„Aurul Rinului“, semnat Bob Wilson
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Orice teatru liric important – si Opera din Zürich este componenta unei asemenea familii -, îsi face un titlu de onoare prin montarea „Ring“-ului wagnerian. Din anul 2000 demersul a fost împlinit iar actuala stagiune ofera publicului reîntâlnirea cu eroii tetralogiei.
Mizanscena tuturor spectacolelor apartine lui Robert Wilson, exponentul viziunilor minimaliste, statice, al miscarilor au ralenti si al stop-cadrelor. Pe aceste coordonate, „Aurul Rinului“ a fost un summum al esentializarii mesajului, codat în deplasari si pozitii corporale carteziene, în atitudini cifrate prin gestualitate, prin jocul degetelor si al mâinilor. Reactiile umane par supuse unui ritual care produce emotii puternice, cu mari linii de forta estetica. Totul este inspirat de euritmie, de teatrul kabuki si ofera ascultatorului independenta în fantezie, în imaginatie, dând prioritate celor doua ore si jumatate de neîntrerupte avalanse de sonuri ale bardului de la Bayreuth. Limbajul lui Robert Wilson este o transpunere continua de stari sufletesti, a caror perceptie supune ascultatorul la provocari nemaiîntâlnite. Concentrat la maximum, te simti ridicat în asceza si concomitent ai senzatia cufundarii progresive în muzica învaluitoare, rascolitoare. O fascinanta reunire de trairi, prin care drama wagneriana apare stilizata imagistic si filonul epic al sunetelor se lasa dezvaluit în toata maretia si profunzimea lui.
Decorurile, mai bine zis, sugestiile de decoruri, îi apartin. Într-o scena aproape total despuiata, jocul luminilor (Andreas Fuchs si însusi Robert Wilson) este esential. Pe fundalul gol, culori pastelate, moi si delicate nu socheaza, nu agreseaza... bleu ciel, bleu vinetiu, combinatii de galben pal cu albastru, cenusiu, negru, portocaliu... degradeuri, clar-obscururi, proiectii de siluete. Tentele se schimba, trec dintr-una într-alta domol, ca în înaltul cerului. Aburii Walhallei, adâncimile Rinului, misterul Nibelheimului prind viata din aceste sugestii. Pe regizor l-a ajutat, într-o comuniune adânc ideatica, Frida Parmeggiani, semnatara costumelor sobre, stilizate pâna la austeritatea liniilor drepte si, câteodata, elegante fara ostentatie (Fiicele Rinului).
Robert Wilson defineste un stil puternic personalizat. Iubit de unii, apare plictisitor prin repetare pentru altii. Dupa ce am vazut în sala doua montari ale sale, aceasta si, acum câtiva ani, la Théâtre du Châtelet din Paris, o memorabila productie cu „Alcesta“ de Gluck, nu ma simt saturat. Dimpotriva. Adevarul este ca mizanscenele autografiate Bob Wilson, reducând vizualul pâna la abstract, stârnesc, incita la introspectii si sfârsesc prin a seduce. Dainuie mult în memorie si spirit, ca bunuri de pret. Mare si profunda arta, cu care a depasit stadiul de vizionar! Americanul a devenit deja clasicul exponent al unui concept pe care l-a fundamentat si îl sustine cu frenezie. Poate ca nu orice perioada componistica se simte servita la perfectiune prin acest mod de abordare, dar barocul si drama muzicala wagneriana, cu certitudine.
Dirijorul Philippe Jordan a talmacit partitura în buna întelegere, fortând sonoritatile orchestrei Operei catre monumentalitatea fara sfârsit.
În rolul Fricka, un debut si totodata o premiera pentru cariera apreciatei mezzosoprane Liliana Nikiteanu, solista importanta a primei scene lirice elvetiene. Este primul personaj dramatic abordat, care anunta viitoare explorari în acest teritoriu. Le vad plasate într-un moment potrivit ales, de maturitate artistica, sustinute cu voce incisiva si cu accente bine integrate stilistic. Alaturi de Liliana Nikiteanu, alte câteva remarci într-o ordine deloc întâmplatoare: Volker Vogel (Mime), Rolf Haunstein (Alberich), tânara de numai 23 de ani Wiebke Lehmkuhl (Erda) si Egils Silins (Wotan). Îi numesc si pe ceilalti interpreti: Cheyne Davidson (Donner), Miroslav Christoff (Froh), Reinaldo Macias (Loge), Andreas Hõrl (Fasolt), Pavel Daniluk (Fafner), Margaret Chalker (Freia), Sen Guo (Woglinde), Anja Schlosser (Wellgunde), Ir?ne Friedli (Flosshilde).
„Aurul Rinului“ la Opera din Zürich, un spectacol de retinut, plin de reflectii, care s-a bucurat de mare succes la public. O remarca... printre auditori, multi copii de vârste pâna la adolescenta au stat nemiscati, îmbatati de sonoritatile celor patru mari scene ale opusului. Minunata educatie muzicala!