferentelor funciare de abordare a rolului statului si raporturilor stat-societate-economie care persista pe cele doua maluri ale Atlanticului.
Aceste întrebari conduc catre a doua problematica majora a articolului: ce înseamna în prezent regiunea Marii Negre si ce atentie i se poate sau i se va acorda pe agenda politica a noii Administratii americane? Chestiunea Marii Negre, intrinsec conectata celei a raporturilor dintre Moscova si Washington, comporta doua zone, doua aspecte separate – desi conectate implicit în realitate: vechile probleme ale regiunii, înca nesolutionate (conflictele înghetate, absenta democratiei, riscurile transnationale legate de crima organizata, terorism, trafic de droguri), precum si problemele noi generate de disputele deschise dintre Tbilisi si Moscova, recunoasterea de catre Rusia a Abhaziei si Osetiei, confruntarile politice si instabilitatea de la Kiev, riscurile generate de o re-militarizare treptata a regiunii, în contextul în care practic CFE si acordurile vechi pe probleme de armament conventional nu mai functioneaza. Marea Neagra a devenit astfel de fapt un spatiu de confruntare regionala a intereselor divergente ale unor puteri – în cel mai pur stil realist – în care Georgia si Ucraina solicita integrarea în NATO, în vreme ce Moscova doreste sa limiteze orice extindere a Aliantei la granitele sale. Poate de aceea, o abordare pragmatica si realista ar putea avea – paradoxal – mai multe sanse de succes pe termen lung, decât una antagonizanta si idealista.
În acest context, chiar si proiectele si procesele anterioare legate de democratizare si stabilizare regionala – promovate la nivel de NATO si UE – nu mai pot functiona în acei parametri prestabiliti. Idealismul wilsonian al promovarii democratiei se confrunta cu „înghetul“ partial al dialogului strategic al Rusiei cu Occidentul, în conditiile în care orice schimbare sau transformare politica sau economica în plan regional nu poate fi realizata fara implicarea acesteia. Pe aceste coordonate, promovarea paralela si în rivalitate a proiectelor de trasee energetice (NABUCCO versus South Stream) reprezinta doar o translatare a divergentelor politice la nivel de resurse si potentialitati economice.
Este evident ca „mostenirea“ cu care se confrunta în prezent noua Administratie americana este una foarte dificila, dificil în sine chiar si de prioritizat, daramite de orientat catre o serie de directii de actiune pre-stabilite. Pe de alta parte, deschiderea catre o acceptare pragmatica a multilateralismului emergent manifestata în discursurile presedintelui Obama poate constitui un vehicul de deblocare a unor stari de fapt aparent fara iesire în prezent. Dialogul reprezinta un demers care poate oferi noi oportunitati de negociere asupra unor interese si puncte de vedere divergente.
Adept al lui George Kennan si admirator al abordarilor promovate de George Bush Senior în politica externa, Obama poate ca nu va putea oferi partenerilor si aliatilor aceeasi ofensivitate idealista pe care ar fi aplicat-o contracandidatul sau în relatiile cu Moscova si în problematica Marii Negre. Dar nici nu va putea ignora aceasta problematica. Nici nu va putea si nici nu-si va propune schimbarea acelei „grand strategy“ americane orientate spre wilsonianismul imprimat de sfârsitul Razboiului Rece si de primii presedinti ai Rusiei si SUA de dupa terminarea confruntarii bipolare (Bush Senior si Mihail Gorbaciov). Obiectivele – inevitabil – ramân similare în aceasta chestiune, chiar daca mijloacele de actiune pot fi diferite. Richard Hoolbrooke sustinea într-un articol din Foreign Affairs ca „în centrul provocarilor geostrategice pentru SUA se afla cinci tari cu granite conectate: aliatul SUA în NATO, Turcia, Irak, Iran, Afganistan si Pakistan.“ Daca ar fi sa privim pe harta, Marea Neagra se afla – inevitabil – în centrul „arcului de criza“ descris de Hoolbrooke.
O analiza lucida ne poate face sa apreciem ca implicarea SUA în regiunea Marii Negre nu va reprezenta principala prioritate a noii administratii. Nici nu poate fi analizata de fapt ca o prioritate separata, ci doar cuplata cu o serie de provocari geopolitice mult mai ample: raporturile cu Kremlinul, gândirea/regândirea/deblocarea arhitecturii de securitate europene, terorismul din Orient si Asia, importanta diversificarii resurselor si rutelor energetice etc. Toate aceste probleme nu apartin unei gândiri sau abordari partizane, nu sunt pe agenda democrata sau pe cea republicana, ci sunt chestiuni care influenteaza în mod direct interesele perene ale SUA pe glob si, în special, pe continentul european. Unii analisti sugerau ca Administratia Obama ar putea fi promotoarea unei dezangajari americane din Europa în favoarea unei agende globale orientate spre noi regiuni (Africa, America de Sud). Este dificil de estimat în ce masura o asemenea dezangajare este posibila sau dezirabila în prezent, în conditiile în care este necesara o tot mai strânsa coordonare si cooperare a guvernelor europene cu Washingtonul în solutionarea crizei financiare, în diminuarea riscurilor de securitate din zona Mediteranei si Orientului Mijlociu si în impulsionarea rolului si activitatii Aliantei Nord Atlantice.
Nu în ultimul rând nu trebuie omis faptul ca „proiectul Marii Negre“ – implicarea europeana si americana în tranzitiile dificile din regiune – nu este un proiect neaparat republican, ci este si rodul unei cooperari de anvergura a unor think-tank-uri si organizatii „afiliate“ sau sprijinite de ambele partide din SUA, precum si de o serie de ONG-uri si fundatii europene. Sustinerea aspiratiilor spre democratie ale Ucrainei si Georgiei nu constituie un obiectiv al neoconservatorismului american, ci o politica în consonanta si cu agenda democrat-wilsoniana a noului presedinte. Daca aceasta politica intra în coliziune directa cu interesele Moscovei, aceasta nu înseamna ca va fi sau trebuie abandonata în numele unei tranzactii între marile puteri sau a unei „reîmpartiri“ a sferelor de influenta – improbabila, chiar imposibila în actualul context global.
Pe de alta parte, deschiderea catre dialog precizata în discursul candidatului Obama se refera la o serie de probleme cu impact, dar care exced chestiunea Marii Negre – reducerea arsenalelor nucleare, disputele legate de scutul antiracheta, bazele americane versus bazele rusesti din zona Marii Negre, cooperarea în Afganistan si în problema terorismului. Dupa 11 septembrie, retorica antiterorista a condus la trecerea într-un con de umbra într-o prima etapa a altor probleme incluse pe agenda politicii externe americane. Pâna si sprijinul acordat democratizarii, fie aceasta în lumea araba, fie în alte regiuni, a fost adesea conectat în mod direct tot cu problema „razboiului global împotriva terorismului“. Reîntoarcerea pe agenda de securitate americana a subiectelor democratiei si drepturilor omului (des pomenite în discursurile lui Barack Obama) ar putea fi realizata, separat de riscurile terorismului, la justa sa valoare în termenii folositi anterior de administratiile democrate – nevoia promovarii unui sistem de valori care sa asigure premisele unei paci kantiene în lume. Daca acest sistem de valori este în prezent contestat pe piata libera a ideilor si conceptelor – dupa debutul crizei financiare si ceea ce analistii au numit esecul reaganismului si al modelului pietei de capital libera de orice îngradiri – este iarasi o alta discutie.
În concluzie, este evident dificil de stabilit în ce masura SUA va continua sa joace un rol activ si ofensiv în zona Marii Negre sau va prefera amânarea unei implicari sustinute în stabilizarea pe termen lung a regiunii. Este însa evident ca problematica Marii Negre – fie si doar prin consecintele si elementele sale de interferenta cu alte obiective majore ale politicii externe americane – nu poate fi ignorata sau eludata în urmatorii ani nici pe agenda europeana, nici pe cea a Washingtonului. Masura în care Obama va reusi ceea ce si-a propus în calitate de candidat la Presedintie, dezvoltarea dialogului cu puterile emergente, refacerea consensului transatlantic (inclusiv pe problema Marii Negre) sau masura în care va fi obligat sa revina la o politica de rivalitate declarata, nu poate fi determinata în mod evident numai din analiza intentiilor politice americane, ci din cea viitoare, a interactiunilor si negocierilor la nivel global si regional. Însa, acolo unde o politica transanta si idealista a esuat într-un anume sens – neoferind o solutie statelor din zona Marii Negre sau un compromis acceptabil asupra rezolvarii conflictelor înghetate – putem începe prin a acorda sanse unei politici a negocierii si abordarii pragmatice, în masura în care aceasta ar permite deblocarea unui dialog inevitabil – chiar în termeni realisti – între marile puteri. Daca însa percepem lumea actuala în termenii folositi de Robert Kagan – o lume a confruntarilor de secol al XIX-lea între puterile regionale – (desi abordarea este probabil mult prea simplificata), atunci este de la sine inevitabila o reîntoarcere la politicile de tipul secolului al XIX-lea în spatiul geopolitic al Marii Negre.