Iluzia comunismului II
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
Criticile si acuzele aduse Raportului Final al Comisiei Tismaneanu sunt de doua categorii. Buna parte dintre ele sunt acuze generale, „din avion“, având ca slabiciune principala superficialitatea si ascunzând în spatele lor simpatia si nostalgia fata de comunism si marxism. Celelalte sunt criticile cu tinta particularizata. În aceasta categorie intra atacurile la adresa lui Vladimir Tismaneanu si a membrilor Comisiei prezidentiale, comentariile cu privire la terminologie precum si cele cu privire la metodologia utilizata de autorii Raportului. În aceasta ultima categorie putem include atât criticile venite din partea profesorului Michael Shafir, cât si pe cele venite din partea episcopatului ortodox.
Domnul Shafir a contestat corectitudinea terminologica a Raportului final, utilizarea conceptului de „holocaust“ fiind considerata de domnia sa drept nepotrivita si gresita. Episcopatul ortodox a contestat felul în care s-a înteles prezentarea relatiei Bisericii Ortodoxe cu regimul comunist în Raport. Primul critic avea o motivatie strict academica; al doilea critic însa era evident subiectiv.
Dar nici cu apologiile nu stam prea bine. Majoritatea apologiilor facute „Raportului Final“ pacatuiesc prin subiectivitate, ceea ce contribuie la atmosfera de razboi civil a întregii dezbateri.
Foarte mult a contat si contextul politizat al condamnarii comunismului. Criptocomunistii, neomarxistii si nostalgicii au avut ca aliati pe toti cei nemultumiti de felul în care Traian Basescu a înteles sa îsi îndeplineasca atributiile de sef al statului. De aceea tind sa cred ca nu este straina de adevar asocierea facuta între condamnarea comunismului si ulterioara suspendare de catre Parlament a presedintelui.
Înainte de a încerca sa deslusesc si sa raspund principalelor acuze aduse Raportului final, cred însa ca e nimerit sa revin asupra unei probleme, spun eu, esentiale.
Raportul final este, înainte de orice, un rechizitoriu. Or, rechizitoriile au un dublu caracter: trebuie sa fie riguroase si, în acelasi timp, convingatoare. Scopul unui rechizitoriu nu este acela de a fi neutru, de a fi „obiectiv“, ci acela de a fi corect si convingator. Si, în acest orizont, nimeni nu poate contesta validitatea acuzelor aduse în Raportul Final. Ah! Ca nu este convingator pentru cititorii mai mult sau mai putin critici? Aceasta este o cu totul alta poveste, mai ales în contextul în care el trebuia sa fie convingator pentru o singura persoana, cea a presedintelui României.
Eroii stângii marxiste
Dar acum sa trecem la analizarea reprosurilor. Una dintre acuzele care s-au lansat cel mai usor (domnul Cristian Pârvulescu fiind printre primii initiatori ai acestei povesti) a fost aceea ca toata gruparea de intelectuali implicata în Comisia Prezidentiala ar fi una construita pe criterii ideologice. Nu avem doar niste cercetatori anticomunisti (repet, a fi anticomunist e o calitate sine qua non pentru a putea întocmi un rechizitoriu corect al comunismului), ci un soi de conspiratie „neoconservatoare“, ce doreste sa lichideze, prin aceasta poveste a condamnarii comunismului, întreaga stânga româneasca.
Unii dintre cei ce folosesc aceasta acuza cred în ea. Acestia sunt marxistii si neomarxistii sinceri, foarte ocupati sa înteleaga lumea printr-o grila de lectura puternic ideologica. Ca urmare, un proces al comunismului nu poate sa fie decât consecinta ascutirii luptei de clasa. Pentru domnul Cistelecan pare evident faptul ca în spatele Raportului s-ar ascunde „ideologia“ elitista a... neoconservatorilor, iar pentru alt autor din volumul nostru, domnul Andrei State, e mâna unei ideologii conservatoare.
Lucrurile, din punctul meu de vedere, sunt simple. Comunismul, în varianta sa marxist-leninista, s-a compromis definitiv odata cu experientele sale din lagarul socialist. Aceasta compromitere nu poate sa nu aiba consecinte asupra întregii stângi. Caci, prin compromiterea marxism-leninismului, s-a compromis marxismul cu toate elucubratiile sale economice si sociale.
Dar familia politica a stângii nu poate sa îsi asume esecul acesta, delimitându-se categoric de comunism. De ce? Deoarece social-democrati, eurocomunisti, socialisti, ecologisti sau ce or mai fi, membrii stângii europene se revendica de la Marx si din mentalitatea revolutionara ce l-a generat pe Lenin.
Marx si Lenin sunt la fel de actuali pentru PSE asa cum erau si pentru PCUS. Numai cultul personalitatii a disparut, eroii stângii provenind, nu întâmplator însa, tot din bolsevism (Che Guevara, Fidel Castro, „eroii“ republicani ai razboiului civil din Spania etc).
La fel, stânga nu poate întelege ca anul 1989 nu a consfintit esecul unei ideologii în fata unei alte ideologii (cea a... neoconservatorismului, ca tot se foloseste abuziv si siluitor termenul acesta), ci a fost un esec în raport cu normalitatea. Daca ar fi fost doar un razboi ideologic, asa cum a fost razboiul civil european dintre bolsevism si nazism, poate ca ar avea dreptul sa comenteze condamnarea, însa aceasta confruntare a fost una de confirmare a normalitatii ce transcende orice ideologie.
Comunismul s-a dovedit incapabil sa se impuna ca paradigma a normalitatii, fiind preferat democratiei si capitalismului, forme de manifestare politica si economica ce si-au dovedit de-a lungul istoriei eficienta, ca si deplina neutralitate ideologica.
Un esec în fata normalitatii
Pentru cazul României, ca si al oricarui alt stat eliberat de experimentul comunist, consfintirea legislativa a esecului comunismului este o etapa fireasca. Trebuie facut tot ce se poate pentru a nu repeta, vreodata, aceasta tragedie ideologica.
Nu întâmplator, cred eu, presedintele României a fost cel care si-a asumat aceasta raspundere, nu pentru ca ar fi cel mai important om în Stat (oricum nu are atributii legislative - deci condamnarea sa nu poate avea consecinte legale fara asistenta Parlamentului), ci pentru ca, potrivit Constitutiei, functia de Presedinte este unica functie politica eliberata de amprente ideologice si partinice.
De aceea, fara sa fie o acuza la adresa presedintelui, rolul sau asumat, acela de jucator partinic pe scena politica, nu a facut decât sa alimenteze cu munitie pe dusmanii anticomunismului, ducând la întarirea aliantei acelora care au încercat demiterea sa.
Asadar, departe de a fi un proces ideologic, procesul comunismului are doar rostul de a consfinti un esec al unei ideologii în fata normalitatii. Stânga ce se împotriveste condamnarii comunismului o face pentru simplul motiv ca este atât de legata de ideologia marxista încât nu poate sa îsi asume condamnarea lui Marx.
Ceea ce e trist e faptul ca stânga lucreaza cu doua masuri. Refuza condamnearea comunismului, însa accepta înfierarea stângii naziste si fasciste (se stie ca marxistii sunt mai periculosi pentru tovarasii lor ce nu mai sunt „pe linie“ decât pentru noi, ceilalti), ca si pe cea a dreptei nationaliste si crestine.
În timp ce PSD se vaicareste si gireaza prin Institutul Sincai cercetari menite sa deconstruiasca Raportul Final, socialistii spanioli, colegii lor europeni, nu se sfiesc sa sustina o lege a memoriei, menita sa dea uitarii monstruozitatile comise de republicanii spanioli (transformati în eroi) si sa condamne pe cei care, în jurul generalului Franco, au încercat sa pastreze normalitatea.