Moartea unui poet
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Moartea poetilor le transforma viata în legenda si mit: de la Eminescu pâna la Cezar Ivanescu, niciun mare poet nu s-a putut sustrage acestei reguli pe care au grija contemporanii si urmasii sa o mentina, mai ales spre gloria lor!, în viata. Poet, nu numai harazit cu un talent extraordinar, dar si un poet extrem de instruit, Cezar Ivanescu a putut alimenta el însusi o anumita imagine, mitica si sacralizanta, a Poetului: „Pentru a-si recâstiga pozitia privilegiata de ales – spune el într-un curs general de poezie început în decembrie 1993 la muzeul Dosoftei din Iasi – poetul trebuie sa-si caute ca în yoga, pozitia convenabila, cum spunea si Brâncusi: dificil nu e sa lucrezi, ci sa te pui în pozitia de a lucra, iar asta înseamna categoric ca Poetul trebuie sa traiasca altfel decât oamenii comuni: de la Antonin Artaud si Beckett, la Baudelaire, Rimbaud si Eminescu, pâna la Iisus Christos si tracul Orfeu, vedem bine ca pentru a ramâne Poet, trebuie sa parcurgi un itinerariu initiatic, sa cobori printre morti ca Iisus sau Orfeu (nu sa stai la mesele prezidentiale) si bineînteles sa te sfarâmi zilnic lovindu-te de existenta profana.“ A coborât el însusi, ca Orfeu, printre morti înca de la debutul cu „Rod“ (1968), volum în care viata e amestecata inexplicabil cu moartea în însasi fiinta si carnea „rodului“. Iar într-una din cele mai frumoase piese din „Rosarium“ se vede pe sine sub chipul lui Iisus pe cruce: „! eu deniciundelea venit,/ în trupul tau tu m-ai primit,/ Ave Maria, Ave Maria,/ cu trupul tau m-ai încalzit,/ cu trupul tau tu m-ai hranit,/ Ave Maria!/ în trupul tau m-am primenit/ si ti-am rupt trupul si am iesit,/ Ave Maria, Ave Maria,/ de dragul meu te-ai pribegit,/ la toata lumea te-ai robit,/ Ave Maria!// cine-i Acel asa sfintit,/ sa-ti masure cât ai iubit?/ Ave Maria, Ave Maria,/ înduratoarea, mi-ai privit,/ pe cruce trupul meu sfârsit,/ Ave Maria!// lintoliu moale-ai pregatit/ si-n trupul tau iar m-ai primit,/ Ave Maria, Ave Maria …“ Resimtind în sine asemenea arhetipuri ca Orfeu si Iisus un poet ca el nu se putea adresa discipolilor altfel decât asa: „Totul, absolut totul ne îndeamna sa credem în spiritual si în valorile spirituale, descoperindu-ne si vazându-ne aura trupului nostru. Descoperim ca purtam, fara sa stim, aureole, ca sfintii, descoperim ca suntem regi deposedati de constiinta regalitatii noastre, cum zicea Pascal, descoperim ca sufletul lui Dumnezeu e acelasi cu sufletul nostru fara moarte, descoperim atunci ca nimic în aceasta lume nu ne poate obliga sa-i umilim acest suflet al lui Dumnezeu pe care-l purtam în noi … Si cu ultima lumina din noi trebuie sa strigam : «Sunt Fiul Pamântului si al Cerului înstelat», cum citim pe o lamela orfica …“ Preotul Ioan Pintea, poet si eseist, i-a „vazut“ aura si le spune enoriasilor din chintelnic ca „marele poet Cezar Ivanescu, însotit de Lucian Vasiliu, a facut popas de seara în parohia noastra.“ În semn de înalta cinstire, în biserica le-a citit enoriasilor poezii din „Rod IV“, iar corul Bisericii „a intonat, drept multumire, doua pricesne“: luând proportii oarecum mitice, trecerea Poetului prin parohia bistriteana e sortita sa ramâna astfel în memoria enoriasilor. Continuând sa rasfoim revista „Dacia literara“ (5/ 2008) dedicata în întregime amintirii lui Cezar Ivanescu, vedem cum chipul Poetului începe sa intre în ceturile mitologice care însotesc viata de dupa moarte a marilor oameni. Unora Poetul li se arata în vis ca lui Constantin Simirad, care crede ca poate zice: „M-a vizitat Cezar“. Ce-i spune poetul, în vis, lui „conu' Costica“ las sa afle de la sursa cititorii „Daciei literare“. Alt visator e poetul Ion Murgeanu: „La întoarcerea din marile egeene cu doua zile înainte de a 40-a zi de la îngroparea lui, l-am visat pe Cezar: Cum e pe-acasa ? Mi-a parut ca ma întreaba dar nu am înteles daca se referea acasa aici, sau acasa în Grecia, el fiind deopotriva «grec, albanez, turc si moldav», cum s-a recomandat într-un surprinzator capat de vers. Altii îsi ascund cu obida orice dâra obscura de identitate «straina». El cu superbie a subliniat ce a luat de la fiecare din aceste sângiuri (sic!) care l-au alcatuit: de la greci, fireste, inteligenta, de la albanezi, curajul, de la turci nebunia, iar de la moldavi puterea de a îndura. Cât a îndurat acest om într-o viata mereu nesigura si amenintata, e greu de aproximat… poemele lui majore, oratorii si simfonii, care au în centrul lor patima Domnului Nostru Iisus, o spun mult mai bine si mai exact. În vis era însa viu si actual si universal de nu cumva cosmic.“ Lacrimi de durere si de dragoste îndoliata varsa în „Dacia literara“ si Laurian Stanchescu („A murit ultimul mare poet din literatura româna. Versul sau si al lui Nichita Stanescu au facut din adolescenta mea o mitologie mai presus decât a zeilor nemuritori …“) si Constantin Chiriac, care l-a întâlnit prima oara pe poet la Ipotesti unde „Eu pregatisem un poem postum al celui care ne-a întâlnit – Domnul Eminescu…“ Unii dintre admiratorii marelui poet împing mitologia pâna spre catastrofalele amenintari dinspre imaginare si tenebroase conspiratii din umbra, ce l-ar fi pândit, ca si pe Eminescu în ochii unora, pe poetul „Rod“-ului, admirator neconditionat al lui Labis despre a carui moarte a si scris teribilul volum „Timpul asasinilor“. Acesti asasini, zice acum un evocator al poetului Cezar Ivanescu, s-au coalizat într-o „sinistra cabala… L-au urât dintotdeauna, l-au marginalizat, au dorit sa-l excluda cu o pasiune distrugatoare: Cezar Ivanescu a avut soarta geniului dintotdeauna si dupa moarte nadajduim ca Geniul lui se va replia si ne va crea înca mari revelatii.“ Sunt si alte mitologii si conspiratii ce încep sa înconjoare viata de dupa moarte a poetului. Printre cei foarte putini care mai sufla în fumurile mitologice si nimeresc tonul potrivit în astfel de triste momente si tragice despartiri este tot un poet, Adrian Alui Gheorghe. Sa-i dam cuvântul: „Despre Cezar Ivanescu nu poti sa scrii oricum. Adica neimplicat, adica de circumstanta. Daca o faci, risti sa-l vezi pe don' Cezar iesind de dupa coltul bibliotecii, tusind semnificativ, întorcându-si ochiul ciclopic spre tine, rasucindu-ti-l în frunte, dupa care sa-l auzi rostind o replica amar-ironica, asa cum amendá lipsa de participare afectiva a oricarui individ din preajma sa. Era dificil de suportat. Avea toane. Iar oamenii cu toane ajung fie (mici) Napoleoni, fie se pierd în incoerenta propriilor universuri pline de intersectii. Cezar Ivanescu s-a comportat, însa, mai tot timpul, napoleonian! În jurul lui roia, înca de pe vremea «Luceafarului», adica de la începutul anilor '80, o sleahta de închipuiti, de trogloditi, de mediocritati, ca un fel de locotenenta, care învatase cântatul în struna pâna la a prinde sunetele cele mai subtile. La Iasi, acolo unde s-a mutat don' Cezar dupa 1990, meteahna a ramas aceeasi, doar mediocritatile s-au mai rânduit. Iar don' Cezar se lasa purtat pe norisorul de osanale, sicofantii îsi lustruiau imaginea încordându-si muschii biografiilor proprii cu anecdote din preajma unui poet cu destin sigur. Era influentabil. Mediocrii din jur se rafuiau cu lumea literara autentica asmutindu-l pe don' Cezar împotriva unuia sau altuia. Eu însumi am avut dispute fara nici un temei cu don' Cezar din cauza croncaniturilor unuia (sau altuia !) dintre sicofantii din preajma. Daca e sa-l judeci pentru aceasta stare de influentabilitate, atunci are o singura scuza: Cezar a ramas, pâna în ultima clipa, un copil. Un copil batrân. Care se speriase (cândva) de primul rid, iar spaima aceea o transformase într-o lupta surda cu orizonturile atât de limitate ale lumii. Cu câtiva ani în urma unii «aburitori» din preajma l-au îndemnat pe Cezar Ivanescu sa candideze la sefia Uniunii Scriitorilor, punându-l în postura de pierdant sigur, aruncându-l în dispute sterile, în timp ce «galeria» se prapadea de râs, îsi fabrica anecdote, avea «material» pentru bârfa… ! Mare parte, ajunsa la urne, nici nu l-a votat! Cezar Ivanescu era un om de o singuratate înfioratoare. I-o simteai, chiar atunci când poetul se situa în mijlocul unei lumi frematatoare. Mai rar, ca în cazul lui Cezar Ivanescu, ca Scylla si Caribda sa «fiinteze» într-un singur om! Si sa se fi batut cap în cap, o viata întreaga, lovind deopotriva pe prietenii si neprietenii care voiau sa treaca printre cele doua stânci emblematice spre sufletul poetului… ! Dar poezia, zice-se, se desprinde la un moment dat de poet, ca fluturele de crisalida, si ia lumea la îmblânzit pe cont propriu. Poezia lui Cezar Ivanescu nu face exceptie. Dimpotriva.
Am sa reiau un fragment din ceea ce am scris, în anul 1996, despre poezia lui Cezar Ivanescu, în momentul în care poetul împlinea 55 de ani. Nici azi si cred ca nici alta data n-as putea sa modific o litera din ceea ce am spus, deloc circumstantial, atunci: Daca Dumnezeu ar scrie poezie în limba româna, în momentele sale cele mai inspirate ar scrie, cred, precum Cezar Ivanescu. De la Eminescu încoace prea arare limba româna a sunat asa de bine si de muzical, fluidul ei intim i (ni) s-a relevat «ca un fagure de miere» (si otrava) spre linistea si nelinistea spiritului nostru care haladuieste spre coclaurile absolutului…“