„Marirea desarta...“. Despre Hasdeu si Eminescu
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura literara »
Autor: STANCU ILIN
Drama istorica „Razvan si Vidra“ a aparut pe neasteptate pe firmamentul teatrului românesc, înscriindu-se definitiv în repertoriul national. Premiera piesei a avut loc pe scena Teatrului cel Mare în seara zilei de 10 februarie 1867. Punerea în scena a apartinut Companiei Dramatice Mihai Pascaly. Drama în cinci acte fusese citita de autor, în ianuarie 1867, în cadrul Societatii Culturale „Ateneul Român“.
Dupa premiera
Directorul trupei reusea într-un timp record sa încheie repetitiile piesei „Razvan Voda“ (se pare, un text în proza) si sa programeze avanpremiera spectacolului în 7 februarie 1867. Efortul deosebit al trupei de actori se datora, probabil, faptului ca Mihai Pascaly era o rubedenie a familiei Hasdeu. Cel putin asa reiese dintr-o scrisoare a Iuliei-fiica adresata tatalui sau, din 21 octombrie 1883: „Chiar azi am primit jurnalele si am aflat cu parere de rau moartea unchiului nostru Pascaly. Mama a plâns“. Spectacolul beneficia de o distributie de exceptie. Personajele principale - Razvan si Vidra - erau interpretate de Mihai Pascaly si de sotia sa Matilda Pascaly. Sbierea era înfatisat de Ioan Gestian, Vulpoiu - Constantin Balanescu, Razasul - Alexandru Vladicescu, Tanase - C. Sapeanu, Hatmanul polon - Stefan Mihaileanu s.a.
Premiera a avut succes, din moment ce au urmat înca trei spectacole, în 12, 17 si 19 februarie 1867, performanta rar întâlnita pentru o piesa originala româneasca. B.P. Hasdeu trimitea o scrisoare deschisa lui Mihai Pascaly, directorul Companiei Dramatice, publicata în ziarul lui Cezar Bolliac, „Trompeta Carpatilor“, din 12 februarie 1867: „Domnul meu! Nu gasesc destule cuvinte prin care sa va pot exprima gratitudinea mea pentru modul cum a fost interpretata drama «Razvan Voda». Succesul acestei piese îl datorez în cea mai mare parte dlor artisti, care au binevoit a se face interpreti ai operei mele“. Autorul gasea excelente punerea în scena a piesei, decorurile, costumele. Muzica lui Flechtenmacher a fost „plina de efect si de nationalitate.
D-ta domnule Pascaly, si dna Matilda Pascaly, precum si dnii Gestian, Vladicescu, Balanescu, Corcoveanu, Mihaileanu, Sapeanu, Vellescu, în fine toti artistii, toti pâna la unul, au dreptul de a zice ca au ajuns gândirea autorului... Pâna si copilasul Aurel Pascaly a meritat aplauze si ar fi meritat chiar bomboane din partea publicului întreg“.
În presa se consemna ca aparuse un nou dramaturg, „un adevarat autor dramatic“, dupa expresia Constantei Dunca, „Razvan Voda“ reprezentând „un pas urias al literaturii noastre dramatice“ (18 februarie 1867). Capodopera tânarului Hasdeu a stârnit un val de interes printre intelectualii vremii (Timotei Cipariu, Vasile Alecsandri), dar si în „opiniunea publica“ mai larga, dupa cum noteaza autorul în prefata. Chiar si P.P. Carp, în critica sa severa din „Convorbiri literare“, era surprins de „rasunetul neasteptat“, de „complicitatea publicului“, care dadea „o neînteleasa aprobatiune“ piesei, o „elucubratiune“, dupa expresia nefericita a cronicarului convorbirist.
M. Eminescu: „o drama în cele mai multe privinte buna“
Surprinzatoare sunt, însa, referirile lui M. Eminescu la „Razvan Voda“. Înt-un articol intitulat „Repertoriul national“, publicat în revista „Familia“ (1870), poetul mentiona: „Razvan Voda, drama în cele mai multe privinte buna“. M. Eminescu se afla la Bucuresti, printre actori, din 19 octombrie 1867. În primavara anului 1968 parasea trupa lui Iorgu Caragiale, fiind angajat, de Mihai Pascaly, „sufleur II si copist“. Din mai pâna în septembrie 1868, însoteste trupa Pascaly într-un turneu în Transilvania. În acest rastimp, poetul ia parte la repetitiile cu „Razvan Voda“, nu numai în calitate de sufleor, dar si ca interpret al rolului Ciobanului din actul al doilea. Aprecierile asupra piesei noului dramaturg Eminescu le face în primul sau articol cultural dupa ce, din octombrie 1869, devine „ausserordentlich Hörer“ la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Viena, în contextul unor discutii aprinse din comunitatea studentilor români cu privire la necesitatea înfiintarii unui teatru national în Transilvania.
Studiind mai atent articolul evocat, constatam ca tânarul Eminescu avea în vedere, la fel ca si alti comentatori, precum I. C. Fundescu sau P.P. Carp, nu atât punerea în scena a piesei, cât textul publicat, întâi, în revista „Perseverenta“, între 23 martie si 29 iunie 1867, apoi în volum, cu titlul „Razvan Voda. Drama istorica în 5 acte în versuri“. Asa ne explicam cum unele idei din prefata lui B.P. Hasdeu la aceasta editie au putut sa treaca în articolul lui Eminescu. Impresionat de transpunerea în versuri a dramei, poetul noteaza într-o fraza ca „Razvan Voda“ este „epopeea unui caracter“. Or, autorul piesei scrisese ca „din punct de vedere psicologic“, a avut ca tinta sa revele „caracterul înfocat, generos, eroic si impresionabil al lui Razvan“. B.P. Hasdeu a dorit ca personajele sale sa se exprime într-o limba româneasca cât mai aproape de ceea ce se vorbea în secolul al XVI-lea, „fara neologisme si fara inversiuni moderne“. Pentru a exemplifica, adauga volumului un apendice „cu modeluri de veche limba si versificatiune româneasca“, cu extrase din Coresi, Miron Costin, Dosoftei, Varlaam. Mihai Eminescu vorbea si el de piese de teatru „pline de „frazeologie franceza“ sau de o „galimatias“ de limba, „imposibil de a fi înteleasa de români“. Mai mult, imputa lui D. Bolintineanu dramele istorice fara caractere, cu pretentia de a fi „adevarate“, apreciind, însa, pe „poetul cel mare si iubit“, autorul „plin de geniu si inima a «Cântecelor si plângerilor», a baladelor“, „oglinzi de aur ale trecutului românesc“.
Lipsa adevarului istoric este semnalata si în alte drame precum „Grigore Voda, domnul Moldovei“ de Alexandru Deparateanu sau adaptarea „Rienzi“ de Samson Bodnarescu. Iarasi trebuie sa consemnam coincidenta cu ideile lui Hasdeu privind adevarul istoric. Înca în „Miscarea literelor în Iesi“, considera, din acest unghi de vedere, ca drama lui G. Asachi e mai mult „tipografica, decât istorica“. În „Razvan Voda“, autorul nu numai ca foloseste citate din Ureche si Miron Costin drept moto la actele întâi si al cincilea, dar adauga si note istorice amanuntite aproape pe fiecare pagina a editiei din 1867 a piesei. Intentia sa a fost de „a completa tabloul istoric al epocei“, schitând „unele institutii si obiceie, neatinse de cronicarii nostri, dar conservate, din întâmplare, în documente si legislatie, sau în traditii“. Mai mult înca, fostul redactor al „Arhivei istorice“, în prefata, adauga la portretul lui Razvan realizat de Nicolae Balcescu în „România literara“ (fapt pentru care revista este interzisa) o precizare semnificativa, „anume... ca mama lui Razvan fusese românca, dupa marturia contimpureanului Heidenstein“. Un argument decisiv pentru crearea, de catre autor, a unui personaj complex si complexat.
Din robie în haiducie. „Capitanu-i fermecat!“
P.P. Carp avea dreptate, Razvan nu este un Spartacus, cu un destin înscris în legile divine, ci un personaj care evolueaza în fata spectatorilor si se încarca progresiv cu energiile unui adevarat caracter. Din primele scene chiar, autorul invoca plamada duala a lui Razvan. Tanase - un român nevoit sa cerseasca - nu vrea sa primeasca pomana de la un tigan. Replica vine imediat: „Maiculita fu românca...“. Zadarnic încearca Razvan sa demonstreze ca e un tigan slobozit, ca e gramatic, Mos Tanase ramâne cu o îndoiala în suflet, pe care o va exprima de-a lungul întregii piese: «Ce pacat ca esti tigan». Razvan este pe punctul de a fi spânzurat de vatavul Basota pentru niste versuri satirice la adresa Domniei. Sbierea, însa, îl vrea rob pentru punga cu bani pierduta pe drum si gasita de Razvan, din care lipsea un galben dat fostului razes ajuns cersetor. Din disputa cu Basota, câstiga Sbierea. Razvan are o tresarire de orgoliu, prevestind parca ce avea sa urmeze:
„Stati boieri! Vorba-i degeaba!
Nu me-ti robi voi pe mine! Nu me-ti robi! Mai degraba
Veti pune-n lanturi furtuna, cu tunete si cu ploi
Decât s-ajung eu vreodata rob la unul dintre voi!“
(...) „Omu-i om, sa fie slobod, decât rob mai bine moarte s-apoi moartea-i înviere pentru cel despreteit“.
Târât de soldati pentru a-si urma noul stapân, Razvan se zbuciuma strigând cu disperare:
„Unde esti, o! mama, mama!“
Razvan va sta trei ani în robie, dupa care reuseste sa scape, refugiindu-se în codru, devenind capitan de haiduci. Aici o întâlneste pe Vidra, nepoata lui Motoc, pe care autorul o defineste, în prefata, drept un „caracter ambitios, imperativ si orgolios“. Legitimarea lui Razvan drept un posibil conducator se va face numai în relatie cu Vidra. Când afla de la Mos Tanase ca, pe podurile Iasilor, tiganii jubileaza socotindu-l al lor jude si prooroc, care sa-i scoata din catuse si sa-si spele de pacate, iar o tiganca a visat chiar ca o sa ajunga Domn, Razvan îi replica un singur cuvânt: „Ciudat“. Iar Tanase, precum corul în tragediile antice, comenteaza:
„O blestematie! Auzi cine sa domneasca!
Însusi dracul nu croieste minciuna mai tiganeasca“
Înca înainte de a o vedea pe Vidra, asteptând s-o rapeasca haiducii din mâna calarasilor ce o târau la calugarie, dupa spusele lui Ganea, Razvan monologheaza apoteotic:
„Femeie... Precum pojarul se naste dintr-o scânteie,
Asa m-aprinde pe mine ciudata vorba: femeie!...
Femeie! De când pe dânsa o facuse Dumnezeu,
El nu mai face nemica, fermecat de lucrul sau, si privind cu multumire la lumea cea zâmbitoare,
Zice: eu sunt radacina, dar femeia este floare!...“
Între timp, ortacii îl prind pe Sbierea si-l aduc în fata capitanului. Apare si Vidra care asista la o judecata haiduceasca. Razvan îsi clameaza ura si dorinta de razbunare împotriva boierului care-l robise pentru un galben, legându-l cu zgarda, ca pe un câine într-un beci mucezit. Nepoata lui Motoc este îngrozita. Razvan, în loc de teapa, cruce, glont, sageata, îi acorda asupritorului sau libertatea, raspunzând Razesului, care-i aminteste ca a uitat de pedeapsa:
„Razbunarea cea mai cruda este când dusmanul tau
E silit a recunoaste ca esti bun si dânsu-i rau!...“
Vidra se arata miscata de atâta generozitate si-i întinde mâna:
„As fi mândra, capitane, ca sa strâng o mâna, care
Nu voieste sa-si razbune decât numai prin iertare!“
Cu inima tulburata, ea rosteste cuvintele magice, anuntând desfasurarea ulterioara a dramei si consemnând o trasatura dominanta de opozitie a autorului fata de prejudecati:
„Rob, tigan, haiduc d-oriunde soarta sa te fi adus,
Un suflet c-al dumitale îsi va face loc în sus.“
Razvan ramâne înmarmurit. Dar, dupa câteva clipe, se dezmeticeste si constientizeaza distanta care îi separa. Ea - o femeie mareata, un înger -, el - un gunoi, suferind numai de dispret si umilinta!
„C-un cuvânt, c-o vorba numai cu suflarea gurei tale,
Ca Domnul Hristos pe Lazar, tu din moarte m-ai sculat!
Ce putere! Ce minune.“
Razasul comenteaza aparte:
„Capitanu-i fermecat!“
„Nepoata lui Motoc“
Cântul al doilea, intitulat „Razbunarea“, este decisiv în evolutia actiunii piesei; nu e doar o simpla extrapolare a ideilor sociale ale vremii, cum credea G. Calinescu. Ca un cavaler medieval, Razvan cânta o balada haiduceasca si vrea s-o câstige pe Vidra prin lupta cu pretendentul Ganea, interesat mai mult de averea viitoarei sotii. Ea îl opreste cu o replica descalificanta pentru boier, descoperindu-si fata:
„Nu Razvane!.. N-ai cu cine!... Nu te bate“...
Precum Eva care îi întinde, în Geneza biblica, lui Adam marul din pomul cunoasterii, nepoata lui Motoc îl ridica pe Razvan în lumina constiintei destinului sau imperial. Toate evenimentele ce vor urma vor fi determinate si dominate de frumoasa lui sotie. Nu întâmplator, de la editia a treia, din 1869, B.P. Hasdeu schimba titlul piesei în „Razvan si Vidra“, iar în volumul „Poezii“, din 1871, va include întreg actul al doilea, cu titlul „Codrul“. Nu în ultimul rând, amintim ca Iulia Hasdeu aprecia într-o scrisoare catre tatal sau, din 16 mai 1886, acelasi act doi, cu poezia sa inestimabila: „On peut devenir un grand savant; on ne peut pas devenir poète, Et quand on l'est de nature, n'est-ce-pas un crime de néglijer le feu sacré?“. La Teatrul National se jucasera trei spectacole cu „Razvan si Vidra“, în alternanta cu „O scrisoare pierduta“, „Ernani“, „Romeo si Julieta“, „Richard al III-lea“. Cu un deceniu înainte, I.L. Caragiale îi prevazuse piesei o cariera stralucita, fiind „singura producere dramatica româneasca cu adevarat originala“, în care se împletesc o închipuire sanatoasa, caractere puternice, în scene „cu adevarat dramatice“, „cu gândiri curate, spuse limpede cu vorbe frumoase românesti“, „vrednice a misca sufletul privitorilor“.
Robul lui Sbierea devine robul Vidrei. Cântul al treilea, intitulat „Nepoata lui Motoc“, are drept moto câteva versuri din „Povestea vorbei“ de Anton Pann: „Sa nu te blesteme cineva:/ s-ajungi sluga la cai albi/ si stapân femeie s-aibi!“ Tot ceea ce urmeaza în cânturile trei si patru este o continua calire a sovaielnicului Razvan de catre neobosita Vidra, descendenta de sânge dintr-un neam cu pecete:
„Neamul lui Motoc nu poate s-aiba alta cugetare,
Decât numai-numai-numai vapaia s-ajunga mare!“
Vidra îsi însoteste alesul peste tot, chiar si pe câmpul de batalie, spre admiratia Hatmanului polon. În tabara leseasca, Razvan respinge oferta iscoadei muscalesti pentru ca are credinta juramântului, în ciuda sfaturilor iubitei de a accepta tradarea („Nu-i putin capitania...“). Dar când Hatmanul îi confera gradul de capitan, aceeasi îl persifleaza: „Capitan! Ce mare treaba! Capitanu-i o furnica!...“ Socotindu-se batjocorit de o muiere, Razvan riposteaza, iar Vidra îi imputa ca-i lipseste „setea de-a merge-nainte“: „Dar trebui s-o ai, Razvane! Eu voiesc, s-o voi avea...“ Vitejia, inima aleasa, multe alte calitati sunt ca fierul ruginit, pe care ea s-a legat sa-l curete la flacara sufletului ei.
În actul al patrulea, când se face „înca un pas“ spre desavârsirea portretului titanic al lui Razvan, Vidra îi spulbera ultimele înclinatii umanizante: dorul de tara si nostalgia traiului razasesc. În timp ce e purtat de calul sau moldovenesc la malul Nistrului, monologul lui Razvan este rascolitor:
„Nistru, apa româneasca, ce spumega printre stânci,
Îngropând dusmanii tarii în vâltorile-i adânci!
Nistru! Nistru!... Pân-acuma stiut-am sa ma feresc
De-a trece pe lânga tarmu-i, ca sa nu ma ispitesc!
si sa nu-mi aduc aminte ca ramâi în tari straine,
Pe când scumpa mea Moldova nu-i departe de la mine!
Astazi însa de nevoie ma simtii împins la mal,
Caci dorul tarii strabate pân' si sufletul de cal!...“
Vidra ironizeaza patima lui si a tovarasilor sai, replicând ca iubirea de tara nu e suspinul dupa „un pamânt uscat si rece“. Ea viseaza la mai mult si-l îndeamna pe Razvan:
„Omul ce-si iubeste tara cu adevaratul dor,
Nu-i pasa de lutul tarii, ci de-al tarii viitor!
Nazuieste pân'la stele fa-te tot si tot mai mare, si slava-ti o sa mareasca tara ta din departare“.
Cât priveste ideea eroului de-a parasi pe lesi si de a se aseza româneste într-o oaza de liniste, Vidra o respinge seniorial:
„Eu nu ma gândesc, Razvane, eu nu mai pot cugeta,
Eu nu mai pricep nimica decât înaltarea ta“.
„Negresit una din doua: sau moarte, ori sa domnesc“
Ridicat la rangul de polcovnic, Razvan este rugat de Hatmanul polon sa ramâna în oastea craiasca ce urma sa treaca granita în Modlova. El refuza onoarea, pentru ca n-ar putea „sa izbeasca/ Un piept de român“ sau s-aprinda „o coliba româneasca“. Vidra nu-i împartasea ideea, ea socotind ca „lovind pe-un Domn netrebnic, vei scapa chiar tara ta“.
Razvan se întoarce în Moldova, la chemarea lui Aron Voda, care-i ofera rangul de hatman, impresionat de vitejia si de aura mitizanta a personalitatii sale, sugerata mereu de autor de-a lungul întregii piese prin comentariile celor din jur. Momentul de vârf al desavârsirii lui Razvan ca erou romantic, hotarât a-si duce la împlinire destinul sau tragic, survine la sfârsitul actului al patrulea:
„O, nepoata lui Motoc!
Sufletul meu fara tine n-ar fi cunoscut deloc
Asta simtire ciudata, ce-l îndeamna sa doreasca
Jos la picioarele sale toata lumea sa priveasca!...“
De-acum încolo, frânele actiunii sunt în mâinile sale, Vidra fiind tot mai sovaitoare, cu presimtiri ciudate si cu sentimentul de aparare al maternitatii. Hotarârea de a rasturna pe Domnul tarii, pentru ca s-a împacat cu lesii, o ia el singur:
„Vidro! Vidro! Eu voiesc
Negresit una din doua: sau moarte, ori sa domnesc“.
Si, peste câteva replici, aceeasi vointa neclintita:
„Razvan, împins pân-aice, de furtuni nu se mai teme, si calcând cu disperare peste unda, peste vânt,
Va sti sa mearga-nainte: sau la tron, ori la mormânt.“
Aron Voda este înlaturat. Pentru un ceas, Razvan gusta din mierea puterii de Domn. Vidra, pentru ultima oara, îi mai deschide un orizont:
„Ba înc-as mai vrea ca mâine
Tu sa legi într-o cununa toate tarile române
Încât de la Marea Neagra pân'la falnicul Carpat
Sa nu domnesti ca un voda, ci ca un Razvan Împarat!“
Dar destinul trebuie sa se împlineasca implacabil, asa cum glasuieste însemnarea cronicarului Miron Costin, devenita moto al cântului al cincilea: „Asa s-a platit si lui Razvan raul ce-l facuse si el lui Aron Voda“. Lesii navalesc în cetate, ajutati de Basota, si Razvan pleaca la lupta:
„Sa traiasca neagra moarte! Ne cunoastem foarte bine!...
Cine vrea s-o strânga-n brate, iata calea! Dupa mine!
Moartea-i mireasa,
Mormântu-i casa,
Viermii sunt nasi,
Hai la vrajmasi!...“
Se întoarce biruitor, dar e ranit de moarte. Autorul a ales ca eroul sa moara pe scena, alaturi de Sbierea, cu care s-a intersectat mereu în momentele decisive ale dramei:
„Praf, pulbere si cenusa!.. Nebuni, ce din lacomie,
El pentr-o biata lescaie, eu pentr-un ceas de mândrie,
Necrutând nemica-n lume, nestiind nemica sfânt,
Uitam ca viata-i o punte dintre leagan si mormânt!...“
Razasul, furios, scoate cutitul si vrea sa loveasca pe Vidra:
„Dar tu l-ai ucis, ciocoaica! Tu la moarte l-adusesi“.
Finalul poate fi socotit emfatic si moralizant, dar B. P. Hasdeu a încercat sa-i restituie titanicului sau personaj ceva din umanitatea pierduta. De altfel, întreaga piesa este pusa sub semnul eticului. Pe pagina de titlu figureaza drept motto o fraza din Cazania Mitropolitului Teofil de la 1644: „Marirea desarta si iubirea de argint, acestea sunt neste neputinte iuti ale sufletului...“ Nici un comentator nu a luat în considerare aceasta emblematica deschidere.
Despre Hasdeu si Eminescu
Eticismul era o marca a întregii literaturi a epocii careia B.P. Hasdeu nu a vrut (sau nu a putut) sa i se sustraga. Înca în vodevilul „Trei miri si trei mirese“, din manuscrisele rusesti, cupletele subliniaza nota moralizatoare prin aparteuri cu publicul despre sotii încornorati, despre casatoriile de dragul banilor sau despre prieteniile înselate. În comedia „Trei crai de la rasarit“, aceeasi critica a casatoriei de convenienta. Chiar în „Razvan si Vidra“, Ciobanul (rol interpretat de Mihai Eminescu în 1868/1869) ricaneaza mereu despre interesul boierului Ganea pentru averea nepoatei lui Motoc. Nu este o simpla coincidenta faptul ca poetul retinea, în 1870, pentru repertoriul national piesele românesti care îndeplineau atât criteriul estetic, cât si pe cel etic.
Tânarul Eminescu, aflat în Bucuresti, mergea la Ateneul Român ca sa-l asculte pe Hasdeu vorbind despre daci, în 1868. Manuscrisele sale, de acum încolo, sunt elocvente pentru viul interes directionat spre cei mai viteji dintre traci. Sediul lui Zalmoxe ar fi, dupa Eminescu, în Ceahlau, numit „muntele alb“, dupa expresia inspirata lui Hasdeu de o doina lituaniana, tradusa din limba germana si publicata în „Familia“, unde colabora si Eminescu. Doina lui B. P. Hasdeu aparea în noiembrie 1868, iar o poezie eminesciana, „Amicului Filimon Ilia“, era tiparita de poet în 31 ianuarie/12 februarie 1869, cu un vers care a stârnit multe comentarii: „Palida-mi umbra în albul munte“. Sursa imaginii literare nu mai trebuie demonstrata.
Ne-am oprit la aceste amanunte de istorie literara, pentru a lumina mai bine amploarea relatiilor dintre cei doi scriitori. Revenind la teatru, M. Eminescu se afla printre actorii Teatrului National într-o perioada când dramaturgul Hasdeu era în voga, dupa ce i se jucasera Domnita Rosanda si capodopera Razvan si Vidra. Va fi aflat, desigur, despre eruditia sa si despre cultul fata de Shakespeare, Goethe si Victor Hugo. În articolul „Repertoriul teatral“, regasim aceleasi gusturi literare si la Eminescu, pe care si le-a rafinat traducând, pentru Mihai Pascaly, „Die Kunst der dramatischer Darstellung“ de Heinrich Theodor Rötscher.
Adevarul este ca, în aceasta prima perioada, cei doi creatori se cautau si se completau reciproc.