Memoriile romanticului îmblânzit
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura cultura literara »
Autor: CONSTANTIN COROIU
Nascut la Pascani, în 1916, într-o familie de agricultori – primul din cei 11 copii ai acesteia –, Constantin Ciopraga este dintre cei care ilustreaza, prin personalitatea si opera lor, ceea ce Nicolae Iorga exprima cum nu se poate mai memorabil si mai adevarat: – „Oamenii mari se nasc în case mici“. A respirat, de la cea mai frageda vârsta, aerul încarcat de istorie si poveste din spatiul sadovenian cu care sensibilitatea-i romantica si spiritul sau aflat sub semnul echilibrului, al clasicismului, al „romantismului îmblânzit“ au rezonat puternic. A învatat la aceeasi scoala unde Sadoveanu însusi fusese elevul Domnului Trandafir. A continuat la Liceul „Nicu Gane“ din Falticeni, printre ai carui elevi celebri se numarasera creatorul „Baltagului“ si al „Fratilor Jderi“, Nicolae Iorga, E. Lovinescu. Cât priveste universul copilariei, citim în volumul „Caietele privitorului tacut“, care îmi prilejuieste aceste însemnari: „Nu erau mai mult de trei sute de metri între casa Sadovenilor si cea a familiei mele (…) Personaje si locuri evocate de autorul Baltagului ma ademeneau cu atât mai explicabil, cu cât identificam mereu în juru-mi diverse modele. Aflam astfel de timpuriu ca modelul protagonistei din «Floare ofilita» fusese sora lui Jorj Atanasiu, coleg de gimnaziu al prozatorului; ca oameni pe care îi întâlneam zilnic, pe strada, fusesera scolarii «Domnului Trandafir»; ca la palatul Cantacuzino, ajuns dupa doua secole în stapânirea Roznovenilor, venise odata, cu vinuri din Tara de Jos, comisul Ionita, cel care în tinerete, într-o întâmplare naprasnica, îsi pierduse o «lumina» la «Fântâna dintre Plopi»; si tot acolo prezidase adunari selecte latifundiarul N. Roset-Roznoveanu, meditativul din «Venea o moara pe Siret»“. Asemenea identificari întâlnim si în alte pagini si nu doar în ceea ce priveste lumea sadoveniana. Pe marele scriitor – caruia avea sa-i consacre doua carti de referinta, „Mihail Sadoveanu, evocator al istoriei“, 1966, si „Mihail Sadoveanu, fascinatia tiparelor originare“, 1981, numeroase alte eseuri – l-a cunoscut, mai bine zis l-a vazut prima oara, în 1930, la Pascani. Era luna noiembrie si Sadoveanu, care tocmai împlinea vârsta de 50 de ani, a descins în gara din orasul natal întâmpinat de un cor cântând un fragment din Aida de Verdi: „Oaspetele cu palarie cât un sombrero mexican, cu lavaliera si baston, s-a întretinut câteva minute cu primarul si ceilalti, apoi, condus la sala Unirea, l-am revazut pe scena, înconjurat de organizatorii festivitatii“. Printre vorbitorii care l-au salutat s-a aflat si distinsul profesor falticenean, Dan Protopopescu, vânator pasionat, ca si cel omagiat. El i s-a adresat – îsi aminteste memorialistul – cu pateticul Maiestre. Atunci – „Ca simplu scolar la Pascani, am avut favoarea sa citesc pe scena, în fata autorului, un fragment dintr-o evocare, «Gradina mortii»“.
Cu o memorie fabuloasa, profesorul, scriitorul si rafinatul carturar face pasionante incursiuni genealogice, evoca istoria caselor, locurilor, monumentelor, strazilor, relevându-le spiritul profund. Schitele de portret, date inedite privind inclusiv toponimia, onomastica, vestimentatia – prin toate acestea ni se restituie, în fond, o epoca, o lume. Iata o aparitie si un tablou de roman: „Fiica mai mare a Veronicai Micle – Valeria -, casatorita cu printul Mihail Sturdza de la Boureni, venea la Pascani – sapte kilometri – pentru cumparaturi; se deplasa cu automobilul sau modern, decapotabil. La volan, un sofer neamt, meditativ, slabanog, cu ochelari, cu sapca de piele, bruna… În dreapta lui, o camerista în halat alb. Pe bancheta dindarat, Valeria Sturdza, acum planturoasa, opulenta; pelerina alba, palarie cu voaleta, ochelari. – «Trece Sturdzoaia» –, îsi ziceau oamenii, curiosi sa vada masina cu numarul 1 din judet. În urma ei, valuri de praf. Copiii Valeriei, Grigori si Mihail (nume traditionale în familia Sturdza), veneau si ei la Pascani (…) Amândoi – tineri, joviali. Fratele mai mic al lui Grigori, palid, tacut, bolnavicios (decedat în 1939), prefera umbletul calare. Pe calduri mari, calaretul cu casca coloniala, din rafie, se oprea în fata unui local cu bauturi de lânga casa noastra si, fara sa descalece, striga sa i se aduca bere rece“.
O paranteza: Valeria Sturdza de la Boureni era fiica (una din cele doua si cea mai mare) a Veronicai si a lui Stefan Micle. Nu a lui Eminescu, cum scria un asa-zis ziarist, insolent si de o vasta incultura, în doua cotidiane centrale, cu câtiva ani în urma. Ea se nascuse cu mult înainte de începutul legendarei iubiri dintre mama sa si Eminescu. Ignorantul reporter de tip nou mai abera si ca mormântul Valeriei Sturdza, fosta Micle, ar fi fost distrus de comunisti. Cu un minimum de profesionalism sau macar din curiozitate ar fi putut afla ca distrugerile au fost provocate de bombele cazute în zona, în Al Doilea Razboi Mondial, asa cum povesteste si profesorul Constantin Ciopraga. Vorba lui Andrei Plesu, asemenea „ziaristi“, asemenea ambuscati „scriu într-o zi mai mult decât au citit într-o viata“. În plus, adaug eu, nu înteleg nimic, pun întrebari imbecile, violeaza limba româna.
Dupa anii petrecuti în climatul de la Falticeni, ca elev al prestigiosului liceu „Nicu Gane“, climat caruia Constantin Ciopraga îi consacra un emotionant capitol în „Caietele privitorului tacut“, urmeaza Iasii, de a carui ambianta cosmica, morala, culturala, universitara se leaga cea mai mare parte a biografiei Profesorului si scriitorului. De oriunde în lume s-a aflat – ca lector la Sorbona, dar, mai înainte, ca prizonier timp de patru ani în infernale lagare siberiene, ca invitat sau ca trimis la numeroase reuniuni stiintifice, desfasurate sub auspiciile unor academii si universitati din Europa si America, ori calatorind în Italia, în Grecia si pe alte meleaguri s-a întors, îmbogatit, în Iasii marilor uniri si ai marilor iubiri. În „Caiete…“ sunt pagini superbe despre tari, orase, monumente, personalitati, întâmplari, habitudini. Cele rezervate Iasilor, luminozitatii unice a spatiului în care se instaleaza Cetatea lui Dosoftei si Dimitrie Cantemir, a lui Neculce, Asachi si Alecsandri, a lui Eminescu si Creanga si a atâtor fapte si monumente întemeietoare de tara si cultura româneasca, oras pe care G. Calinescu nu ezita sa-l numeasca „Florenta României“, au însa o vibratie speciala. O marturisire mi se pare relevanta în acest sens: „De sute de ori m-am surprins cautând, dincolo de exterioritati în miscare, un profil al Iasului esential. M-a tinut în loc ideea unei priviri plurale unificând transparente si nuante cetoase, jaloane primare empirice si suprapuneri novatoare. Un melanj fecund! O lume de complementaritati, partile urmând a fi montate într-o vedere totalizanta. În drumul meu de fiecare zi, de acasa, de lânga Turnul Goliei, pâna la Universitate, strabat sapte secole de istorie. Îmi reglez ritmul interior cu acela al înaintasilor. Ma simt protejat si solidar…“
La Iasi, ca student, a audiat cursurile unor mari profesori, inclusiv faimoasele prelegeri de „Estetica literara“ tinute în 1938 de „proaspatul conferentiar“ G. Calinescu, publicate prompt, saptamânal, noteaza memorialistul, în „Adevarul literar si artistic“. Au fost noua la numar si, la scurt timp, ele aveau sa fie reunite în volumul „Principii de estetica“, aparut la „Fundatia pentru Literatura si Arta“. Într-un interviu, Alexandru Piru, coleg cu Constantin Ciopraga, îmi spunea ca prelegerile lui Calinescu la Universitatea din Iasi „au fost cele mai stralucite prelegeri de literatura ce s-au facut vreodata în tara la noi. Ele adunau un public imens“. Mai nuantata, dar nu mai putin adevarata si interesanta, este imaginea pe care ne-o restituie autorul „Caietelor privitorului tacut“: „Afluenta la orele de curs calinesciene tinea de modul particular în care omul de la catedra, foarte prizat, îsi regiza expunerea; limbaj dezinvolt, fermecatoare verva dialectica, afirmatii transante, scenarii imprevizibile, temeritate în actul de a nega sau de a ratifica. Totdeauna dominator, totdeauna sigur pe el, constient de obedienta amfiteatrului în admiratie. Pe de alta parte, în autorul «Enigmei Otiliei», în intelectualul profund, supraerudit, în exegetul subtil cu nostalgia clasicismului, coexista un commediante mobil, un alter-ego vibratil, impacient, impulsiv, asimetric; se întâlneau în el, confruntându-se pluriform, creatorul cu sclipiri demiurgice si iscoditorul malitios, magicianul si histrionul înclinat spre grotesc; imoderat si muscat de scepticism, anxios si practicând sarja pasionala – în toate se vedea o personalitate-unicat. Calauzul estet, mai degraba acrimonios, actiona sub semnul unei vanitati nesatisfacute, proiectându-si nostalgiile intime, unele de o febrila grandoare, în perpetua aspiratie spre monumental; adulat, urmat, apreciat sau contestat, imitat de catre multi, stilul Calinescu ramânea fatalmente irepetabil: un fenomen absolut personal (…) Când, la cursuri, cita pentru exemplificari versuri de autori contemporani, o facea cu voce alba, deliberat monocorda, ironizanta, vadit minimalizatoare. Voia sa demonstreze ca la o atare lectura rezista numai creatiile autentice; pe când, dimpotriva, declamatia nuantata poate întretine falsa impresie ca un text mediocru ar avea suflu“.
Unele portrete se constituie doar din doua-trei tuse. De pilda, cele schitate pe fundalul sumbru si alienant al lagarului. Iata unul dintre acestea: „În mantaua-i lunga, aproape pâna la pamânt, se învârtea în cerc pe sub mestecenii lagarului de la Oranki, cu mâinile la spate, tacutul, mâhnitul Laurentiu Fulga; prozator deja lansat, publicase «Straniul paradis», carte primita elogios. Pe file de hârtie de ambalaj, de culoarea stufului uscat, el scria acum un roman de razboi, «Focul negru», reluat apoi în alta varianta“.
Realitatea frontului, a lagarelor devanseaza fictiunea. Infernul poarta nume ca Oranki, Monastârca, Tambov, unele stranii, rostite parca „de o straina gura“, ar zice Poetul. Fara momentele în care sufletul intra în rezonanta cu spectacolul cosmic, cu Divinitatea, fara speranta ca, în cele din urma, cum credea Dostoievski (el însusi un tragic captiv în imensitatea Siberiei), frumosul va învinge si va salva umanitatea, supravietuirea ar fi fost imposibila:
„Peste fundalul misterios al padurii de mesteceni care împresura lagarul, în nopti senine de vara fosneau stelele; le priveam lung, întrebator, încercând sa localizez astrele de acasa. Se auzeau pasari de noapte, huhurezi lansând chemari suierate, aidoma celor de la noi. Uitam o clipa unde ma aflu… Vocea rastita a ceasovoiului clamând obisnuitul: Intrati imediat în baraca! – sfâsia orice iluzie“. În baraci era concentrata însa forta spiritului – Academia de sub pamânt, cum ar zice Petre Pandrea. Cei patru ani de captivitate, la care se adauga cei de front, sunt în esenta o teribila experienta personala, traita pâna la penultima consecinta. Caci ultima n-ar fi putut fi decât neantul: „Ma urmarise, în copilarie, drama unui batrân slujbas, aproape orb, ramas singur. Vorbea despre moartea sotiei lui, despre sfârsitul unui fiu, fost militar, apoi despre cel al unei fiice; relata sec, la rece, obosit, ca si cum acestea s-ar fi întâmplat altcuiva. Niciodata, despre razboiul meu nu voi putea vorbi ca si cum ar fi fost al altuia“.
Dupa lectura „Caietelor privitorului tacut“, razboiul începe sa fie putin si al nostru, al celor care nu l-am trait sur le vif.