C. Negruzzi (I)
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura literara » În ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Costache Negruzzi (1808-1686) este socotit de mai toti comentatorii sai un întemeietor în proza româneasca si, fapt curios, este laudat si de estetii modernismului si de partizanii traditionalismului. E. Lovinescu vede în autorul „Scrisorilor“ un epicureu moldav, un lipsit de o noblete a spiritului, „un om de juste milieu“, iubitor al trecutului si dornic de progres, dar un progres organic, încet si sanatos, nu brutal si pustiitor. Negruzzi ar fi, cu aceasta viziune, un precursor al junimismului, un boier al spiritului cumpatat, promotor al culturii nationale. Criticul lauda si opera literara a omului cultivat si cumpatat, considerând „Alexandru Lapusneanu“ o veritabila capodopera. „Mai bine nu s-a scris niciodata – zice el – o nuvela creata pe dinauntru, severa si mestesugit cladita“. Tot Lovinescu pretuieste la autorul „Scrisorilor“ stilul cordial si diletantic, eruditia fara ostentatie, capacitatea de a improviza în jurul unei teme, în fine, scepticismul afectuos si ironia. Toate acestea sunt calitatile unui veritabil impresionist si, tinând seama de ele, criticul conchide ca boierul de la Trifesti este primul impresionist român. Observatie fina, formula ce se poate retine. Lucru rar la un critic, în genere sceptic, Lovinescu dezleaga baierile spiritului si da drumul entuziasmului sau: „Sa ne descoperim – scrie el în 1913 – dinaintea acestui strabun care pe de o parte traia în marmura, iar pe de alta împletea din firul de matase al cuvintelor cea dintâi horbota de proza literara. A fost când si unde trebuia. Inteligenta mladioasa, el si-a întins atele în toate ungherile [...] Alaturi de scrisorile lui spirituale, saltarete, serpuitoare în jurul atâtor lucrari, Negruzzi poate arata si blocul de marmora al lui Alexandru Lapusneanu, care nu mai e jocul unei minti rafinate, ci o creatie, pornita din intuitie artistica“ ...
Propozitii surprinzatoare, repet, la un critic care crede în legea mutatiei valorilor estetice si, în consecinta, nu pune mare pret pe valorile premoderne românesti. Dovada, în acelasi timp, de resemnare în fata adevarului estetic, idee pe care acelasi critic o introduce în codul etic al criticii literare. Aceeasi pretuire arata câteva decenii mai târziu (în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“) si G. Calinescu fata de autorul nuvelei „Alexandru Lapusneanu“: „ar fi devenit o scriere celebra ca si «Hamlet» – scrie el – daca literatura româna ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale; nu se poate închipui o mai perfecta sinteza de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta“... Nici criticii de dupa razboi (de la Al. Piru la N. Manolescu, Liviu Leonte si G. Dimisianu) nu abandoneaza acest punct de vedere. Place tuturor acest boier de tara cultivat si cumpatat, fixat ideologic si moral între traditie sanatoasa, stabilizatoare si vointa de sincronizare lenta, organica. Speriat de invazia formelor fara fond (acelea pe care le va respinge mai târziu Maiorescu), el accepta cu moderatie înnoirea structurilor sociale. Place si scriitorul care are simtul limbii si este un observator cât se poate de patrunzator al moravurilor din vremea sa... Continua sa fie admirata mai ales proza lui istorica. „Alexandru Lapusneanu“ a intrat de mult timp în manualele scolare si a ramas, am impresia, si astazi, daca nu cumva zelul reformator al postmodernistilor a îndepartat-o între timp pe motiv ca, vorbind despre valorile trecutului, nu mai este folositoare lumii tinere de azi.
Citita fara prejudecati, literatura lui Costache Negruzzi, atât cât este, prezinta cu adevarat un interes estetic, nu numai cultural, cum se întâmpla cu atâtea scrieri din trecut pretuite doar pentru limba lor. Negruzzi a scris de toate, în mai multe genuri, ca mai toti din epoca lui. A tradus din Byron si Victor Hugo, dar si din Molière, Marmontel, din Antioh Cantemir si Puskin, a transpus (localizat) texte clasice si romantice si a redactat mici eseuri sub forma epistolara („Negru pe alb“) care constituie, indiscutabil, alaturi de nuvela citata mai înainte, opera lui de rezistenta. Din ele putem deduce ideologia si morala lui. Temperamental, Negruzzi este nu atât un conservator înrait, cât un spirit prudent, nemultumit de despotismul timpului, înspaimântat în acelasi timp de invazia „formelor“. Într-o scrisoare din 1859 catre Ionescu de la Brad, el se arata iritat de „obraznicia neexperientei si aroganta stiintei sociale“. Ce întelege el prin stiinta sociala nu se deduce prea bine. Sigur este ca obraznicia (agresiunea) sociala deranjeaza. Convingerea lui este nu sa dam „buzna în civilizatie“, ci s-o luam încet, chibzuit, atenti cu rânduielile noastre vechi si bune. Cu alte cuvinte, Negruzzi este, înaintea lui Maiorescu si, în genere, a junimistilor, împotriva formelor goale, mimetice, acelea care produc dezordinea sociala si încurajeaza fantasmagoriile care-l iritau si pe Eminescu. Lovinescu va sanctiona în „Istoria civilizatiei române moderne“ acest spirit oscilant (progresist, înnoitor în ceea ce priveste literatura, retractil când e vorba de schimbarile sociale), zicând ca, în ipostaza din urma, se exprima „proprietarul si interesul de clasa“ în alianta cu „temperamentul moldovenesc instinctiv refractor spiritului revolutionar“... Un punct de vedere ce se poate discuta. Negruzzi nu-i, totusi, un spirit „reactionar“, cum îl banuiesc „rosii“ (revolutionarii), este doar un heliadist moldovean care se teme de schimburile radicale. Atitudinea lui echilibrata se vede mai ales în scrisorile publice („Negru pe alb“), dar si în corespondenta privata. „Scrisorile la un prieten“ constituie, în stilul epocii, un fel de jurnal public cu un destinatar imaginar. Sunt observatii sociale si morale, note de calatorie, portrete individuale si colective („fizionomii“), schite de psihologie etc. Ele au fost publicate în „Pacatele tineretilor“ (1857), dupa ce fusesera tiparite mai înainte în revistele lui Asachi si Heliade. Prima este din mai 1837 si a aparut în „Alauta româneasca“, suplimentul „Albinei românesti“. Este un jurnal de calatorie prin Moldova de mijloc: Podul Iloaiei, Târgu-Frumos, Miclauseni, Roman etc. Negruzzi – care nu-i un spirit voiajor, este mai degraba un spirit sedentar si cusurgiu, ca mai toti boierii de tara moldoveni – se plânge de „necazurile unui suparator drum“ si, în timp ce calatoreste, are timp sa observe si sa faca reflectii culturale si morale despre ceea ce vede. La Ruginoasa are impresia ca a ajuns la un castel descris de Walter Scott si lauda farmecul si marirea feudalitatii, în speta: straduintele vechilor boieri de a construi. Se opreste pe dealul de la Miclauseni si face un excurs istoric pentru ca aici a fost înfrânt „unguritul român Matias Corvin“. Nu scapa prilejul, observând buna rânduiala a arhitecturii din zona, sa laude „acel grandios ce se vede în toate lucrurile batrâne“. Calatorul moldovean nu ignora, desigur, frumusetile naturii. Este, ca sa spun asa, specialitatea casei. Desi sunt, dupa fire si educatie, spirite sedentare, nu voiajoare, toti scriitorii moldoveni vor face descrieri ample si frumoase. Sadoveanu iese, în fond, din aceasta traditie. Negruzzi este, totusi, mai rezervat cu descriptiile si mai zgârcit cu atributele. Tudor Vianu a atras atentia asupra faptului ca autorul impresionist din „Negru pe alb“ foloseste procedeul clasic al epitetului general. El scrie despre „trândava Moldova“, „agerul pârâu“, „racoroasa pajiste“. Ca mai târziu Hogas, introduce în descriptiile (evocarile) sale observatii livresti considerând natura o imensa carte. Muntii arata, priviti de la Cracau, „tufosi si creti ca fraza unei marchize din veacul XIV“. Negruzzi cauta, în fond, „maiestatea naturii“ si, chemându-l în sprijin pe Osian care a cântat zapezile Nordului, înfatiseaza în termeni masurati muntii si sesurile Moldovei. În acest spatiu de puritate si maretie agresta, zice Negruzzi, poetul este mai inspirat pentru a cânta gloria si amorul, decât „în zgomotul oraselor unde câte o privighetoare pribeaga, în alee trase cu sfoara, slobode niste sonuri tânjitoare si regulate ca muzica din califul din Bagdad“... Iata o anticipare a punctului de vedere samanatorist. Este o fantasma ce se repeta în literatura româneasca pâna la aparitia simbolistilor. Acestia reabiliteaza orasul ca subiect de inspiratie lirica, gândind în chip just ca poeticitatea este un atribut care apartine nu elementului material, ci ochiului care îl priveste... Traducatorul lui Byron si Hugo ramâne, în aceasta privinta, pe vechile pozitii. În scrisoarea a XXV, intitulata „Omul de la tara“, dar si în altele, reia aceasta tema. Ideea moralistului este ca viata omului de la tara este mai fericita si mai binecuvântata de Dumnezeu decât a târgovetului strâmtorat si supus. si, pentru a dovedi acest fapt, sta de vorba cu un gospodar care vrea sa-si trimita copiii la oras, aratându-i toate neajunsurile. „Ai sa-ti osândesti copilul la o vesnica atârnare“, zice acest pedagog al vietii rurale. Elogiul satului si al vechiului boier de tara apare si în istoria, cam fantezista, „Pentru ce tiganii nu sunt români“. Bogonos este un moldav patriarhal care poarta haine lungi si comode, e vesel si comunicativ. El nu-si bate capul cu politica. Citeste „Vietile sfintilor“ si e multumit, râde de cei care îsi petrec vremea „a fata stihuri schilavoase“ si respinge acea parte de norod „smreduita de eresuri“. În el traiesc doi români deosebiti – „românul vechi si românul nou“ – dar, din lectura scrisorii, nu se vede decât cel dintâi, care nu vrea sa iasa din traditie. Aceasta dualitate este revendicata, subtil, si de ideologul C. Negruzzi. Ceea ce nu-i departe de adevar. El are în tot ce scrie o fata întoarsa spre trecut si pe unde merge (se vede în însemnarile sale de calatorie) descopera, cu emotie, semnele decaderii. Nu-i cu toate acestea, repet, un fanatic paseist, un ruginit irecuperabil, un reactionar marginit. Cultura îi relativizeaza spiritul...
A doua scrisoare (april 1838) intitulata „Reteta“ începe propriu-zis seria fizionomiilor provintiale. Este, în fapt, o schita de moravuri urbane într-un stil pe care, câteva decenii mai târziu, Caragiale îi va da stralucire: putina psihologie sociala, observarea morala a maladiilor colective, în fine, o sensibilitate speciala fata de faptele ridicole din viata. Negruzzi îsi dovedeste aici talentul sau epic exceptional. El observa acum curiozitatea morbida a moldovenilor de a afla numaidecât cine a descins în târgul lor. Ca sa-i încondeieze mai bine, Negruzzi pune ideile sale într-o schita. B.B. – un june voiajor, ajungând într-un târg oarecare, îi invita pe magnatii din localitate la un prânz bogat si, dupa ce-i satura bine, le comunica în chip parodic datele biografiei sale: ce venituri are, când i-au murit parintii, cu cine s-a maritat sora, de câte ori se barbiereste pe saptamâna, câte surtuce, câti pantaloni si câti galosi are etc. Ironia moralistului e fina si constructia schitei arata deja un talent bine ordonat.
Vandalismul pe care îl denunta în a treia epistola
i-a adus deputatului Costache Negruzzi surghiunul la mosie. El deplânge soarta principatelor române „zavistuite de puterile straine“ si rusinoasa neglijenta a compatriotilor sai. Stilul devine, aici, patetic si mustrator: „Pe toata ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; si curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruinate [...] într-un durerea ce ne sfâsie la privirea darapanarii romanitatii, nu putem decât striga asupra vandalismului“... O tema prioritara în poezia si proza generatiei de la 1840. Negruzzi ataca, apoi, „iepuraria“, adica lipsa de orgoliu, retorica lasitatii. Un individ din lumea buna, insultat si palmuit în public de un „grosoman“, nu vrea sa se bata în duel pentru ca, se justifica el, nu vrea sa-si pericliteze interesele si pozitia sociala. El se apara cu precepte din Rousseau si socoteste ca „un purice viu face mai mult decât un Napoleon mort“. Prozatorul dispretuieste, se întelege, asemenea sofisme. În „Scrisoarea a IX-lea“ face fiziologia provintialului dovedind însusiri eminente de portretist si observator moral sau, în termenii lui Lovinescu citati mai înainte, calitatile lui de impresionist. Alege, din tipologia epocii, figura „originala si crohmolita a boierului tinutas„. Iata portretul lui generic: „Provintialul îmbla încotosmanat într-o grozava suba de urs; poarta arnaut în coada droscii înarmat cu un ciubuc încalafat si lulea ferecata cu argint; suba de urs, arnautul si ciubucul sunt cele trei neaparate elemente a boierului tinutas ; fara ele nu se vede nicaiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros si gras, are fata înflorita, favoriti tufosi si musteti rasucite, dar pre lânga aceste firesti podoabe natura, ca o miloasa muma, a raspândit asupra-i si un nu stiu ce care vorbeste mai tare ochilor ispititi decât orice alta; un nu stiu ce care face a fi destul sa-l vezi ca sa-l cunosti, si sa gâcesti din ce tinut soseste, sau din ce borta iese; un nu stiu ce, în sfârsit, care te face sa râzi cum îl zaresti.“ Ajuns în capitalie, provintialul îsi cumpara borneta sau ochelari cu care se obrazniceste seara în loja teatrului, îsi procura, apoi, jiletca noua de la un croitor vestit, vorbeste frantuzeste, evident stricat, si se lauda cu stramosii sai. Care va sa zica, provintialul „e fudul din nascare si evghenis din cap pâna-n calcâie“ si vrea sa intre în protipendas. Este, cu alte cuvinte, un individ laudaros, demagog, umbla dupa slujbe, este dornic de parvenire, pe scurt: are toate atributele detestabilului ciocoi. Când se întoarce acasa, nevasta îi iese înainte si vrea sa afle daca a fost ispravnicit sau prezidentit. Ca s-o potoleasca, barbatul îi aduce turban sau o capela – „capritioasa cladire de pene“... Portretul este sugestiv si în el se simte ironia care, aici, nu mai este îngaduitoare. Ironia devine cruda de-a binelea când impresionistul Negruzzi trateaza problema neologismelor si a slavonismelor. Frazele lui sunt usturatoare când vorbeste de „croitorii sai“ ai limbii, adica de aceia care „îsi baga scalpelul în biata limba“. Nu-i plac „parascovenile“ din slovana si accepta doar neologismele trebuitoare. Pozitia lui este temperata, corecta în aceasta chestiune. Heliadist, el nu aproba, totusi, sistemele artificiale în limba, nici îndaratnicia, conservatorismul provincialist. E, sentimental, de partea latinitatii: „Din toate calitatile, ale inimii sunt acele mai placute si mai pretioase; si de n-as fi român, înca as iubi limba româna pentru dragostea frateasca ce o caracterizeaza, în valmasagul razboaielor, în picioarele barbarilor, aruncata prin pozitia geografica între natii straine începutului si firei ei, româna nu-si uita muma si sororile; se tinu lipita de latina prin gramatica, de italiana si spanioala prin ziceri, de portugheza prin pronuntie.“