„Miracolul“ Urziceni
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura sportului » Venind din iarba
Autor: CORNEL DINU
Sunt momente în fotbalul fiecarei tari când echipe mici surprind, ajungând în fruntea primei divizii. Dar nu dureaza. Doar un „foc de paie“, cum spune românul.
În mijlocul câmpiei
La noi, totul se petrece, ades, altfel decât pretutindeni. Se poate aprecia ca Unirea Urziceni socheaza. Si nu doar pentru câteva etape, ci de un an si mai bine. De când la timona acestei echipe de la începutul Baraganului s-a asezat, lânga patronul Bucsaru, duo-ul fotbalistic M.M. Stoica, ca director general (cred ca aceasta îi este titulatura), si, ca antrenor, Dan Petrescu.
Primul care a sfintit locul când a preluat echipa a fost omul de afaceri Mitica Bucsaru. Si ce loc! Amarâtul de Urziceni, cu ceva mai mult de zece mii de suflete. De care ma leaga câteva amintiri. Prima, prin 1970, când am jucat în „Cupa României“, ditamai Dinamo, cu echipa locala din judet. Era pe la începutul lui martie, într-o duminica la prânz. În ajun venise un val de caldura si s-a topit zapada de pe teren. Ca sa câstigam, evoluând într-o balta totala, fara macar un petec de pamânt, a trebuit sa purtam, în repriza a doua, mingea prin aer pentru a o baga în poarta. Si ne-am calificat. Aprigii jucatori locali de la ses, desi evoluau în campionatul judetean, s-au agatat de noi precum taranul iobag de haina si soarta boierului. Sa nu uitam niciodata ca atunci când în Europa pufaiau masinile cu aburi, taranii nostri erau legati de pamânt. Iar ca pedepse suportau prea des nuiaua si harapnicul vatafului. Sunt cam o suta de ani de civilizatie industriala care ne lipsesc. Si se vede! Handicap greu de compensat. Occidentul n-a experimentat, apoi, cu bolsevismul si nici n-a fost contaminat de acesta, asa cum ni s-a întâmplat noua.
Urziceniul a fost mai mult punct de trecere spre litoralul marii. Escala de alimentare la dus, la popasul Sinesti, sau dupa asa-zisul oras, la cel de la Manasia. Parcurs pe care l-am facut de multe ori cu raposatii Conti Barbulescu si Florica Dumitrache. Ei în spate, cu frapiera, eu la volan. Nu puteam sa fim veseli în acele vremi fara vin, pâna la ivirea spumei valurilor. Alimentarile de rigoare, cu gheata si „combustibil“ se faceau ori înainte ori dupa Urziceni. Niciodata la ambele popasuri. Nu era cazul, nu lucram atât de repede. Prieteni adevarati, cam la zece kilometri parcursi ma udau si pe mine cu sprit la propriu, dar si la figurat, stropindu-ma sa nu atipesc. Pentru ca atunci când eram tineri si în echipa, niciodata nu am plecat sau nu am revenit de la mare odihniti. Ne-am întors numai dupa nopti de sfânta împartasanie bahica stropita cu vorbe de duh. Se practica „sueta subtire“! Nu venisera „Bambuurile“ hauitoare peste noi. Se vorbea linistit si fara riscurile de zgomot asurzilor de prin prin barurile noastre.
Suporteri de departe
Tot prin acei ani l-am montat judecator la Urziceni pe proaspatul absolvent cu „10“ de Drept, Florin Gâtejan. Devenit în anii nostri celebrul avocat al marilor delicventi „Patanu“. Îsi lua spaga de la barul de lînga judecatorie, unde-si montase un barman de la Bucuresti, simpaticul Gelutu. Când „judecatorul Patanu“ era nemultumit de agoniseala judecatilor din acea zi strânsa la Gelutu, dadea cu pumnul în tejghea de sareau orataniile dosite. Scandal mare, de câmpie încinsa, doar pentru câteva minute.
Pe atunci, nimeni nu o avea cu futbolul pe acolo. Prindeau la radio si la televiziune doar Bucurestiul si... bulgarii. Suporteri pasnici, deloc patimasi, de departe.
Nici acum nu-i mare zgomot pe frumosul stadion local. Construit si el de Mitica Bucsaru cu suflet si minte. Chiar daca au ajuns în prima divizie si o conduc în aceste zile, pe merit. Surprinzator pentru multi, dar explicabil pentru cei care suntem de mici facatori ai jocului si al echipelor. Pentru ca la ei, la Unirea Urziceni, se îmbina de minune, ca explicatie simpla si adevarata a succesului de acum, pasiunea cu profesionalismul.
Bucsaru nu apare, nu cauta publicitate si nici emfaza declamativa. Vorbeste rar, rar de tot în public, si nu da apa la moara tocatorilor de vorbe din mass – media. Multi si doar provocatori de gâlceava perpetua. Pentru ca altceva, adica o competenta reala în analizarea fenomenului fotbal, nu prea au nici ei. Doar putini, de-i numeri pe degetele ambelor mâini. Ceva, ceva totusi s-a mai împlinit în aceasta privinta. Cei care stiau cu adevarat sa vorbeasca la noi despre fotbal se contabilizau, pâna de curând, doar cu degetele de la o mâna.
Interesant este ca Mitica Bucsaru nu-si cruta, între sase ochi, colaboratorii. Când evenimentele de joc scârtâie, se da la „MM“ si Dan Petrescu si cu vorbe de atac. Dar totul ramâne acolo, între ei.
Fotbalul întâi, banii dupa
Personalitatea cea mai importanta din acest triumvirat este, bineînteles, antrenorul Dan Petrescu. Fotbalist important din generatia lui Hagi si Gica Popescu, crescut si definit numai la scoala cea mai puternica, aceea a reusitei prin munca. Obisnuit de mic, si asa a ramas si acum, ca antrenor mai mare. La fel sunt si echipele sale. Muncitoare, exacte într-o disciplina si strategie anglo-italica, fara nume mari. De care se ocupa de dimineata pâna seara, zi lumina. Ca si Lippi sau Ferguson care n-au alte afaceri. Pentru ei fotbalul este în primul rând o pasiune-profesiune de credinta pe care o onoreaza arzând clipa de clipa pentru ea. Banii si siguranta existentei vin mai apoi si niciodata nu sunt un scop în sine. Un scop precum în tranzitia noastra continua, unde multi antrenori cred ca dezbracându-se repede de training, la costum pot fi si speculanti imobiliari. Nu merge!... Ori una, ori alta. Iar fotbalul este, desigur, mult mai puternic. Zâmbeste ajutator numai acelora care i se dedica tot timpul. Nu poate fi pacalit de unul sau altul, care doar cocheteaza cu el.
Acesta-i modelul, simplu si eficient. Dar cine sa-l urmeze?