Rolul-autograf al Elenei
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
Putini sunt cântaretii de opera care îsi leaga numele de un rol. Putine sunt personajele care, într-un anume moment, sunt interpretate ideal de un artist. Reperele sunt multe si fixate în timp iar sita valorica, nemiloasa. Se creeaza un club select al referintelor la care se adauga, din când în când, foarte rar, câte un nume. În ziua de astazi, cel al Elenei Mosuc a intrat în aceasta elita. Vehiculul de propulsie a fost Lucia di Lammermoor. Marea soprana Renata Scotto afirma ca „Elena Mosuc este astazi interpreta ideala a eroinei donizettiene. Din punct de vedere vocal, expresiv si interpretativ ar fi fost, cu siguranta, placuta chiar de compozitor.“ Onoranta afirmatie venita de la altitudinea si autoritatea unei legende a liricii. Nu ramâne nimic de adaugat decât ca artista românca se apropie de orice personaj cu aceeasi maiestrie, fie ca este vorba de Elvira sau Gilda, Violetta sau Maria Stuarda, Regina Noptii sau Zerbinetta, Mimi, Lii sau cele patru eroine din „Povestirile lui Hoffmann“. Sirul poate continua.
Esentele belcantoului
Asadar, Lucia di Lammermoor, rolul-manusa, rolul-autograf, rolul-emblema... Am reverificat aceste asocieri la doua recente spectacole ale Operei din Zürich, dupa ce, acum câtiva ani, le observasem în sala Operei Nationale bucurestene.
Da, Elena Mosuc este în primul rând o mare belcantista, un glas care raspândeste în aceste zile mireasma epocii de aur a liricii, a unui stil dificil si rar împlinit. A pune virtuozitatea în slujba expresiei, esenta a belcantoului, înseamna sculptarea perpetua a desenului melodic. Suportul tehnic este indispensabil si soprana îl stapâneste, îl foloseste cu priceperea si potrivirea venite dintr-o solida cultura de stil. Acestea sunt fundamentele. Urmeaza maiestria interpretarii. Cu glas proaspat, clar si stralucitor, cu intuitia frazarii prelungi, a cântului spianato di grazia, cu agilitati uimitoare, Elena Mosuc modeleaza fara oprire portativul, urmând dramaturgia si sustinând-o.
Iata o succesiune. Expozeul limpede al cavatinei „Regnava nel silenzio“ din primul act, precedat de recitativul plin de atacuri moi de sunet, dezvolta un legato impecabil, ca o mângâiere eleganta, evocatoare, pigmentata de pianissime diafane. Totul este învesmântat în lanturi de nuante mezzoforte-diminuendo („l'ombra mostrarsi a me“) iar vocalizele acute plutesc („si, pria si limpida, ah, si rossegi?“). Evocarea se încarca pasional si expansiv („Egli i luce a'giorni miei“) iar sectiunea în Moderato, „Quando rapito in estasi“, pulseaza în spirit, ruladele sunt de ametitoare virtuozitate, în timp ce încoronarea vine prin stratosfericele supraacute ce sunt lansate cu stupefianta usurinta si domina spatiul acustic. Mai apoi, sectiunea „Verrano a te sull'aure“ din duetul cu Edgardo se dezvolta ca o boare purificatoare ce iradiaza speranta si iubire.
În scena cu fratele Enrico din actul secund, schimba registrul si rostirea amenintatoare, dramatica „Il palor funesto, orrendo“ alterneaza cu intarsiile de piano-mezzoforte din „Soffriva nel pianto“, o obsesie a sfârsitului catre care o preseaza Doamna în alb, simbol al Mortii, personaj mut, introdus de regizor. Tulburarea, tensiunea interioara a Luciei se transforma în ruga fiebinte, în imploratie si vocea capata colorizari piangendo odata cu fraza „Tu che vedi il pianto mio“. Este exemplar cum Elena Mosuc reuseste sa exprime o atât de mare varietate de stari numai prin inflexiuni de glas. Iata spre pilda, în celebrul sextet din acelasi act, ni se ofera o mica bijuterie, „La mia condanna ho scritta“, sfâsietor expusa, cu subtilitatea forjarii graduale a nuantelor (messa di voce!).
Marea scena a nebuniei din actul al III-lea contrapune glasul sopranei sunetelor flautului însotitor. O perfecta simbioza a cânturilor instrumentale, în care Elena Mosuc adauga pianissimele eterate ale transei („Il dolce suono“), forta terificelor viziuni („Il fantasma!“), sonoritatile vibrante de adânca emotionalitate („Ardon gl'incensi“), sunetele albe ale dementei, staccaturile de cristal ale delirului („Spargi d'amaro pianto“).
Asa a fost din unghiul vocalitatii. În plus, în spectacole, artista a jucat intens si neobosit, cu expresii faciale si corporale potrivite, într-o regie deloc comoda. O mare cântareata aflata la apogeul carierei, o Lucia de referinta! Câta dreptate avea Renata Scotto!
Kalasnikoave, câini si o galeata
Autorul mizanscenei, italianul Damiano Michieletto, a transpus actiunea în zilele noastre (oamenii lui Enrico sunt paratroopers cu kalasnikoave si câini) dar cu destule inadvertente si simbolistica mai mult sau mai putin reusita.
Elementul forte de decor (Paolo Fantin) a fost un turn înclinat înalt cât scena, pe ale carui scari, la scena nebuniei, Lucia alearga tot timpul de jos si pâna sus, pentru ca în final sa se arunce în gol oprind rasuflarea tuturor. Cascadorul Ferdinand Fischer, desigur, un mare profesionist. Jocurile de lumini, puternic folosite – o buna reusita a lui Martin Gebhardt, lighting designer.
Elementul forte al viziunii a fost prezenta acelei elegante Doamne în alb (autoarea costumelor, Carla Teti) care îi sta permanent în preajma eroinei principale, îi chinuie simtirea, împingându-o – înca din duetul cu Enrico – la sinucidere.
Scriam de inadvertente. N-am înteles de ce regizorul i-a tinut departati unul de celalalt pe îndragostitii Lucia si Edgardo, vreme de mai bine de jumatate din duetul lor de iubire, el în turn, ea pe lânga fântâna amintirilor funeste. Dar, ce fântâna? Pur si simplu, o... banala galeata de batatura! „Quella fonte“... cânta Lucia în recitativul cavatinei si se oglindea în galeata. Ce ridicol! Tânarul Michieletto ar trebui sa mai studieze dictionarele de simboluri ca sa-si mai tempereze imaginatia derapanta. I-l recomand pe cel semnat de Jean Chevalier si Alain Gheerbrant!
Partenerii si seful de orchestra
Câstigul datorat regiei a fost însa jocul actoricesc convingator insuflat tuturor interpretilor. Finalul actului al II-lea a avut patina filmica, cu un Edgardo debordant scenic, batjocorit în fel si chip de oamenii lui Enrico. Acest Edgardo, tânarul tenor Vittorio Grigolo se implica, se arata ultra-pasional (italian, nu?!), cânta cu alura, cu acute puternice, dar slefuirea frazarii trebuie sa-i stea în atentie în ceea ce priveste moliciunea expresiei. Indubitabil, intentiile de mezzevoci din dificila scena a turnului se cer restudiate. Per ansamblu, gustul sau artistic pare mai mult subordonat pornirilor temperamentale decât rafinamentului. Cel putin în acest stadiu al evolutiei sale. Prestatia tenorului a crescut odata cu avansarea spectacolului, cu un punct maxim în tabloul final, aria „Fra poco a me ricovero“ si scena mortii „Tu che a Dio spiegasti l'ali“.
Dar Grigolo este un nume de perspectiva, dupa cum se arata si cel al lui Massimo Cavalletti, interpretul lui Enrico. Ramâne doar ca tânarul bariton italian sa deprinda, cu vocea sa frumoasa, valorizarea deplina a frazei, a accentelor, tratarea nuantelor. Si pe el, elanul îl poarta catre fortarea notelor înalte care, astfel negociate, zboara infinitesimal peste tonul corect. Este firesc ca, în atare maniera, lungimea si autoritatea lor sa sufere.
Experimentatul bas László Polgár a fost Raimondo cool, de impecabila atitudine, cu glas sonor, dar usor uzat si cu Fa-ul acut al tabloului al IV-lea aproape escamotat.
În alte roluri au cântat Boiko Zvetanov (Arturo), Katharina Peetz (Alisa), Bogus³aw Bidziñski (Normanno).
La pupitru, veteranul si renumitul maestru Nello Santi acuza anii. Câte ceva din fermitatea mâinii s-a mai pierdut si atacurile instrumentale sufera (tabloul ultim). Începuti funebru în introducerea orchestrala, tempii ramân excesiv de domoli în mare parte, cu accelerari ciudate pe parcurs (intrarea lui Arturo) ca o revenire la firesc. Urmarirea cântaretilor este însa exemplara, ceea ce nu e deloc putin.
Ansamblurile Operei din Zürich, cor, orchestra, la înaltime. Pe prima scena lirica elvetiana, noua productie cu „Lucia di Lammermoor“ a stat însa sub semnul de maiestrie al Elenei Mosuc.