Subversivitatea ratarii
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura » cultura literara
Autor:
CLAUDIU TURCUS
Pentru cei care nu stiu, prozatorul Norman Manea a absolvit sectia de constructii hidrotehnice a Politehnicii bucurestene. Spun asta pentru ca suprapunerea bizara, dar fericita dintre profesie si chemare s-a petrecut, în cazul scriitorului bucovinean, pe un santier din Ploiesti (anii saizeci), când l-a cunoscut pe Virgil Duda si pe Lucian Raicu. Intrând într-un mediu râvnit, la scurt timp Miron Radu Paraschivescu avea sa-l lanseze pe orbita proprie cu povestirea „Fierul de calcat dragostea“ (1966). În 1974, însa, prozatorul va plati un „tribut“ definitiv meseriei sale, scriind „Atrium“. Romanul – dupa cum i se confeseaza Manea lui Leon Volovici – „construit mai inginereste, urmareste în paralel destinul protagonistului si destinul unui râu care se polueaza treptat“. Ajuns, iata, la a doua editie, gratie seriei de autor de la Polirom, aceasta piesa de tinerete a unui scriitor, devenit între timp o personalitate, se cere recitita, cu atât mai mult cu cât decizia de a revigora editorial o scriere necunoscuta în Occident si cam uitata în România reprezinta, cred, o strategie de imagine. Cu alte cuvinte, chiar daca celebritatea îi este asigurata prin scrierile de dupa 1980 („Octombrie ora opt“, „Fericirea obligatorie“, „Plicul negru“ sau „Întoarcerea huliganului“), asemenea oricarui autor matur, Norman Manea se vrea citit integral. Sigur ca se expune, dar cine n-ar risca în locul lui.
„Viata noastra unde e?“
Scriind despre râuri ca un hidrolog si despre personajele sale în ritmul unui prozator abisal, Norman Manea dezvaluie în „Atrium“ povestea unei generatii aflate în plina maturizare. Provincia, peronul garii, mirajul scolii superioare, si înapoi provincia. Acesta este parcursul tinerelor sale caractere obligate – în plin regim comunist – sa îsi „fabrice“ pâna si visurile, devreme ce industria tarii prospera. Sunt oameni ce devin actorii unor piese la al carui scenariu n-au scris niciodata. De vreme ce au fost educati, trebuie sa construiasca orase sau baraje, sa vindece acolo unde sunt trimisi, sa accepte ca patria oricum le face un serviciu atunci când le da un loc de munca. Sistemul pregateste cu sârg câte un rol pentru fiecare.
Simptomatic este episodul în care, dupa terminarea liceului, doi colegi eminenti si totodata buni prieteni – Rafael Banu si Dalea Barbu Cristian – se deplaseaza în Bucuresti pentru examenul de admitere la facultate. Înainte de marea proba a vietii, ei se opresc o clipa sa imagineze ironic viitoarele cariere ale colegilor, distribuiti la diverse specializari, unii rezistând, altii alegând dupa primul semestru calea productiei, devenind oricum, cu totii, „niste captivi marunti, neloiali cu ei însisi, pierduti între coloanele mute ale supunerii“. Însa a doua zi cei doi traiesc un adevarat soc al evaluarii, cazând victime ale propriului imaginar, caci unul dintre ei nu se afla pe nicio o lista cu admisi.
De fapt, pâna în al treilea capitol, naratorul cultiva oarecum o ambiguitate cu privire la desemnarea protagonistului (tânarul Rafael Banu). Atât povestea casei batrânului Banu si a bolnavei consoarte Clara, cât si scena plimbarii duminicale dintre sotilor Ligor sunt de o stranietate poetica. Abia mai târziu în ordinea naratiunii, se întelege ca întâmplarile au fost restituite prin ochii celor doi copii: Rafael Banu, baiatul abandonat de parinti si suferind de adevarate crize blecheriene si Oana Ligor, fata închisa într-o „camera cu multe scaune“, în timp ce infidela mama îsi petrecea timpul cu fermecatorul doctor Podeanu. E vorba, asadar, de doua personalitati marcate de evenimente ce le depasesc, nefiind însa foarte clar daca aceasta copilarie se petrece înainte sau dupa instaurarea regimului comunist – asa ca e foarte posibil sa fie la mijloc si o strategie a lui Norman Manea de a corela regimul social al momentului epic cu un arsenal retoric adecvat, caci realismul descriptiei se intensifica pe masura ce eroii cresc în etate. Dar la fel de bine se poate vorbi de o consecinta interna a naratiunii care înfatiseaza oameni la vârste diferite. Ori valul poetic dispare din cauza (nespusa a) ivirii unor vremuri nefaste?
Întorcându-ma la esecul lui Rafael Banu de a nu accede din prima la universitate, as spune ca întreg destinul sau marcheaza evolutia contorsionata a tânarului într-un regim totalitar. Personajul ajunge la mâna ursuzului Ghinea, un model al celor care administrau posturile si resursele socialismului, care, mai întâi, îl chestioneaza daca nu cumva stie sa cânte la vreun instrument, caci ar avea pentru el un loc în ansamblul institutiei. Cum Banu nu are asemenea abilitati, va trebui sa se multumeasca cu postul de portar si sa contemple cum „si cea mai absurda ipoteza se descarca de neprevazut, asezându-se cuminte, egala lânga oricare alta“. Privind zilnic gluma nationala a populatiei care munceste si îndurând „fiecare zi si fiecare ora a captivitatii“, personajul intra într-un joc ce-i va permite sa restabileasca, compensativ si efemer, raportul de putere. Contra unor sume de bani, el trece cu vederea iesirea unor sefi din institut, astfel încât absenta nemotivata a acestora se transforma la rândul ei într-o absenta. Practic, Banu strecoara identitati în fantele programului de munca. Justificarea acestui truc rezida în urmatoarele: „Nu aparea în statistici (omul), nu era chiul, mai curând zile de gol (s.m.), fara lucru, ateliere înca mai apasatoare, zgomotoase... dupa-amiezi încarcate, cozi, bacanii, macelarii, piete, magazine... dimineata mai apuci sa gasesti ceva, apoi nimic, nimic, suntem în tarc...“ Dupa ce pune pe picioare afacerea tacita, eroul-portar îsi pregateste lovitura finala, demascând ca într-o tragedie antica complotul ascuns. Rafael da peste cap conventia „secreta“ a iesirii pe bani din unitate, când încaseaza un bacsis chiar în fata lui Ghinea, tesându-se un scandal-monstru. Oricum, protagonistul nu asteapta sa fie dat afara, ci pur si simplu nu se mai prezinta la lucru de a doua zi. El „tulburase armonia unui mecanism care gasise modalitatea de functionare“ si determina captivitatea sa „îsi inventeze saltet orificii de respiratie“. Luându-si în serios parcursul, Banu haladuieste prin diferite zone ale tarii, unde solicita munci dintre cele mai grele într-un exercitiu de autoflagelare salvatoare. Dar la scurt timp dispare fara urma de pe un oarecare santier, intra la facultate, apoi se întoarce pentru o vreme în orasul natal, întrebându-se parca în ton cu celebrul refren al epocii: Viata noastra unde e?/ Viata noastra ce-ati facut cu ea? Iar portretul sau tradeaza acel echilibru suspect dobândit în urma unei vieti ostile, traumatizate: „Uscativ, cu parul ramas doar la tâmple, albit, pândind lupta, placerile, vibrând surd, tensionat, privind loviturile, bine înfipt în durerea, puterea si linistea lui cu o sete stapânita a distrugerii. [...] A dorit împlinire. Patrimoniul celor vii. Si-a regasit pentru câteva luni orasul. A fost auzit. A fost vazut. Respiratia lui a aburit oglinzile.“
Când ratarea nu e antonimul
succesului
Fireste ca un asemenea scenariu conduce inevitabil la un imaginar la ratarii. Numai ca una este sa înfatisezi esecul si depresia, iar cu totul altceva sa surprinzi potentialitatea dezastrului. Altfel spus, pentru Norman Manea conteaza mai degraba investigarea resorturilor ce permit fiintei umane sa se mentina deasupra factualului si sa tina piept „normalitatii maruntelor anomalii“. Deoarece, asa cum observa naratorul din „Atrium“ „cum poate fi înteles cineva altundeva decât în prabusire?“. Iata de ce titlul cronicii lui Tudorel Urian din România literara – „Fetele ratarii“ – mi se pare daca nu inexact, atunci cu siguranta superficial. În fond, nu un inventar al ipostazelor ratarii cauta prozatorul, cât invariabila forta, anticorpul ce învinge ratarea cu propriile sale arme: „Poti esua, de pilda, visând toata viata sa devii actrita de film si devenind chiar actrita de film. Poti fi în contrazicere cu cerintele timpului, obligat sa ramâi mereu în dreptul aceluiasi panou de comanda sau în fata unei masini de scris, a unui birou, a unui ghiseu. Având toate datele esecului, dar ignorându-l, negându-l“. Astfel, ratarea devine subversiva, antonimul ei nemaifiind reusita, succesul, ci asumarea integrala a unei conditii careia, desi i se tolereaza premisele, efectele îi sunt anulate.
În consecinta, Norman Manea este subversiv de doua ori: odata prin depozitiile flagrante ce au scapat aparatelor de partid – adevarate mostre de disidenta discursiva („Se mai putea, iata, simula firescul!“; „Ar fi trebuit sa deprindem cântece, am fi putut uita cântecele paradelor care ne asurzesc si umilesc“; „Ori noi, ori altii, cineva se înseala“; „Nimeni nu poate fi obligat, nici când i se propune un schimb avantajos, sa slujeasca imaginatia altcuiva“ etc.); iar în al doilea rând, prin destinul metonimic al personajelor sale se accentueaza generalitatea implicatiilor sociale, identitare sau etice ale romanului. Cum observa undeva Ion Simut, „o felie a realitatii (prezente sau trecute, dar acceptata de cenzura în secventialitatea ei limitata) devine revelatoare pentru întregul prezent al dictaturii“. Tuturor ni se întâmpla la fel – pare a sugera naratorul -, umilintele, esecurile si dezamagirile generatiei lui Rafael Banu sunt ale noastre, indivizi aflati sub opresiune.
Excesul nuantelor
În alta ordine de idei, evaluând calitatea estetica a romanului ma vad nevoit sa remarc o prea arborescenta constructie a planurilor narative. Si nu-i vorba aici exclusiv de un travaliu al lecturii, caci „Atrium“ apare pentru prima oara într-un moment în care Joyce si Faulkner erau transplantati în literatura româna de un George Balaita sau D. R. Popescu. Asa ca este, am putea spune, un roman al timpului sau. Problema survine din alta directie. Se stie ca Norman Manea are o predilectie pentru tehnica nuantarii, în conceperea fiecarei scene urmarind detalii pe care le exploateaza si la care revine adesea atunci când cititorul nu se asteapta. Uneori reia episoade întregi doar pentru o nuanta în plus. Între doua replici strecoara consideratii ale altui personaj fara a marca în niciun fel acest fapt, iar analepsele sunt discontinue si repetitive. Însa fiind un prozator al clivajelor si al obscuritatii, caci pretuieste mai mult fragilitatea decât certitudinea, Norman Manea aspira totodata la universalitatea artei. Or, fragmentându-si lumea fictionala pâna la codificare, semnificatia universala a textului sau se pierde adesea într-o acumulare reflexiva, fecunda în sine, dar daunatoare ansamblului epic. Inovator în epoca, dar cu o structura prea contextuala pentru a avea aceleasi efecte si în 2008, „Atrium“ ramâne o scriere resimtita de însusi Norman Manea ca „un exces s…t de a acoperi prin vorbe (s.m.) aluziile ostile sistemului. Asta a dus la excrescente – continua scriitorul – si la esecuri estetice“.
Fara a ma grabi sa interpretez asumarea carentelor artistice ca pe un sacrificiu etic facut de Norman Manea, ar trebui, totusi, spus ca disidenta lui a început înca din literatura. Bineînteles, faptul nu aduce vreun spor de valoare estetica, dar atitudinea cântareste mai mult decât a celor care au preferat evaziunea. În fond, „ce-ar fi adevarat pentru cei ce nu pot abandona lupta decât schimbându-si pielea, pierzându-se, n-ar fi valabil si pentru cei destinati ei“.