16 spectacole plus 1
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura interogatiei »
Autor: Marius Manole in dialog cu Rozana Mihalache
Când îi vezi structura firava nu stii de unde vine puterea incredibila pe care o are pe scena sau unde gaseste resursele pentru a juca în saisprezece spectacole pe an plus unul în repetitie. El este Marius Manole, cel care a facut sute de spectatori sa uite ca în piesa „revolutionara“ „Inima de câine“, regizata de Yuri Kordonskiy, pe scena nu se afla de fapt un patruped vagabond, ci un om. Un om care shelalaie, latra, se scarpina de purici. Adica actorul total, modest, firav si sincer, Marius Manole.
Rozana Mihalache: Cum reuseste un actor care joaca în saisprezece spectacole deodata sa retina, sa învete toate replicile?
Marius Manole: Nu de tinut minte e greu, trebuie sa le joci la un nivel performant, sa nu ajungi sa bifezi spectacolele. Ideea e sa tratezi fiecare spectacol ca pe ultimul pe care îl joci si asta e mai complicat pentru ca totusi actorul depinde de corp, de forma fizica, de ce-a mâncat, de ce n-a mâncat… deocamdata. La 30 de ani împliniti recent înca ma mai tine corpul. Cu siguranta însa va exista o perioada de pauza.
R.M.: Cum treci de la un spectacol la altul?
M.M.: Cred ca important e ca dupa ce termini un spectacol sa ti-l scoti imediat din minte si sa te gândesti la urmatorul. Ma las consumat pentru rol atât cât dureaza. Când am ajuns în Bucuresti am învatat asta. Am învatat sa ma detasez de cele de peste zi, sa fiu numai „acolo“ si când s-a terminat spectacolul sa pun punct. Se întâmpla sa nu pun punct dupa spectacolele în care mi se pare mie ca am jucat prost. Îmi mai trebuie vreo doua ore sa ma lamentez, sa spun cât de prost am jucat s.a.
R.M.: Esti, cred, cel mai în voga actor de teatru la ora actuala, aplaudat câte 15-20 de minute pe scena…
M.M.: Da, vezi, printre spectacole si alergaturi nici nu-mi dau seama, nu mai am timp sa ma gândesc la asta. Se întâmpla sa joc si sa plec imediat dupa spectacol. Asta ma face câteodata sa vreau sa plec mai repede de pe scena. Nu mai am timp sa ma bucur de asta.
R.M.: Cum a început totul?
M.M.: Actorie am vrut sa fac din clasa întâi. Am si facut un timp teatru, pe urma am intrat la facultate la Iasi, pe urma am jucat la Focsani, Braila si Bucuresti. Nu-mi amintesc sa fi existat vreun moment în viata mea în care sa nu fi vrut sa ma fac actor. Poate ca nici nu stiam ce înseamna actor, dar a fost o întâmplare în copilarie… m-am dus sa ma înscriu la cercul foto si eram un copil foarte timid pe atunci, asa ca dupa ce s-au facut grupele si pe mine m-au bagat la cercul de teatru, n-am mai avut curaj sa spun unde voiam de fapt, desi îmi cumparase tata aparat Nikon sau nici nu mai stiu cum se chema… Dar oarecum cred ca am avut asta în sânge… când eram mic si parintii plecau în weekend la tara eu dadeam spectacole acasa. Puneam doua diapozitive: „Capra cu trei iezi“ si „Cei trei purcelusi“, faceam zahar ars si chemam copiii în vizita… 5 lei spectacolul. Le dadeam si bilete de intrare…desenate. Despre ce vorbeam? Ah, despre teatru. Dar despre ce era sa vorbesc?
R.M.: Atunci hai sa vorbim despre altceva… vrei?
M.M.: Nu (râde). Nu, nu, nu!
R.M.: Te-ai vedea facând altceva decât teatru acum?
M.M.: Nu stiu… poate ca da… înainte as fi spus „nu“, dar cu cât înaintez în vârsta îmi dau seama ca pe lumea asta sunt lucruri mai importante decât teatrul: e mai important sa ai o familie, sa faci un copil. Altadata as fi spus „nu, teatrul e viata mea, teatrul e…“. Sigur ca e viata ta, dar fara tine ca om, care sa te dezvolti si în afara teatrului, la un moment dat devii foarte sec si atunci te transformi într-o masina care face teatru.
R.M.: Cum e Marius Manole?
M.M.: (pauza) Marius Manole e un om extrem de agitat, mai putin vesel decât par pe scena, calm si tolerant pe cât posibil. Am înteles ca nu trebuie sa ceri mult de la oameni. Cu cât astepti mai mult cu atât caderea e mai grea. Mi-ar placea sa traiesc tot felul de experiente, înca sunt curios asupra vietii. În rest nu pot sa ma gândesc la asta, mi-ai pus o întrebare care m-a „încurcat“. Nu mai stiu cum e Marius Manole. Eu ma caracterizez dupa rolurile pe care le fac. Anul meu se împarte în piesele în care joc. În rest… cam terna viata mea, cam teatru… Dar am nevoie de teatru!
R.M.: Spuneai ca ti-ar placea sa traiesti tot felul de experiente. Cum ar fi?
M.M.: Sa plec undeva fara bani. Sa traiesc asa, din oras în oras, la voia întâmplarii. Sa câstig banul de fiecare zi. Mi-e dor sa am incertitudini. Cred ca oamenii se împlinesc mai bine atunci când le e frica si traiesc în dezechilibru. Cred ca atunci apelezi la tot ceea ce n-ai crezut vreodata ca ai sa faci. Abia atunci te descoperi. Mie mi-e teama ca parca m-au cotropit certitudinile.
R.M.: Esti un om curajos…
M.M.: N-am curaj, dar… vezi, noi jucam la „Fabrica“ un spectacol în care suntem obligati sa avem un monolog despre noi, despre cum ne simtim în Bucuresti. Asta si spuneam acolo, ca as vrea sa plec din Bucuresti, sa o iau de la capat în alta parte, sa nu fiu dependent de meseria asta, dar n-am curaj.
R.M.: Ai un blog si ai scris ceva despre felul în care se comporta publicul…
M.M.: În Bucuresti cazul e fericit, dar în provincie se întâmpla ca spectatorii sa vorbeasca mai mult decât tine. Credeam ca e vina mea ca joc prost, ca e vina noastra ca nu stim sa-i tinem atenti, dar problema e ca nu-i intereseaza. Pe mine multa lume ma acuza de neprofesionalism pentru ca în momentul în care eu simt dezinteresul publicului refuz sa mai joc. Nu mai pot sa scot nimic din mine. Spun textul „alb“. În momentul ala totul în mine moare. Eu, tehnic, joc foarte rar. Daca nu simt în mine ceva… de ce sa îndur oameni care vin la teatru sa se distreze, sa manânce seminte si sa strige de pe scena „Hai, ma, ca Mercutiu nu-i mort, respira“.
Poate asta e o maturitate la care va trebui sa ajung în timp. Ma uit la Rodica Mandache, ea nu vede sala, nu aude. Pot sa cada zidurile. Eu nu pot fi asa. Eu ma uit la oameni. Mi s-a spus în facultate ca nu e bine sa te uiti la public când joci. Eu nu ma uit categoric la un om anume, dar simt o conexiune cu cei din sala. Eu simt si energia, daca îmi intra un prieten în sala, chiar daca nu-l vad ma întorc spre zona în care se afla. Trebuie sa ai mare curaj sa te uiti în ochii oamenilor, pentru ca nu sunt tâmpiti si te simt imediat când minti. Mie nu-mi place sa mint, asa ca atunci când nu ma simt bine, nici nu ridic ochii, mi-e rusine.
R.M.: Te documentezi pentru rolurile primite? Cum decurge relatia regizor-actor?
M.M.: Depinde. Daca e ceva care tine de o personalitate, da. Dar de obicei nu. Eu cred foarte tare în relatia cu regizorul, mai ales daca regizorul vine pregatit la teatru. Omul ala îsi va da starea care trebuie, te va duce pe drumul corect, te va inspira… Dar, din pacate, regizorii care vin nepregatiti sunt din ce în ce mai multi si mai mari.
R.M.: S-a întâmplat sa primesti un text pe care sa-l refuzi doar pentru ca nu l-ai simtit?
M.M.: Nu. Mi s-a întâmplat sa spun ca un text e o porcarie si sa iasa un spectacol foarte reusit pe urma. Un criteriu de a refuza un rol e acela ca ai mai facut genul acela, ca nu te întelegi cu regizorul s.a. Pâna la urma, daca regizorul e bun, poti sa joci si cartea de telefoane si cartea de bucate si orice.
R.M.: Am vazut ca îmbini coregrafia cu jocul actoricesc…
M.M.: Da, se întâmpla. Am facut trei ani Coregrafie si asta a fost un atu pentru mine.
R.M.: Pâna acum ai avut un singur rol în film. De ce nu si cinematografie?
M.M.: Am început sa fac si asta acum. Am facut cu Alexa Visarion „Luna verde“, un altul în Ungaria si acum termin de filmat un scurtmetraj. Deci fac si film, dar nu mi-am dorit în mod special asta, stiind ca nu sunt un actor bun de film. Eu iubesc teatrul. Poate ca acum am început sa ma îndragostesc si de film, dar nu ma consider un actor foarte bun pentru asta.
R.M.: Esti foarte onest cu tine.
M.M.: Da, sunt onest. Si în teatru spun când am jucat prost, desi colegii mei ma sfatuiesc sa nu mai spun asta. Actorii trebuie sa ramâna cu picioarele pe pamânt si sa-si dea seama când le iese, când nu le iese, când clacheaza… în fond sunt oameni, nu superzei.
R.M.: Deci, în momentul în care iese pe strada, Marius Manole devine un om obisnuit…
M.M.: Oh, oamenii nici nu ma vad pe strada. Am un asemenea stil…
R.M.: Eu te-am vazut o data si repetai ceva…
M.M.: Da, vorbesc singur, da. Am un talent la asta… Cânt, repet. Asta ma ajuta sa nu mai vad nimic din mizeria din jur. Sunt în lumea mea. Nu-mi place sa ma uit în jurul meu pentru ca vad numai oameni care alearga, alearga, alearga. Faci o casa la 40 de ani si la 45 ai murit. Si? Nici eu nu-mi amintesc nimic despre viata mea de când am venit în Bucuresti. Mi-ar placea sa am mai mult timp liber.
R.M.: Au fost momente în teatru în care ai fi dorit sa-ti acoperi urechile?
M.M.: Da. Când am auzit un om de teatru întrebându-se cu cine va fi înlocuit Stefan Iordache în „Ecaterina Cea Mare“, imediat dupa ce a murit. Cum poti sa faci asa ceva?