Era normalilor
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura ideilor »
Autor: DAVID ILINA
Cine spune ca românul n-are respect pentru norme, ca dispretuieste normalitatea, ca traieste în raspar cu ea? Ca pentru el regula e sa încalce regulile, sa fenteze legea, sa se strecoare printre paragrafele ei? Ca, în fibra lui profunda, ar fi atins de anomie? Experiente fel de fel ma silesc sa cred mai degraba contrariul, anume ca românul e bolnav de… normalita. Care român? Sa zicem „românul perpendicular“, vorba lui Mircea Horia Simionescu; îl voi numi, totusi, cu oarecare blândete, „românul de tranzitie“.
Ma explic. Am s-o fac urmând sfatul lui Montaigne: „Sa rapim aici locul pentru o povestire“. Pe zecile de ecrane ale televizoarelor expuse într-un supermarket se deruleaza acelasi videoclip muzical. Sincronizarea perfecta a aparatelor are un efect narcotic, naucitor. Parca esti cufundat într-un jacuzzi imagistic. Imagine si sunet venind din toate partile. Pe sticla fosforescenta o mulatra superba se da provocator la camera, se unduieste, se freaca de pereti, te priveste drept în ochi. Clipeste molatec. Fara sa te previna, femeia de ciocolata îsi trece degetele lungi prin par si iat-o blonda, apoi (trebuie s-o spun) îsi împinge posteriorul bombat pâna în inima teleobiectivului. Brusc, prim plan cu buzele ei muiate în purpura. La refren, diva îsi strecoara limba rozalie printre dintii albi, impecabili, sâsâind un nothing lasciv. „Va place?“ îi întreb într-o doara pe câtiva pusti pierduti în decor. „Normal!“, mi-au raspuns ei ferm, cu automatismul unei ghilotine pentru expirati. Parea un raspuns dinainte pregatit. În gura lor cvasi-înclestata vorba aceasta a sunat ca un cuvânt-chistoc.
Îi întrebi pe împatimitii fotbalului: „Ce ziceti, învingem în seara asta?“. Printre cojile de seminte refulate haotic raspunsul „Normal!“ vine ca o lovitura de lant aplicata peste tibie. Te bagi în vorba cu muncitorii din constructii tolaniti la umbra pe niste cartoane: „Veti preda la timp caminul pentru batrâni?“. Baietii cu fesurile trase vârtos peste urechi îsi clatesc privirea vicleana în albastrul infinit al boltii. „Normal!“, molfaie scârbit unul ce sade într-o râna si care pare a fi seful echipei, daca judecam dupa polistirenul gros ce si l-a tras sub sold. „Ce facem, ba, o-ntindem de la mate?“, sondeaza cineva vigilenta gastii. „Normal!“ decreteaza DJ-ul clasei cu iuteala unei lovituri de sabie ninja. Vrei sa afli ce gândesc tinerii dintr-o discoteca despre prietenie: „Ai fi gata sa minti pentru un prieten cu intentia de a-l salva de la o pedeapsa meritata?“ Mirare, ochi sticlosi, zâmbet sarcastic în coltul gurii: „Normal!“, se aude de dupa bretonul interbelic glasul unei domnisoarei ce chinuie între molari o guma obosita.
V-ati prins? Toti acesti oameni sunt închisi în tarcul normalitatii. Dar, ce zic?! Mai mult chiar: ei par sa instituie însasi masura ei. Traim în era normalilor. Pentru ei si pentru altii ca ei e normal sa-ti bati strasnic nevasta, macar cât sa nu uite cine e stapânul, sa pui brazde cu ceapa în fata blocului, sa subtilizezi ceva motorina de la stat, sa dai muzica tare, sa asculti manele pe telefonul mobil, sa încingi gratarul cu pastrama sub ferestrele vecinilor, sa faci propuneri indecente fetelor pe strada, sa te scarpini de fata cu lumea sub umflatura slitului, sa scuipi când si unde îti vine. Tot asa cum pentru altii e normal sa umpli vitrina din sufragerie cu delfini de sticla si corabioare, sa te lasi cotropit de povestea Elodiei, sa bei bere la pet, sa însiri pitici de ghips pe gazonul din fata casei. Dar si cum pentru altii e normal sa-ti cumperi diploma universitara ori lucrarea de licenta, sa arunci pacientul din ambulanta pentru ca nu vrea sa-l primeasca nici un spital, sa îngrosi smântâna cu faina, sa deversezi rumegusul gaterului în albia râului, sa umpli ditamai pestera cu recipienti din plastic.
E stiut ca, prin substanta lui, conceptul normalului ne conecteaza la lumea lui „trebuie“, a lui „ceea ce se cuvine“, unde – în principiu – are loc împacarea optiunilor particulare divergente. El ne convoaca la dialog si negociere, ceea ce presupune depasirea arbitrariului si a narcisismului, uzând de capacitatea critica a fiecaruia de a se pune în discutie. Norma este element de constructie a unei ordini, în ultima instanta a vietii noastre în polis, iar normalitatea, oricât de imprecise i-ar fi marginile, este o matrice a comportamentului acceptabil într-o comunitate data. Date fiind exemplele de care m-am folosit, e limpede ca vizez un anumit tip de normalitate, mai precis am în vedere forma ei patologica (admit ca nu e singura), mai precis acea forma ce se înradacineaza într-un soi de dezmat utilitarist al subiectivitatii egoiste, care conduce finalmente la ideea „fiecare cu normalitatea sa“. Avem de-a face cu pervertirea ideii însesi de normalitate de vreme ce, într-un fel, ni se propune o normalitate fara norma, iar normalul capata forme excentrice, devine o chestiune de gust sau preferinta, de reactie idiosincratica. Daca în spatele unora din aceste atitudini insolente ar sta intentia unui proiect, fie el si vag, nearticulat, de redefinire a normalitatii socialmente acceptate, ironia nu si-ar avea rostul, caci, în principiu, un asemenea proiect ar fi legitim si poate chiar dezirabil, înscriindu-se firesc în ceea ce am putea numi meta-normalitate. Din pacate însa e vorba doar de goala razvratire a unei libertati ce nu si-a gasit ea însasi masura, de pretentia oarba a stramutarii normalului în afara cadrului etico-politic. Ea tradeaza pe de o parte o deficienta (incapacitatea de a întelege corect relatia dintre individ si colectivitate) si pe de alta parte un abuz (ridicarea bunului plac individual la standardul universalitatii).
Nu de putine ori oamenii îsi iau propria netrebnicie drept virtute, iar proasta lor judecata drept adevar. Aceasta se întâmpla mai ales în perioadele tulburi, de reasezare a rânduielilor sociale, a moravurilor, pe fondul slabirii autoritatii publice, când survine, la cotele maxime ale obrazniciei, dilatarea sinelui egoist. Asa se face ca „normalitatea“ pe care am invocat-o nu e cea consacrata de ratiune sau de bunul – simt, despre care monsieur Descartes spunea ca ar fi lucrul cel mai bine distribuit din lume; nici aceea pe care traditia se vede nevoita periodic sa o negocieze cu vectorul sanatos al înnoirii. În fapt e vorba de „normalitatea“ secretata de smecheria grobiana, vesnic gestanta, hranita cu nutretul libertatii anarhice, de cea emanata de stupida marginire a omului comun. E normalitatea unor hedonisti învederati, care doresc sa mulga pentru propria desfatare tot ceea ce se poate de la clipa prezenta si care nu stiu/n-au auzit de strategia amânarii; cei pentru care politetea e o necuviinta, iar decenta e suprema indecenta.
Ar mai fi ceva peste care nu vreau sa trec în graba. Am în vedere utilizarea stereotipa a cuvântului „normal“ în toate cazurile mai înainte evocate. Faptul merita o oarescare hermeneutica, întrucât el mi se pare graitor în mai multe straturi ale intentionalitatii discursive. Penibila saracie a limbajului e frapanta, sâcâitoare, dar nu e si aspectul cel mai semnificativ în chestiune. Altceva s-ar cuveni sesizat, si anume inflamata atitudine de indignare amestecata cu repros ce se degaja din folosirea acestui cuvânt. E vorba de functia lui de retevei, de vocabula contondenta, ce ar vrea sa reteze pofta interlocutorului de a prelungi discutia. Cuvântul acesta se vrea nu un raspuns la o întrebare, ci mai degraba o replica batoasa. E ca si când ti s-ar spune „mai întrebi?“ sau „ce, nu ti-e clar?“. Carevasazica exprima normalitatea unor ultrasi ai evidentei. Normalitatea celor care (bravo lor!) si-au adjudecat toata îndreptatirea. Toata si definitiv. Nu tu stare dubitativa, intentie de nuantare si, în ultima instanta, dorinta de comunicare. Modul vehement, îndesat, taios în care e folosit cuvântul „normal“ vadeste suficienta, aroganta, închidere tâfnoasa în optiunile primare, nenegociabile. E în el ceva tiranic, deopotriva cinic. Tonul are intransigenta punerii la punct a ageamiilor ce chestioneaza tocmai lucrurile ce vorbesc de la sine. Când îi auzi pe unii scrâsnind cuvântul „normal“ simti ca la mijloc e aceeasi intransigenta cu care cei prea grabiti sa se arunce în baltoaca realului iau pe loc gâtul posibilului. Stiu ca e un calambur facil, dar nu ma pot abtine sa nu-l folosesc: e normal sa fii normal?