„Buna tara, rea tocmeala...“
articol aparut in Cultura, nr. 203 din 2008-12-11» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Nu vad ce as mai putea sa scriu despre viata politica din acest moment postelectoral fara sa ma repet. Spun asta, nu fiindca m-as crede ceea ce nu sunt si nici nu pot sa fiu, ci pur si simplu, pentru ca superficialitatea, graba, improvizatia si diletantismul si-au pus amprenta pe majoritatea evenimentelor din politica noastra. Periodic, se lanseaza pe piata câte un subiect si, pentru ca tara este condusa prin televiziuni, dupa sondaje cu rezultate dinainte stiute, se impun mai ales opiniile celor ce striga mai tare si, cu deosebire cele ale profitorilor, ale luptatorilor pentru toate cauzele lucrative. Brusc, se creeaza o opinie pe care o îmbratiseaza toti, imediat, ca pe un adevar banal, cunoscut de când lumea, încât nimeni sau prea putini au curajul sa mearga împotriva curentului, mai ales ca toti cunosc dinainte consecintele: ti se lipeste o eticheta, de care nu mai scapi. Asa s-a întâmplat si cu votul uninominal, considerat de întreaga suflare politica drept o mare necesitate ca, pâna la urma, proba practica sa dovedeasca fara echivoc faptul ca a fost o imensa prostie. Sa ai voturi mai multe, dar mandate mai putine! Sau sa devii deputat cu numai 34 de voturi! O recunosc, în sfârsit, cu furie si disperare, chiar si militantii lui cei mai înfocati, care acum ar trebui sa repete binecunoscutele cuvinte ale lui Postelnicu, din ceasul marii sale sinceritati. Mai mult, asa cum s-a prevazut, au câstigat exact cei ce au trebuit sa câstige si cei sprijiniti de partide. Probabil ca, si dupa vechiul sistem, cam tot acestia ar fi câstigat. S-a vorbit o vreme de mari probleme doctrinare, de solutii miraculoase pentru iesirea din criza, dar s-a ajuns în Parlament, în vechea traditie nationala, cu voturi cumparate pe celulare, bani si alimente. Nici vorba de înnoirea clasei politice, ci de conservarea autoritatii baronilor locali. Si nici nu se putea altfel: reflexele dobândite sub vechea dictatura se pastreaza si astazi: ori sluga, ori stapân! Indiferent de asa-zisa culoare politica a celor de la putere, viata continua sa se desfasoare fara alternativa: între planurile din „cutite si pahara“ si teama de drobul de sare. Criza a devenit un cuvânt golit de continut, aruncat în lupta ca oricare altul, doar pentru a îngrosa aura de salvatori a competitorilor, caci, în realitate, tara pare ultimul lucru care-i intereseaza în acest moment. Politicienii s-au facut frati cu dracul, iar cei ce au reusit sa treaca puntea se sacrifica luptându-se din greu pentru functii, aratându-si muschii si nimic mai mult. Caci de unde a venit criza, va veni probabil si salvarea. Ca de atâtea ori. Cel putin, asa ma iluzionez. Alegerile au demonstrat, în ultima instanta, ca au câstigat masurile de stânga, populismul care, de altfel, va ramâne util, macar pâna la alegerile prezidentiale. Aparent fara nicio legatura cu cele spuse, decembrie este si luna candorilor mele. În urma cu 19 ani, exact în aceasta perioada, eram la München, în Marienplatz, si, dupa o discutie cu Zinoviev, ma gândeam la o posibila salvare. În fata catedralei, un grup numeros de calugari budhisti, intrati parca în transa, nu conteneau sa-si cânte mantra: Hare Krishna, hare Krishna, Krishna, Krishna, hare, hare, Hare Rama, hare Rama, Rama, Rama, hare, hare...
Aceleasi voci, aceeasi intensitate sonora exprimau indirect desprinderea de locul în care se gaseau. Erau acolo si, în acelasi timp, foarte departe. Am repetat în gând, împreuna cu ei, de sute sau chiar mii de ori, acea obsedanta mantra, în speranta ca voi simti altfel timpul. Ma iluzionasem ca ma voi contamina, fie si pentru o clipa, de sentimentul eternitatii sau macar de linistea înscrisa adânc pe fetele lor, pe care le urmaream cu mare atentie. Ei erau dincolo, în alte lumi, în vreme ce eu ramasesem în spatiul meu geografic si spiritual. În partea mea de lume, în tristul nostru Rasarit, începuse sa moara o orânduire pe care o crezusem eterna, dar nu stiam cum va arata cea care urma sa se nasca. Ma temeam de ceea ce sadise în suflete un regim bazat pe teroare, minciuna si cacialma. Visam un viitor cu mai putini diletanti si farseuri care sa dea lectii celor competenti. Din pacate, visul ramâne si astazi doar vis. La fel si întrebarea care ma obsedase: „Doamne, ce se va întâmpla cu noi?“ Si, iata, dupa atâta timp, îmi pun aceeasi întrebare, de asta-data mecanic, fara iluziile de atunci. Oamenii minunati pe care îi banuiam ascunsi în umbra activistilor n-au mai aparut, sau au plecat din tara. Ne-au ramas, în schimb, activistii deghizati în luptatori pentru democratie si cei – neasteptat de numerosi –, care îsi închina viata si opera micilor ceausesti. Îmi vine în minte lamentatia unui personaj al lui Panait Istrati: „Buna tara, rea tocmeala“… Urmeaza apoi un verb foarte frecvent pronuntat în filmele americane, dar si în noua literatura româna, verb care nu-si are, desigur, locul într-un editorial, desi are mare legatura cu „rânduiala“ de la noi.