Domnia câinelui
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Merita sa omori un om nevinovat ca sa salvezi viata altor câtorva? În asemenea cazuri, decizia se ia numeric? Sau subscriem la convingerea ca o viata omeneasca e la fel de valoroasa ca oricare alta iar acest principiu devine legea de la care nimeni nu se poate abate?
Aceasta este întrebarea de final din spectacolul „Pacea eterna“ de Juan Mayorga, în regia lui José Luis Gomez de la Teatro de la Abadia din Madrid, prezentat în Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, organizat la Bucuresti de „Bulandra“, pe parcursul a doua luni si jumatate. Acum un an, publicul din Capitala a mai avut ocazia sa se delecteze cu o productie a aceluiasi teatru, „O sa-mi amintesc de voi toti“, în regia Anei Valles, tot la „Bulandra“, iar cel din Cluj la Festivalul „Interferente“. „Pacea eterna“ reia titlul lucrarii lui Kant din 1795, unde filosoful pleda în favoarea unei federatii de state care, ca protectie împotriva despotismului, opteaza pentru cooperarea între tari si indivizii lor responsabili, pastrându-se constient în litera regulilor. Argumentul kantian miza pe importanta elementara a domniei legii în stat.
Spectacolul, care „la sediu“ se desfasoara în abatia devenita teatru din Madrid, urmeaza structura de dezbatere si analiza meticuloasa a unui principiu. Juan Mayorga se foloseste de tipare recognoscibile pentru a etala paleta de argumente si varietatea de adevaruri limitate si puncte de vedere diferite, care actioneaza nonstop, chiar si când tintesc catre o cauza comuna. Nimic însa dintr-un discurs etic steril. Dimportiva, Mayorga e maestru al tertipurilor de sporire a dramatismului, doar ca unul indirect. Dintre ele primul e batrânul truc al fabulei. Personajele fiind animale, jumatatea de masura canina protejeaza luciditatea spectatorului, îndepartându-l de pericolul identificarii excesive. Si, ca sa fim cinstiti, atentia nu i se retrage de la ce se întâmpla pe scena nici zece secunde. Nu-l deturneaza nici imagini frumoase sau grotesti-interesante, nici luxurianta vizuala, nici sarabanda de light design, nici miscarea destinata sa rezolve planul emotional, salvarea oricarui regizor neinspirat. Cu alte cuvinte, nimic din conglomeratul care face reteta de succes pe la noi picurând gratios anestezianti estetici pe constiinta spectatorului.
Dimpotriva. Austeritate si reflectie în „Pacea eterna“, spectacol de consistenta si dimensiuni dramatice comparabile cu cele din exceptionala „Generoasa fundatie“ de Antonio Buero Vallejo, scrisa în 1974 si reprezentata la TNB în anii '80. Dezbaterea lanseaza publicul pe traseul gândirii, traiectorie de care teatrul românesc de azi fuge ca de Necuratul. Iar dramatismul se amplifica mai ales prin situatie: natura ultrasecreta a testarii în lupta pe viata si pe moarte, în conditii de competitie atroce pentru cele trei personaje, câini finalisti la concursul pentru ocuparea unui post din trupele speciale antitero. Singura interventie a omului se petrece la sfârsit cu scopul de a-i presa în luarea unei decizii. Tema e proaspata si capteaza atentia nu atât prin actualitate si rationamente desfasurate explicit, cât prin senzatii clare, puternice, provocate de interpretarea exemplar expresiva a celor trei actori (José Luis Alcobendas, Julio Cortazar si Israel Elejalde) neamenintati de riscul ridicolului. În decorul neschimbat, un fel de celula-buncar cu usi secrete, acestia, desi imita comportamentul canin, latra, se scarpina, se tolanesc, nu par sa exagereze nici un moment. Fiecare încarneaza un tip uman: unul, hibrid de laborator între cei mai cruzi câini, e o gramada de muschi, forta si loialitate în detrimentul capacitatii intelectuale. Altul e mercenarul descurcaret, pus pe intrigi si calat strict pe supravietuirea în conditii cât mai bune. Ultimul e un câine dilematic, întelept, educat si filosof (recte cu lecturi si cunostinte de filosofie). Fiecare râvneste postul din diferite motive. Musculosul pentru ca asa a fost crescut si educat, smecherul pentru câstigul bun iar celalalt pentru ca ultima stapâna – oarba -, i-a murit într-un atentat terorist. Biografiile celor trei tipuri clare si puternice se devoaleaza pas cu pas, cu dozaj supravegheat si acumulari gradate, de tehnica romanesca – traditionala si, în acelasi timp, cu aderenta la actualitate. Exact ca în marile opere. Probele se desfasoara dupa tipic: analize fizice severe, testarea cunostintelor si un interviu final, un fel de test psihologic coordonat de un batrân câine veteran. Fiecare dintre ele – pretext pentru ca trei viziuni asupra lumii, cu argumente pro si contra, sa intre în coliziune.
Scena supratensionata, dar un pic prea grabita, de la sfârsit, va readuce în discutie celebra întrebare: pentru a proteja valorile în numele carora lupti ai dreptul sa le încalci? Cei trei au de ales între a extermina, ca sa salveze alte vieti, potentialul terorist de alaturi, suspicionat, dar nedovedit sau a-i acorda premisa de nevinovatie riscând, în eventualitatea ca e cu adevarat terorist, sa se faca responsabili de dezastru. Ca în tragedia clasica, fiecare actioneaza previzibil si consecvent cu propria structura. Iar aici previzibil nu e un semn al plictiselii, ci al binevenitei coerente. Mercenarul maidanez amusina situatia, cel puternic implora ordine (si-a însusit bine lectia 100 de la training: principala sa ratiune de a trai e omul pe care îl însoteste); dilematicul, evident, sovaie. Optiunea lui va fi dictata de superioritatea mentala. E singurul pentru care prevaleaza principiul kantian, respectarea stricta a legii, în cazul acesta, a prezumtiei de nevinovatie. Pentru a face un salt spre „pacea eterna“ e nevoie de constientizare si de responsabilitate asumata de fiecare dintre noi. Consecinta? Cei doi vor primi ordin sa-l omoare. Deocamdata „numai în cimitir gasesti pacea eterna“, suna amar o alta mentiune a lui Kant.
Realitatile sunt întortocheate, verdictele infailibile imposibil de dat si solutiile nepatate imposibil de gasit. Iar aplauzele puternice de la sfârsit demonstreaza ca nimic din apetenta lumii pentru un spectacol care provoaca inteligenta nu s-a pierdut.