De la cotidian la metafizic
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura literara »
Autor: DUMITRU MICU
Apropiindu-se, în urcusul (coborâsul?) pe scara vietii, de a optzecea treapta, Toma George Maiorescu a tinut (si a izbutit) sa-si eternizeze“, asa-zicând, acest moment al biografiei printr-un (cel putin din punctul sau de vedere) monument biografic. În întâmpinarea aniversarii zilei de nastere, el a facut sa i se editeze, în conditii tehnico-grafice exceptionale, o noua carte, de format neobisnuit rectangular în pozitie orizontala, cu coperti ilustrate pe un fond verde.
Volumul „Printul metaforei la curtile metafizicii“ ofera, într-un consistent manunchi, într-o redistributie cu totul noua, selectii din selectia „culegere Poezii“, editie definitiva, aparuta în 1997, si din asa zisele „Postdefinitive“, editate în 2005. Împreuna cu o seama de inedite, textele retiparite sunt asezate în doua compartimente, „Poezii“ si „Poeme“, separate si unite de o punte textuala numita „Sinapse“. Aceasta e formata din aforisme (unele în versuri) si cugetari mai întinse, în proza. Volumul include, asemenea precedentelor doua, citate, extrase din comentarii consacrate, în decursul anilor, scrierilor t.g. maioresciene de toate felurile: literare si ecosofice.
Oglinda a traseului poetic strabatut de autor, de pe la începuturile sale (mai precis, din 1955, când avea publicate doua volume) pâna în preajma octogenariatului, e suficient si numai a rasfoi tomul aparut în vara pentru a constata multitudinea formulelor experimentate de T.G. Maiorescu, în ambitia de a lua în posesie cât mai multe, daca nu toate instrumentele poeticitatii moderne si ultramoderne. Faptul exemplifica una dintre asertiunile cuprinse în amintitele comentarii, aceea ca T.G. Maiorescu e un spirit nelinistit: „poet, prozator, ziarist, calator, gânditor care a propus o noua disciplina, ecosofia“ (N. Cajal), „un neîmpacat adversar al egalitatii cu sine însusi, al repetitiei“ (Ion Biberi). În volumul despre care vorbim, piese de micimea haiku-urilor stau alaturi de poeme torentiale; ziceri turnate în tiparul prozodic al versurilor blagiene scurte, rimate, sunt contrapunctate de formulari în stil de afis, de manifest si publicitate, de asezari în pagina asemanatoare celor din reviste de avangarda precum „75 H.P.“, „Integral“, „Punct“, vrednice de „Caligrame“-le lui Apollinaire si de „pictopezia“ lui Ilarie Voronca si Victor Brauner; titluri cuminti, ca „Iubirea“, „Clipa“, „Miscare“, „De Sânziene“, „Tacerea“, coexista cu enunturi titulare nastrusnice, bizare, enigmatice, unele în limbi straine sau într-o limba inexistenta: „Insomnie semantica“, „Atmosfera Zet“, „Acarianul auriu“, „Autoscalp“, „Conditional cu pasari“, „Conditional aproape monorim“, „Politically corect“, „El Organillo“, „El Resero“, „Selena mirabilis“, „Trumpeldor“, „Cataritatu“, „Dezmarginirea si culorile alertei“, „Daimon închis în arama“, „Încalecând o gâsca albastra“, „Ce poate fi în capul unei iguane într-o zi de august pe tarmul Pacificului“.
Intrând în interioritatea volumului, ceea ce sare în ochi din primul moment tine, desigur, de factura vadita a elocutiei, de aspectele ei formale, de constructia frastica, de lexic. „Printul metaforei“ instaureaza la „curtile metafizicii“ doua tipuri de limbaj: unul, eminamente „democratic“, cu surse în vorbirea uzuala, în oralitatea stradala, în argouri periferice, cromatizat cu expresivitati plebee, cu ingrediente de folclor desantat; celalalt, hiperurbanizat, incluzând vocabule si sintagme de nivel intelectual provocator, unele accesibile doar celor familiarizati (macar superficial) cu produsele de ultima ora ale exploziei informationale, cu notiuni abstracte (stiintifice, filosofice), cu vocabularele de specialitate ale unor categorii profesionale, cu terminologia tehnicienilor de mass-media. Cuvinte ca „mânz“, „mânzisor“, „mânzut“, „murgulet“, „cârlanas„, „tretinas„, „bruiestras„, „juganas„, „dârdala“, „tarpan“ îsi împart spatiul volumului cu termeni precum „acarieni“, „halugilogene“, „flexibilizare“, „belcanto“, „esperanto“, „distrofice“, „play-boy“, „jogging“, „hully-gully“, „encefalograma“ etc.
Diametral opuse, aceste doua stiluri lingvistice sunt, în realitatea scriptica t.g.m-ista, organe ale unui aceluiasi principiu poetic. Ale principiului în virtutea caruia, în poemul unanimist, nu doar fenomenalitatile curente, ci si metafizicul se exprima (cum ar spune Blaga) „cu cuvinte ca ale noastre“, cu lexicul cotidian al erei ciberneticii, a computerelor, a dezagregarii atomului, a aviatiei supersonice, a zborurilor interastrale, fara ca acest lexic sa elimine din vorbire idiomuri dintre cele mai vetuste, precum acela al „baragladinelor“ ce striga pe strazi bucurestene „din strafundul bojocilor“: „fér vec - umpar - ám“.
În aspectul compozitional, extremele modului poetic t.g.maiorescian sunt verslibrismul absolut, plin, adesea, de mâluri prozaice, dar nu lipsit de irizari lirice, si cadentarile fie dupa model blagian („Balenele noptii“, „Din cupe s-adapa“, „Lupi în cagule“, „Înnoata sub apa“) fie, mai ales, în stil ludic. Ludicul de natura prozodica se constituie în mai multe feluri. Unul este parodierea gingasa a folclorului traditional: „Mânzule, mânzutule/ Bun venit puiutule/ Mânzisor mânzoc/ Mânzulet de foc/ Mânzut de noroc/ Maica-ta cu limbi de boare/ Te ridica în picioare/ Mânzulica mânza/ Cin'sa te mai prinza ?“ Un altul, mai frecvent, consta în producerea de versuri în monorima, unele cu tenta urmuziana: „Nu-i o crima/ sa faci scrima/ cu o rima/ chiar daca un cimpanzeu/ schimba mastile de zeu/ si se crede paraleu/ vrei sa iesi dintr-un impas?/ trage-un as/ si-nstruneaza-un contrabas“. Rimele sunt, uneori, funambulesti: „si-am strigat thesalianului: Iasso!/ Capul spre compas spre Burkina Fasso/ Sa nu ne mai care de nas o/ Patachina scapata de Iasso/ Herghelia ramâna, mai las-o/ Sa zburde pe pajisti tomnatice ca s-o/ Praseasca armasarii de Orange si de Nassau/ Sa nu se caineasca: ci am retras-o“ etc.
Nu lipsesc rimele calamburgesti: „tors întors“, „bust robust“, „cal calvin“, „calic calif calcan calvar“, foaie de tort sau de cort“, „tomist atomist automat“, „scuze pe buze“, „carne carnaval“, „microprocese microprocesoare“, „bonzi pudibonzi“. Ludicul lexical si prozodic se coloreaza tipator, când materia e culeasa din lumea etniei celebrate de M.R. Paraschivescu, în „Cântice tiganesti“: „aurolaci si puradei ca vai de ei/ uite-i strânsi pe la cismele/ fulecând turtoi de miei/ si se apuca de manele/ când în solo când în cor/ când ea urca printre stele (...)/ bingo bingo si-un cartof / lumea-i naspa si iar of“.
Cele mai frecvente moduri de poetizare specifica sunt însa, la T.G. Maiorescu, reportajul si discursul de tip whitmanian. Calator pe toate continentele, pe toate marile si oceanele, autorul memorialului „Hoinar pe meridiane“ a reprodus, din precedentele sale volume de versuri, în cea mai recenta culegere, poeme-reportaj cu impresii si privelisti din Germania, din Italia, din peninsula Scandinava, de la Cercul polar, unde „mestecenii danseaza-n infinit/ cu siluete albe în poiene/ în umbra soarelui ranit“, din fiorduri, din Argentina, unde „Omul Calul si Pampa“ formeaza „Marea Trinitate“, din Buenos Aires, capitala pe ale carei strazi, un flasnetar gârbov, „cu glasul putin ragusit, putin obosit,/ împarte tuturor“, din „ladita lui cu minuni“, „o felie de luna, o farâma de dragoste, o lacrima si-un ciob de speranta“, din Bruxelles, din Londra (piata Picadilly), din Istanbul, din Grecia, unde „într-un adânc al Muntelui“, „muta sta Pythia/ femeia zavorâta-n feciorie“, „tânjind cu trupul în flacari/ dupa un Soare-Barbat“, din Ierusalim, unde, privind Zidul Plângerii, poetul îsi spune ca, „daca lacrimile varsate la Zid s-ar aduna,/ picatura cu picatura, cel mai greu fluviu/ al lumii ar porni de aici“. De pe harta lirica a globe-trotter-ului nu lipseste Comana, satul sau resedinta estivala, proiectat în metafizic: „bataia de aripi/ a pasarii din nucul Comana/ poate isca ploaia diluviana/ La Los Angeles sau la Hong Kong“. Cel mai viu spectacol realizat cu mijloace de reportaj liric e, negresit, acela ce descrie o ploaie diluviala în Manhattan: „Ploua cu galeata ca din cofa ca si cum s-ar fi rupt norii/ între ei ca niste câini turbati (...) pe oricare din cele 215 strazi se pravalesc niagare (...). Ploua cu furie cu bulboane cu rigole galbene umflate/ rostogolindu-se de-a dura peste acoperisurile/ ondulate ale Sudului cu pagode inele de jad/ bronzuri cu Budha oua stil hunan si rate/ cu glazura de bronz îmbaiate în miere“. Un reportaj de fantezie transmite imagini ale trepidatiei de pe un bulevard din Los Angeles reflectate imaginar în „capul triunghiular sui/ ale unei sopârle galben-verzui/ culcata într-un amurg de mileniu/ pe ceafa unui tânar cu inele în nas/ capatâna hiperoxidata/ tatuaje de ocnas/ si caninii vampiric rânjiti“.
În final, „parca un hârâit-suierat se desprinde/ din sopârleasca triunghiulara gura:/ „Har ... har ... hara ... ba ... bu ... ra“/ mai omeneste: haos/ sau absenta de structura“.
Reportericeste, dar într-o tonalitate sobra, sacerdotala, sunt statornicite si situatii în domeniul imaginarului sacral. În poemul „În asteptare“ avem un tablou hieratic: „sub coloanele de cedru ale Templului“ stau, „înfasurati în thalit-ul alb/ cu dungi negre“, în „71 de jilturi aurite“, „71 de batrâni orbi/ cufundati în ei însisi, ca-ntr-o fântâna fara fund“. Sunt „cititorii în semne“, care descifreaza „sensul izvoarelor subterane/ formele si directia norilor/ suflatorii de sofar vestind sarbatorile/ cei ce observa pozitia astrelor/ si se plimba în curtile lunii/ cautatorii de radacini fermecate/ vindecatori si negutatori ambulanti/ aramari bijutieri postavari/ camilari crescatori de capre (...)/ talmudisti poeti cabalisti/ interpreti ai misterelor/ dar si taumaturgi/ deslusind în literele Torei/ metafizica numerelor/ si derivând din ea întortocheatele carari/ ale destinului“. Imobili, cei 71 „tresar (...) în instinctiva si încapatânata lor rabdare/ (...) în milenara lor asteptare“, când, sub „candelabrul cu sapte brate“, ce „îsi pâlpâie lumânarile-lumini/ pe masa familiei/ si peste sapte planete“, rasuna cântul de slava: „Baruch ata Adonai Eloheinu meleh haolam“ („Binecuvântat fii, Doamne Dumnezeule, Rege al Universului“).
Discursul poematic penduleaza între profan si sacru, cotidian si metafizic. Poetul nu ezita sa rememoreze etape autobiografice în termeni prozaici. În „Deloc metafizica“ un ditiramb ironic, în stilul lui Voronca, liric aici tocmai prin ironia, aparându-ne disimulata, la adresa „saltimbancilor si irozilor“ (cum ar spune Eminescu) din zilele noastre: „va binecuvânt cu toate balsamurile voastre/ mascarici cu chimvale si paraclisieri surzi/ tamaduitori în halate de in si jongleuri/ vizionari orbi purtând faclii/ pontifi cu capul ras si codoase de idei/ înghititori de foc si de sabii/ va binecuvânt înalte arcade/ si imaculate coloane/ piete publice cu sirene de carton si de câlti/ gropi de var si scari de marmura ducând în nicaieri“. Iata mai ales, în Ioshua, un imn de aceeasi tonalitate, dar nu ironica, ci adoranta, înaltat lui Hristos: „(...) Dar eu va spun:/ chiar daca Ioshua/ nu s-ar fi retras în limpezire de sine/ prin dunele desertului/ si n-ar fi traversat cu talpile goale Marea Galileii/ si n-ar fi pus sa mearga pe paralitici si ologi (...)/ si chiar daca el n-ar fi decât/ legenda sau mitul sau miracolele pilduitoare/ puse cap la cap ale predecesorilor iluminati (...)/ El a vrut sa învete omul/ cum sa se scuture/ de solzii cu amagitoare sclipiri ale reptilei (...)/ El a coborât/ înfasurat în lumina dintâi/ mai precis s-a prelins de pe cruce/ ca roua de zori (...)/ peste brazdele jertfei/ destelenindu-se/ sa încolteasca semintele iubirii/ în semeni/ (sinonime contopirii cu Dumnezeu)“.
Din citatele pe care le-am dat se poate vedea, macar partial, cum, plonjând în cotidian si semnalând metafizicul, poetul opereaza cu unelte din arsenalul curentelor de avangarda ale secolului XX, în special ale futurismului, constructivismului si unanimismului. Starea fundamentala de spirit pe care poemele sale o comunica e însa cea cuprinsa în „tipatul“ expresionist. Discursiv, reportericeste, ludic, si în alte feluri, poezia lui T.G. Maiorescu exprima exasperarea de-a asista la despiritualizarea lumii. La punerea stiintei si tehnicii în slujba mortii. O exemplificare elementara în acest sens gasim în „Contorul“: „Ati citit vreodata/ contorul unui scaun electric?/ Ati notat vreodata cât curent consuma/ carbonificarea unui om?“ Sentimentul mortii spiritului si chiar al disparitiei lumii organice, a vietii genereaza viziuni apocaliptice. Se degradeaza elementele. Apa „foieste de hârci triunghiulare,/ napârci gusteri,/ sopârle broaste râioase/ si vipere cu corn“; aerul e napadit de „insecte-goange-zburatoare/ (...), muste gargarite albine bondari capuse/ coropisnite fluturasi barzauni viespi molii/ tântari lacuste tauni plosnite de câmp/ buburuze“; pamântul e pârjolit: „(...) azi nu-i decât aripa galbena/ a pârjolului/ fosnetul livezilor/ (din visatul paradis promis)/ nu-i decât suierul gloantelor/ suflul exploziilor/ troznetul incendiilor“.
Oripilat de asemenea realitati, poetul nu crede, totusi, ca orice sansa de „a ne recupera identitatea“, de a procura „pasarii suflet“ posibilitatea de a-si relua cântecul uitat este exclusa. Una dintre sanse, daca nu singura, e supravietuirea artei. De aici veneratia acordata de poet artistilor. Piese din volumul antologic sunt dedicate unor pictori si scriitori (Kandinschi, Tuculescu, Nichita Stanescu); o poezie glorifica dansul Isadorei Duncan, „Marea Preoteasa“ a lui Shiva, care, „flacara pururea treaza“, „lumi noi creeaza“.
Ajuns, cum se spune (mai mult sau mai putin exact) la „vârsta patriarhilor“ cu o vitalitate si o putere de munca tinereasca, Toma George Maiorescu are sanse de a-si largi în continuare, înca timp de multi ani de acum înainte, propria lume poetica.