Cu Palladio printre otetari
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura urbana »
Autor: Radu Comsa
Pe 30 noiembrie anul acesta, de Sfântul Andrei si probabil deloc întâmplator în aceasta zi a anului, se împlinesc 500 de ani de la nasterea lui Andrea Palladio. Este considerat arhitectul cu cea mai mare influenta asupra civilizatiei occidentale, iar jumatate de mileniu este o aniversare respectabila, asa ca anul Palladio a fost sarbatorit cam peste tot, chiar cu fanatism de cei care se autointituleaza neo-paladieni.
Andrea di Pietro della Gondola, ramas posteritatii sub numele de Palladio, a fost la fel de influent ca Buonarotti sau Da Vinci, dar nu la nivelul explicit. Relatia stricta a formelor, simetric pe orizontala si ierahizate pe verticala, inaugurata cu vilele sale, s-a constituit în jumatatea cea ordonata a lumii, diametral opusa terenului brownienilor, rebelilor si scepticilor. Atât neoclasicismul occidental, cât si bonomul stil eclectic al Bucurestilor domniei lui Voda Carol îi datoreaza enorm lui Palladio. Influenta sa este vizibila clar chiar într-un monument important al arhitecturii religioase ortodoxe, Catedrala Mitropolitana de la Iasi.
Cei care îl considera pe Palladio doar sursa academismului se însala de la bun început. Fara arhitectul venetian nu ar fi existat, printre altele, nici grafica iluzorie ale lui M. C. Escher, nici pictura metafizica a lui De Chirico. Primul a intuit existenta unei lumi dincolo de Euclid, privita printre genele simetriei lui Palladio, iar cel de-al doilea a respirat altfel în arhitectura-codex, detasându-se într-o alta dimensiune, în care fiecare îsi simte adrenalina în mod individual. Si extrapolarea poate ajunge lejer pâna la Minimal Art.
Odata cu functionalismul, curent în care ornamentul a fost criminalizat, a disparut si studiul si exercitiul arhitecturii palladiene. Anul aniversarii rotunde a adus ocazia unor proteste ale neopaladienilor fata de aceasta discriminare. Cum a fost articolul arhitectului britanic Robert Adam, publicat acum trei saptamâni în revista Building UK si care începe astfel: „Daca vrei sa înveti în Marea Britanie arhitectura traditionala, mai bine uita subiectul. Scolile de arhitectura te vor convinge sa renunti la asta în doar câteva secunde. Necunoscatorii ar considera acest fapt drept surprinzator de vreme ce, în mod naiv, ei cred ca arhitectura este o profesie liberala. Nu este. E la fel de liberala ca si Lenin. Daca nu urmezi linia partidului, esti urmatorea tinta a plutonului de executie. Si daca cineva încearca sa expuna aceste argumente în scoala, pedeapsa se aplica cifrat. Ti se va spune de exemplu – e ok ceea ce faci, dar linia nu e destul de buna (traducere: vei pica pentru ca eu urasc asta) – sau – de ce nu te îndrepti spre restaurare? (adica te rugam sa dispari în tacere)“.
Din pacate, secolul XXI vine în bibliografie cu cireasa pusa de postmodernism, în care proportiile palladiene au fost multiplicate pâna la plictis si vopsite în culori saturate. Total nedrept pentru venetian, care e privit acum drept brizbizul unei clase mijlocii cuminti si conservatoare, cu peluza tunsa la milimetru si picnicuri în haine albe.
Între neopaladieni si antipaladieni, anul Palladio, daca lipseste cu desavârsire la noi, ar putea cel putin pune în discutie prezentul jalnic si viitorul incert al unui imobil neoclasic aflat pe Calea Victoriei la numarul 107. Palatul Stirbei a fost construit simetric cu cariatide libere de arhitectul Sanjouand pe la 1835 si alterat cu un turn în 1882 de vienezul Hartmann. Asimetria i-a stricat doar puritatea stilului, adaugându-i în schimb farmec. Dupa acel intermezzo de muzeu al ceramicii si sticlei, Palatul Stirbei a cazut într-un mister total, cu lacat la poarta si napadit de zeci de otetari.
Otetarii!! Împreuna cu cioara, otetarul poate fi considerat simbolul rezistentei si adaptarii la urban în mod prioritar a creaturilor celor mai urâte de pe pamant. Puturos si invaziv, cu un lemn care nici macar nu arde bine, el creste într-un an cât altii în sapte. Originar din China, unde e numit „arborele paradisului“, dovada a faptului ca orice e relativ, inclusiv mirosul, otetarul calatoreste în jurul lumii imun la asfalt, în timp ce sfântul bambus a ramas acolo.
Otetarii netaiati care acopera Palatul Stirbei sunt doar o minuscula scapare a unei miscari imobiliare de proportii nemaiîntâlnite, care ar urma sa plaseze în spatele palatului un imobil de cam vreo 30 de etaje, adica o data si jumatate fata de blocul ramas schelet de lânga Catedrala Sfântul Iosif. Cu un bloc de 30 de etaje în spate, Palatul Stirbei, desi s-a anuntat ca va fi pastrat (sic), va arata ca o bricheta tinuta între pantofi de un smecher de bursa. Nu prea exista informatii publice relevante pentru acest megaproiect la care se lucreaza în deplina tacere, doar mici indicii, de exemplu arhitectul a avut orgoliul sa-si expuna macheta secreta la o anuala de arhitectura, camuflata printre proiectele „utopice“. Mai sunt certurile redate printre rânduri în comunicatele comisiei de urbanism sau stirea discreta ca promotorii ar fi dispusi sa renunte la demolarea imobilului adiacent palatului, ridicat de imensul George Matei Cantacuzino.
În acest stau-quo tacut, în anul în care Palladio a fost celebrat ubicuu de la Djakarta la New York, în curtea Palatului Stirbei din Bucuresti otetarii au mai crescut cu vreo doi metri...