Gulliver în tara piticilor... politici
articol aparut in Cultura, nr. 204 din 2008-12-18» cultura Editorial de AUGUSTIN BUZURA » Editorial de AUGUSTIN BUZURA
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Cine urmareste viata politica de pe malurile minunatei noastre Dâmbovite, poate avea impresia ca aici se întâmpla în fiecare zi o multime de lucruri demne de interes. În realitate, nu se petrece mai nimic, politicienii nu pot fi judecati decât dupa galagia pe care o fac. Mai mult, „scoala perversitatii si distructiunii – cum numea Caragiale acest spatiu –, o scoala care n-admite nici Dumnezeu în cer, nici autoritate pe pamânt, nici respect fata de cele sfinte, nici omenie fata de oameni, o scoala care seamana mai mult cu un ospiciu de alienati“, a produs câteva generatii de absolventi. Atât de buni, încât faptele contemporanilor marelui dramaturg nu mai au loc nici macar în manualele pentru începatori. Si nu e de mirare, caci s-a ajuns ca, în acest spatiu, nefiresc sa para doar firescul. O alta particularitate a locului este trairea cu anticipatie: repurtam victorii imaginare, ne declaram învingatori în razboaie care nu s-au purtat, confundam un deal cu Everestul, dar strigam de parca l-am fi si urcat. Anii care au trecut, însa, ne dovedesc cu prisosinta ca orice eveniment ne gaseste întotdeauna nepregatiti. Ceea ce se întâmpla si în momentul de fata cu criza, care, la noi, deocamdata, si-a trimis doar cartea de vizita. Asa cum era de asteptat, însa, media si politicienii au transformat-o într-un monstru. Un monstru, în numele caruia si-au arogat dreptul de a face orice, de a justifica cele mai nejustificabile lucruri, de a trece peste toate incompatibilitatile si murdariile spuse si scrise unii despre altii pâna acum. „La situatii exceptionale, solutii exceptionale!“ este deviza ce pluteste cu seninatate peste orice aberatie. Daca, într-adevar, s-ar fi temut de criza, domnul Traian Basescu ar fi fost obligat sa propuna (cu gura altora, fireste) valori adevarate, performeri scoliti pe la marile universitati ale lumii, si nu niste fosti care au mai avut doua decenii la dispozitie pentru a dovedi ca stiu si pot si altceva în afara de a gasi justificari. Pentru ca, de fapt, cât am fi de unici, rezolvarea crizei nu poate presupune alte solutii, diferite de cele care se aplica si în alte tari. Ele nu tin de partide, ci de inteligenta finantistilor si economistilor. Dar se vede ca domnul Traian Basescu nu mai are adversari adevarati si nici parteneri de dialog: prin urmare, face exact ce a facut si pâna acum: adica tot ce îi poate folosi realegerii sale în functie. Restul sunt vorbe. În înfruntarea ultima cu social-democratii, chiar daca, prin absurd, alianta se va desface, în termeni sportivi se poate sustine ca presedintele a câstigat prin ko înainte de expirarea timpului. Domnul Mircea Geoana, de exemplu, a trecut, la prima chemare, cu partid cu tot, în subordinea celui pe care, cu putin timp în urma, îl numea „deseul toxic al tranzitiei“, umilind astfel numerosul electorat al stângii si punându-se pe sine într-o situatie pe care, mai târziu, va fi obligat sa o înteleaga cu lux de amanunte. Înainte de toate, ca nu orice este posibil în politica. Asa-zisa morala politica are si ea limite peste care nu se poate trece. Cu toate ca îsi exprima parerea sau voteaza diverse consilii si comitete, pâna la urma, pentru orice eroare raspunde presedintele. În situatia de fata, indiferent care va fi rezolvarea, sunt nevoit sa ma întreb daca electoratul va mai avea încredere în cuvântul unor asemenea politicieni. Sau daca va mai vota cineva cu un partid pe care nu pare sa-l deranjeze faptul ca a fost calcat în picioare, ridiculizat. Au suferit atât de mult social-democratii în opozitie?
Dupa cum vedem, suferinzii se plimba linistiti pe la televiziuni si nu par lipsiti de vlaga si de resurse. Cred însa ca altul este unghiul din care trebuie privita realitatea politica: „curatii“ si „murdarii“, comunistii si anticomunistii, talibanii pro Basescu si „liber-pansistii“, vorba lui Caragiale, precum si oastea intelectuala de strânsura s-au unit cu mare graba. Semn ca, la noi, nu exista ideologii, partide si promisiuni tinute, ci grupuri transpartinice de interese care au iesit si de asta-data la lumina imediat dupa ce a fost numarat ultimul vot. Noi cu noi si voi cu voi. Nu conteaza pentru câta vreme li se va da „firmanul“ de la Cotroceni, important este sa-si vada scrisa functia pe o carte de vizita cu stema patriei. Si, tot din Caragiale, desi am ajuns în situatia de a avea politicieni mult sub personajele lui: „...Ma rog spune-mi d-ta, care zici ca esti om învatat, ce ti se pare mai nostim: catârul cu potcoave de aur, ori nerodul urcat la mariri?“ Întrebare retorica. O lume de smecheri si mediocri, inapti pentru politica mare, dar buni pentru alba-neagra de la noi. D.N.A.-ul, balaurul cu un singur Cap si cu o multime de ochi, va da si în viitor „trocul“ în politica româneasca, indiferent de viitorul simbiozei contra naturii numite „Parteneriatul pentru România“. Sigur este ca, foarte curând, presedintele se va plictisi fara adversari, drept pentru care circul va reîncepe, caci sparing partners în politica se gasesc din belsug. Si, exact ca în Micul print al lui Exupéry, pe marunta lui planeta carpato-danubiano-pontica, presedintele nu-si va zdrobi definitiv adversarii, dintr-un simplu motiv: ca sa mai aiba pe cine judeca. Sau cu cine se distra. Oricum, dupa aproape doua decenii de la Revolutie nu cred ca si-a putut imagina cineva ca vom ajunge aici. În primul an postrevolutionar, circula o întrebare pusa cu insistenta mai ales de catre purii autodeclarati ai natiei, care, mai târziu s-au dovedit, în marea lor majoritate, turnatori: „Ce ai facut în ultimii cinci ani?“ Fiecare raspundea si se apara cum credea de cuviinta sau iesea înainte cu realizarile profesionale. Astazi, daca am întreba partidele si personajele politice care au plutit peste tara precum uleiul la suprafata apei: „Ce ati facut în ultimii 20 de ani?“, cuvântul circ nu ar putea fi evitat. Circ, prost-gust si hotie. Ne-am batut joc de suferinta noastra întinsa peste atâtea decenii de dictatura, de sângele celor ce au cazut în acele zile de decembrie, de visurile celor ce au facut Marea Unire ori s-au sacrificat în razboaie. Am lasat, contrar îndemnurilor Mântuitorului, margaritarele noastre în seama porcilor. Suferinta, din pacate, nu a generat absolut nimic în afara de ura. Ura si prostie. În acele nopti si zile de încordare, când stateam în strada alaturi de sute si mii de „oropsiti ai vietii“, eram convins ca altul ne va fi rostul, ca vom învata ceva din tragedia prin care am trecut. Îmi spuneam ca, spre deosebire de cei din Vest, noi stim cu adevarat ce înseamna lipsa de libertate cu toate consecintele ei si ca ea ne va da un ascendent asupra lor. Dar nu a fost asa. Impostorii si veleitarii au profitat de libertate, preluând initiativa. Încotro mergem? Ne raspunde tot Caragiale: „Daca am avea pe cine sa ne poata duce, am merge încotro ar trebui sa mergem. Dar fiindca la noi toti comanda si nimeni n-asculta, – caci nu s-au nascut înca nici cine sa comande, nici cine sa stie asculta – mergem si noi cum merg toate în natura sub imperiul necesitatii, mergem încotro o vrea Cel de sus – Dumnezeu, adica. Si doar o fi El bun sa nu ne duca de râpa!“ Desigur, as fi vrut sa închei anul pe un ton mai vesel. Sa le pot transmite eventualilor cititori urmele de speranta pe care le-am gasit în jur. Dar cu politicienii care ne fericesc de atâta vreme, cu o criza de mari proportii si cu doua alegeri în anul viitor, cu acelasi Gulliver si aceiasi pitici, e greu de sperat la ceva. Caci, s-a vazut, din neantul ignorantei apar mereu, la fel ca odinioara, si dupa aceleasi reguli, mântuitorii. „Iar cât despre mântuitor – îi mai trebuie oare neamului românesc înca un mântuitor dincotrova, când atâtia îi rasar, care mai de care, din toate raspântiile?... Avem, slava Domnului! atâtia, ca am putea sa-i dam de pomana altor nevoiasi.“ Am citat iarasi din Caragiale, deoarece el s-a dovedit a fi nu numai biograful nostru cel mai autorizat, ci si profetul. Sunt convins ca vom fi altfel, asa cum ne-ar îndreptati si suferintele prin care am trecut, abia când nu-l vom mai întelege si când personajele din lumea noastra vor iesi din pattern-ul sau.