Noua Administratie de la Washington si chestiunea Marii Negre: un nou joc geopolitic?
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura cultura politica »
Autor: MIHAELA MATEI
Subiectele evolutiilor geopolitice în zona Marii Negre si ale transformarii regionale au fost initial avansate pe agenda de dezbateri internationale de o serie de organizatii si think-tank-uri americane care apreciau ca integrarea treptata a Balcanilor în arhitectura europeana va permite transferul strategiilor de securitate ale NATO si UE spre Caucaz si Asia Centrala. În acest context, marcat de importanta în crestere a resurselor energetice, de riscurile asimetrice din Asia si Orient si de incertitudinile legate de pozitionarea Rusiei si Chinei pe scena globala, Marea Neagra devenea o etapa, un pas geopolitic necesar pentru proiectia intereselor americane în regiunea delimitata de Mediterana, Orientul Apropiat, Caucaz si Asia Centrala. Analisti precum Bruce Jackson, Jeffrey Simon, specialisti din fundatii precum CSIS sau Heritage, sustinuti de un efort puternic al unei organizatii precum German Marshall Fund, au dezvoltat treptat – pe o perioada temporala extinsa practic pe cele doua mandate ale presedintelui Bush – o serie de proiecte vizând democratizarea si stabilitatea în spatiul extins al Marii Negre. Aceste proiecte au fost transpuse, pe baza sustinerii si eforturilor statelor riverane, în procese si concepte cu valente institutionale la nivelul NATO si UE. Sinergia la Marea Neagra, noile vecinatati, rolul Aliantei Nord Atlantice în stimularea reformelor sectoarelor de securitate din statele partenere de la Marea Neagra constituie tot atâtea demersuri – din pacate, poate prea putin conjugate si coordonate – ale celor doua organizatii pentru dezvoltarea unor strategii regionale pe termen lung.
În ce masura noua Administratie americana va continua, largi sau aprofunda asemenea procese? În ce masura un presedinte democrat confruntat cu o criza financiara globala, cu problema iraniana, dar si cu racirea semnificativa a raporturilor cu Moscova dupa conflictul din Georgia va mai putea include pe agenda sa subiectul Marii Negre ca unul prioritar? În ce masura diferentele de opinie si politica între statele europene membre ale NATO si UE nu se vor adânci în viitor, facând dificil un consens asupra unei actiuni concertate în regiunea Marii Negre? Aparent, toate aceste întrebari sugereaza initial un anumit raspuns: democratii americani nu vor avea resursele, timpul si oportunitatea strategica necesare pentru a continua în sustinerea si dezvoltarea unor proiecte ample în aceasta regiune. Realitatea este însa mult mai nuantata.
Analiza politicii noului presedinte american în regiunea extinsa a Marii Negre ridica doua întrebari diferite. În primul rând, ce înseamna si cum va arata, dincolo de retorica electorala, politica externa a SUA promovata de administratia Obama? În al doilea rând, ce înseamna în prezent problema Marii Negre, care sunt principalele sale determinante si constante pe urmatorii ani?
La prima întrebare, diferentierile primare, simpliste facute între politica democrata si cea republicana în afacerile internationale nu pot oferi un raspuns adecvat. Pe de o parte, pentru ca incertitudinile si provocarile contemporane eludeaza orice dihotomie marcanta între agendele partizane de politica externa, iar pe de alta parte pentru ca Obama însusi este un democrat oarecum atipic.
Fareed Zakaria, editorialist la Newsweek International evidentia faptul ca, în termenii traditionali ai scolilor de gândire în relatiile internationale, McCain apare paradoxal ca un „idealist exuberant“, în vreme ce Barack Obama sugereaza prin liniile de politica externa trasate o orientare realist-conservatoare mult mai apropiata de Administratia Bush Senior (pentru care, de altfel, noul presedinte american si-a declarat deschis admiratia). McCain, apropiat de idealismul si retorica crestina a neoconservatorismului republican, sugera în campanie o politica externa marcata de ideologii, de rolul universalist al Americii într-o lume care ramâne fundamental unipolara, de promovarea pacii si democratiei prin interventia directa a SUA (mentinerea trupelor în Irak, câstigarea razboiului din Afganistan, posibila interventie împotriva Iranului). În contrast, Obama sublinia rolul major al diplomatiei si negocierii, dificultatea Americii de a schimba lumea, tot mai multipolara si complexa, nevoia unei abordari pragmatice orientate nu spre amici si inamici declarati, ci spre influentarea statelor si gruparilor pentru a dezvolta politici favorabile intereselor americane. Viziunea sa asupra democratiei coincide cu cea a conservatorismului clasic: democratia e un fruct greu de crescut, un produs care se obtine în mod organic, în timp, pornind de la baze sociale si economice necesare unei cresteri a constiintei publice.
Principalul sau consilier de politica externa, Anthony Lake s-a declarat un „wilsonian pragmatic“, mentinând în nucleul ideologiei democrate idealul democratiei care a caracterizat wilsonianismul, dar adaptându-l unei lumi mult mai greu de analizat sau de controlat decât cea din perioada razboiului rece sau de dupa terminarea acestuia.
Daca McCain a prezentat o abordare ideologizata si transanta fata de Rusia (eliminarea sa din G8, crearea unei Ligi a Democratiilor), Obama a preferat sa evidentieze nevoia dialogului – cu Rusia pe probleme de proliferare, cu China pe probleme economice – si, implicit, a nevoii de acomodare a intereselor SUA cu cele ale „noilor“ puteri în crestere. Indirect, orientarea pragmatica raspunde unei abordari similare celei a unui Henry Kissinger si se bazeaza pe o propunere pur realista de echilibrare a puterii, de tranzactionare a intereselor si obiectivelor fata de provocarile globale contemporane (în termenii folositi de acesta un „grand bargain“ – o „mare negociere“). În cartea sa din 2006, „The Audacity of Hope“, Obama subliniaza nevoia unui nou consens international pentru a putea face fata riscurilor contemporane: energetice, climatice, financiare etc. Acelasi Obama, în calitate de candidat în alegerile prezidentiale, a avut o atitudine mai curând nuantata si defensiva în evaluarea interventiei Rusiei în Georgia, punând accentul pe nevoia reluarii dialogului si a stabilirii unui nou „modus vivendi“ cu Moscova.