Avatarii lui Don Quijote
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Într-o publicatie cvasinecunoscuta, „Poarta sarutului“ editata de „Grupul de la Ploiesti“ (?) dau peste o ampla confesiune împanata de amintiri, plina de pitoresc si melancolie a Aurorei Cornu. Poeta, fosta sotie a lui Marin Preda, i se confeseaza lui Octavian Onea, redactorul-sef al noii publicatii ramase deocamdata la numarul 1 (oct. 2008). Cu ce si cu cine iesim (am iesit) în lume? Vreme de 30-40 de ani, e de parere dna Cornu, „Ionescu, Cioran, Eliade au fost cei mai mari scriitori în Franta, în America, în Anglia, peste tot în lume. Ei ne-au tinut cu barbia sus.“ Ar mai fi si suprarealistii de origine româna Tzara, Voronca, Isidor Isou, Gherasim Luca, însa gloria lor – si a noastra! – a cam fost întunecata (înghitita) de „neagra lauda a lui Ceausescu, care se chema Geniul Carpatilor.“ Dusmanii socialistilor, zice cu umor pitoresc dna Cornu, l-au poreclit si pe socialistul Mitterrand, prin analogie, „geniul carpetelor“. Altminteri, „România e cam necunoscuta“, cu toate ca, adauga poeta în cunostinta de cauza, „Jean Pârvulescu, pe care nimeni nu-l cunoaste, are un raft întreg de romane, scrise într-un stil absolut stralucitor, si
s-ar putea ca dupa moarte sa fie foarte valorificat. El, fiind un fel de geniu pentru cei din extrema stânga si extrema dreapta, n-a nimerit înca pe mijloc, unde se fac gloriile prezente.“ Interesanta, foarte interesanta aceasta idee cu gloriile care se fac „pe mijloc“, lasând geniile necunoscute… Personaj excentric, numitul geniu parizian Jean Pârvulescu e suspectat de înfocatul simpatizant legionar si mare poet Horia Stamatu ca nu stapâneste limba româna. El ar fi, dupa Marian Popa, un autor de „debandada discursiva“ si „o fiinta extraordinara: acest geniu relational si aschimodie fizica dotata cu ochelari, fiu de general pitestean fugit în Vest prin Jugoslavia ar fi eroul multor aventuri insolite si farse internationale si pariziene“. La mormanul de legende pitoresti ce-l transforma pe autorul raftului de romane „stralucitoare“ si nepublicate într-un personaj de fictiune, adaug si eu o informatie culeasa de la fata locului, adica din Paris, prin anii '70. Sursa informatiei mele: sotii Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Amuzându-se foarte, regretatii militanti anticomunisti mi-au relatat câteva „scene“ cu Jean Pârvulescu vânând crocodili prin Africa unde-l consilia pe marele conducator al unui stat mic din continentul negru, si acela mâncator de crocodili… Dar, cum zice dna Aurora Cornu, „România e cam necunoascuta“. Pe lânga cei amintiti – marii exilati, avangardistii – în Vest s-ar mai fi remarcat Petru Dumitriu, „mai ales „Omul cu ochii gri“ si „Incognito“ au avut succes si sunt intrate în literatura universala.“ Cum „omul cu ochii gri“ este Leonte Rautu, vârât cu pana de aur a lui Petru Dumitriu în „literatura universala“, e de sperat ca si „Perfectul acrobat“ al lui Vladimir Tismaneanu, despre care atât de minunat scrie Mircea Mihaies în „România literara“ sa intre tot acolo unde zice dna Cornu ca a intrat omul cu ochii gri: în „literatura universala“. Sansele acestei intrari sporesc direct proportional si cu succesul de târg al politologului român care si-a lansat la Gaudeamus pretioasa opera „Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului“. Ma întorc la confesiunile pline de pitoresc si elancolie ale Aurorei Cornu: spre deosebire de cei care au scris despre „omul cu ochii gri“ (nu „vineti“ ?) si au devenit celebri, „Marin Preda este complet necunoscut, ca n-a avut publicat decât un roman, nu cel mai bun, o carte, „Imposibila întoarcere“, sau poate altceva, nu stiu. Deci nu suntem cunoscuti, o treaba care trebuie facuta.“ Cine s-o faca? Dna Cornu nu ne spune. Vorbind însa în spirit liberal, desigur ca trebuie s-a facem noi „prin noi însine“. Noi, adica criticii literari, cititorii profesionisti si chiar cititorii amatori. Dar cu cartile lui Marin Preda e o problema: în ele se aude prea tare si prea mult, neîngaduit de mult „vocea supratextuala“ (mai pe întelesul cititorului amator: comentariul autorului supranumit si auctorial). În sine, „vocea supratextuala“ n-ar fi o piedica în calea intrarii „Morometilor“ acolo unde a intrat si „omul cu ochii vineti“ al lui Petru Dumitriu si, mai nou, al lui Vladimir Tismaneanu. Cum sa intri însa în literatura universala cu „vocea supratextuala a realismului socialist“?! Exagerarilor dinainte de 1989, dupa care Ilie Moromete e primul taran intelectual din proza noastra, iar poiana fierariei lui Iocan e un fel de agora (Al. Paleologu), le urmeaza dupa '89, alte exagerari strecurate în revizuirile fostilor laudatori ca S. Damian, dar si în analizele noilor cititori a caror ureche ultrafina distinge chiar si în capodopera lui Preda „termenii luptei de clasa a anilor '50“, respectiv, buclucasa voce supratextuala care „ne dirijeaza simpatiile si antipatiile“, conchide în „Istoria“ sa Nicolae Manolescu pe urmele lui George Geacar din micul studiu „Marin Preda si mitul omului nou“. Acest mit de sorginte realist-socialista ar strabate în diverse proportii întreaga opera a lui Marin Preda de dupa „Întâlnirea din Pamânturi“. Ilie Barbu din „Desfasurarea“, Ilie Moromete, Niculae Moromete, dar si Calin Surupaceanu din „Intrusul“ ar fi, în viziunea noilor exegeti, avatari ai aceluiasi mit al „omului nou“ de tip realist-socialist. Necontenit prezent la datorie, Nicolae Manolescu observa si el cu rara vigilenta si ascutime analitica faptul ca autorul face jocul puterii si ca, bunaoara, în „Desfasurarea“, dar si în altele (inclusiv în „Morometii“) Marin Preda „adopta constient punctul de vedere al lui Dej“ asupra colectivizarii agriculturii, punct de vedere diferit de al „deviationistilor de dreapta“ din grupul Pauker-Luca! De aceea, decide criticul fara sa clipeasca „totul e fals în «Desfasurarea»“. O fi cu totul falsa si lupta de clasa pentru pamânt din „Rascoala“ si din altele?! Cititoare profund implicata, si deloc un critic vigilent, obiectiv si nepartinitor, Aurora Cornu vine cu propria sa versiune interpretativa asupra napastuitului Ilie Barbu, dubla victima a… chiaburilor si a criticilor literari care duc si ei lupta lor de clasa: „… si pe urma ne-am întâlnit la Vasile Roaita si am cazut îndragostiti unul de altul, fascinata de literatura lui, pe care între timp o cunosteam – „Întâlnirea din Pamânturi“, chiar si „Desfasurarea“, pe care lumea o crede numai o concesie facuta comunismului, ca sa poata publica. Taranul ala, dupa ce e despuiat, se despoaie singur de toate bunurile, ramânând în fata universului complet panicat, o scena absolut înspaimântatoare pe care nimeni nu si-o mai aduce aminte. Si-a dat calul, vaca, pamântul, nu stiu ce, si activistul zice: „Urmatorul !“, si ramâne bietul taran fara sa mai aiba nimic, singur în lume. E o chestie absolut înspaimântatoare ca situatie, n-o mai observa nimeni. Toata lumea pe Marin acuma nu-l iau decât de la „Morometii“ încolo. Nu-i asa! El îsi descria societatea în toate epocile si în toate momentele vietii lui. Era scriitorul poporului lui.“ Ramasi cu totii singuri si descumpaniti în lume dupa ce i-au întins lumii o mâna ca sa o cucereasca sau sa se lase cuceriti de ea, eroii lui Marin Preda sunt, în realitate, avatari târzii ai lui Don Quijote, expresii ale unei tragedii a inocentei ranite. Scena amintita de „cititorul implicat“ Aurora Cornu exista ca atare în „Desfasurarea“, dar si sub alte forme, în toate scrierile lui, de la povestea tânarului taietor de lemne împins si dat jos de pe banca de padurarii ce-si bat joc de dreptul întâiului venit, pâna la „Morometii“, „Risipitorii“, „Marele singuratic“, „Intrusul“, „Delirul“ si „Cel mai iubit dintre pamânteni“: inocenta acestor eroi plini de iluzii este de fiecare data pedepsita cu brutalitate de o idee sau de o realitate pe care au avut naivitatea de a crede ca pot pune mâna. N-au putut pune mâna, iar când au pus-o cu adevarat s-au ars, desfigurându-se, asa cum i se întâmpla în „Intrusul“, lui Calin Surupaceanu… Mai aleg dintre confesiunile fostei sotii a lui Marin Preda înca una al carei „cinism“ spune totul despre inflexibila constiinta de scriitor a celui care i-ar fi replicat lui Ceausescu „daca introduceti realismul socialist, eu ma sinucid“: „Sunt fericita ca Marin a avut copii si ca a fost un tata fericit. A fost o prietenie care a transcendat amorul. Dealtfel, e singurul om care a înteles de ce
l-am lasat. N-a-nteles nimeni, nici macar eu. Aveam alte vise. Si, în plus, toata lumea „vai, nevestele, ce l-au nenorocit pe Marin!“ Nu l-a nenorocit nimeni pe Marin. Marin n-avea alta nevasta decât literatura. Cât m-a iubit el pe mine, ar fi calcat pe mine cu trenual daca as fi interferat cu literatura lui. Ceea ce a si facut cu altele. Si-a petrecut ultimii ani la Mogosoaia. Daca nu-i serveai literatura lui Marin, Marin cred ca nu mai vedea rolul tau în viata lui, sau asa ceva. Sunt cruda, nu stiu.“ Cu siguranta ca e „cruda“, însa cruzimea aceasta nu depaseste marginile adevarului. Altfel, poeta are amintiri placute si pitoresti despre cum traiau scriitorii comunisti la Mogosoaia si la Peles, cum dormeau ei în castele, în paturile regilor, dar mâncau la cantina „ca-n toata România“, despre bacsisul dat la începutul sejurului, la îndemnul lui Jebeleanu, ca sa manânci morcovi rasi cruzi si despre revolta partinica a lui Geo Dumitrescu: „Cum? Dar nu se face, nu-i partinic!“, în fine, despre servitori: „Era unul care era portretul leit al Regelui Carol. Regele Carol a-nsamântat toata Valea. Sunt la regi Carol! Nenumarati. Iar barmanul nostru era portretul regelui Carol. A ajuns barman. Tot ei au fost aia – ca vezi ca Istoria are si humorul ei – care l-au condus pe rege, l-au dat afara din castel, facusera o comisie, si-acuma erau toti servitorii nostri. Care, cine eram? Niste nenorociti de copii de mahalagii, de tarani saraci, cu talent, nu zic nu, dar îi pasa unui servitor daca tu ai talent sau nu? Asa ca situatia lor nu se schimbase. L-au dat afara pe Rege, si-au capatat niste zdrentarosi vai de capul nostru!, dar vezi ca Istoria se razbuna câteodata si pe loc. A fost frumoasa toata perioada aia…“