Poezia în economia de piata
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura dezbaterii »
Autor: Dinu Flamand
Poezia pe taraba
ragi prieteni,
M-am uitat rapid peste întrebarile voastre despre poezie si...economie de piata. Ideea voastra este laudabila, în primul rând, pentru ca reveniti spre aceasta zona sensibila, a „inutilitatii“ pe care o reprezinta literatura, în mintea multora. si sunt convins ca veniti cu cele mai bune intentii, deci nu pot decât sa va laud initiativa, sperând ca voi putea sa raspund cel putin la câteva din întrebarile formulate în chestionar. Dar, în acelasi timp, chiar daca nu asta intentionati, ecuatia în care plasati poezia, faptul ca o scoateti pe piata, pare de la bun început un fel de a o ridiculiza din start, daca nu este chiar gestul de a o pune la stâlpul infamiei. Plasarea ei în opozitie cu simtul pragmatic si cu sistemul valorilor materiale e un fel de a merge direct spre concluzia cea mai larg raspândita. Cea care face din poeti si din cei care înca mai iubesc poezia niste fiinte cel putin ciudate, daca nu chiar ipocrite, care si-ar masca inadecvarea la societatea de astazi si frustrarile de tot felul, refugiindu-se într-o zona elitista, si, de fapt, în impostura sensibleriei ridicole. Or, nu e momentul cel mai bine ales, tocmai asistam la dezastrul finantelor mondiale, al caror pragmatism s-a dovedit a fi o enorma ticalosie. Poezia scoasa pe taraba se ofileste repede la soarele sever al profitului, ca un pescuit sarac tras din marile si asa epuizate de lacomia postmoderna. E clar ca sunt putini cumparatori pentru aceasta bizara marfa. Marfa însasi e foarte rara. Cât ar parea de paradoxal, poezia proasta, cea care pare sa asigure abundenta produsului, e ceva ce nu exista. Supraoferta ramâne doar o iluzie. Textele care doar se prefac a fi poezie, nu ajung sa fie nimic. Ele nu pun nici o întrebare, nu intra în rezonanta cu nici o neliniste, nu au nimic din ceea ce se banuieste ca e de gasit în poezie. Ramân un simulacru de viata a spiritului, e inutil sa le tragem la mal, sa le cântarim. Dar e profitabil, în schimb, sa revenim la aceasta raspântie obsesiva, de unde poezia începe totdeauna prin a se întreba de ce anume exista ea pe lume.
Poezia nu începe sa pâlpâie decât din momentul în care intra în acea stare interogativ-exclamativa ce o obliga oarecum si sa se justifice, ca limbaj între alte limbaje, si ca deviere nervoasa a tuturora. O face, nu pentru a-si pleda legitimitatea, cât pentru a se relansa în competitia acelor întrebari care tin viata omului treaza. Dar de aici pâna la a institui din afara procesul poeziei, este cu totul altceva. De jur împrejurul poeziei se poate înteti, e adevarat, o anumita poeticitate parazita, o mâzga ce nu devine niciodata poezie. Iar de cele mai multe ori, procesul intentat din exterior poeziei vizeaza numai acest halou de poeticitate, zona acestui abuz semantic ramas definitiv, doar deturnarea grava a unui proces creativ complex, dificil, foarte interiorizat, adeseori neînteles fiindca, de fapt, pe multi nu-i intereseaza. E ceva tipic zilelor noastre, când apar cântareti care nu au studiat niciodata solfegiul, pictori de duminica geniali si în practica zen si în culoarea fara culoare, sculptori care taie copacii doar pentru a fura distorsiunea naturala a crengilor. Sau chiar critici de poezie care detesta poezia, fiindca nu o înteleg, nu o gusta, nu li s-a dat acel simt special, sarbatoresc, ce traduce poezia sub pielea omului. Unii dintre acestia din urma au însa tupeu si strategie comerciala. Deci ar putea sa fie singurii specialisti inconturnabili pentru aceasta ancheta. În sfârsit..., s-o luam de la prima axioma: astazi nu se mai citeste poezie! De obicei, cei care citesc poezie nu raspund la anchete. Dar vin uneori la lansari de carti si pun întrebari pertinente, fara sa astepte vreun premiu de cititor fruntas. Sau stau toata viata în anonimatul firesc al singuratatii, în vecinatatea unor sunete de Schubert, prin preajma unor carti cu poezie, cu filosofie, cu idei, bucurându-se de viata lor interioara, care nu este tocmai viata exterioara a pietelor de desfacere. Nu stim daca exista o rasa speciala de mame din care se nasc pasionatii lunatici ai poeziei; carora nu le pasa ca sunt putini si care nici nu e sigur ca gusta discutiile de soiul acesteia. E drept ca sunt pusi în umbra de lumea ce se multumeste, de obicei, cu poezia proasta, poate s-au resemnat si ei cu mimetismul abuziv ce se lafaie si prin alte domenii, trasatura definitorie pentru o noua societate româneasca ce arde etapele fara sa-i pese de inconsistenta. Totdeauna bataliile impostorilor pentru o cauza, presupus justa, îi dauneaza acelei cauze, prin supraproductie de diletantism. Asa cum atâtia scribalai se pregatesc pentru poezie, deseori complet zadarnic, pe tot parcursul vietii lor, atâtia alti profitori de pe urma poeziei dau impresia ca ataca „problema“ teoretizând sterp despre soarta ei in lumea de astazi, despre statutul ei precar, despre jalnica ei decadenta. Îi recunosti imediat. Sunt nu doar animatorii mediocri ce ocupa tribuna mediatica, dar sunt îndeobste profesionistii gonflati care dau note, criticii care scriu plictisiti si superficial depre orice noua carte de versuri ce nu este semnata de un prieten sau de o nurlie persoana, comentatorii autoritari ai generalitatilor, sefii de opinie care dau bilete de intrare sub cortul „generatiei“, cei care asigura un locsor discret remunerat în noile manuale alternative de literatura s.a.m.d. La acest nivel de agitatie care se mentine prin preajma poeziei, si care alimenteaza vulgata tuturor ideilor preconcepute despre poet si poezie, nepriceputii aparatori ai poeziei si detractorii ei sunt frati gemeni.
Deci marfa rara, pentru putini cunoscatori. Ca si în alte arte, în poezie nu exista democratie. Iar atunci când poezia a dat impresia ca se democratizeaza, ca ar fi devenit o pedagogie plebee, transformata în imnuri nationaliste de circumstanta (altele decât cele pindarice!) sau în sursa unor exaltari colective, ea a reusit, cel mult, o precara translatie a emotiei personale la scara colectiva. Dar cu rezultate extrem de relative, caci marile elanuri ajung totdeauna sa fie instrumentalizate. Daca poezia reuseste sa mobilizeze masele, putem spune doar ca ea aduce mai multa lume spre o interogatie despre sensul existentei individuale, din care a facut o pasagera sarbatoare colectiva. Altfel, energia poeziei – EMOTIA – este totdeauna individuala, insolubila în masa emotiilor generale, e o problema a unicitatii individului, devenita, totusi, comunicare. E bine sa nu uitam acest adevar simplu. Emotia nu este niciodata un multiplu de emotii din exterior, de aproximatii de emotii ale altora, pentru ca deja ea nu poate fi nici usor definita, nici prea usor suportata individual (si nici la orice ora din zi si din noapte), necum sub aspectul de improbabila pluralitate. Iata de ce nu exista nici un profil standardizat de cititor de poezie. Adevaratul cititor de poezie iubeste toate epocile, desi îsi modifica preferintele pe masura ce viata îl modifica. Fii plural ca universul, spunea, e drept, Pessoa. Dar pornind din centrul vital al emotiei tale, multiplicata prin exigenta vitala a diversitatii, pentru a reveni spre ea sa-i sporesti amplitudinea.
Poezia are si un indubitabil caracter excesiv, el rezulta din faptul ca este declansata de o puternica emotie tocmai în momentul în care ea însasi devine un bun conducator de emotie. Dar, din moment ce cu acelasi verb trasportam si un sac de cartofi si elementul abstract, spatializat în cel putin trei dimensiuni, se întelege ca distorsiunile pe care trebuie sa le aplice poetul limbajului comun pornesc deja cu handicapul ca acest limbaj poate fi suspectat de intentii dubioase. Devierea pe care poezia o inculca limbajului natural poate fi perceputa si ca o stratagema de asumare a puterii. Neinitiatul o poate considera chiar un abuz asupra bunului simt, asupra limbajului onest ce transporta cartofi sau constata ca soarele lumineaza sus pe cer. În piscul ei de ardenta, emotia devine o bizara exceptie de la banalitatea timpului liniar, exaltanta si jenanta, dar si expresia involuntara a unei infatuari. Poezia ramâne o manifestare a impudorii care se exhiba, dar si o jena intima ce cauta sa se protejeze. Iesiti cu poezia în piata si veti vedea ca numerosi „consumatori“ ridica din sprâncene când vad etalati pe tarabe asemenea pesti de adânc, cum sunt poemele.
Ma încearca un sentiment bizar, când privesc din nou întrebarile voastre. Ma codesc mult sa dau niste raspunsuri. As exprima numai revolta. Banuiesc, totusi, ca nu inventati aceasta discutie ca sa ridiculizati statutul social al poetului. Cred ca el stie: poezia va fi tot mai putina, si tot mai putini indivizi care sa o caute. Nu se mai practica timpul lung nici în politica, nici în finante, nici în arte. Trebuie sa te pregatesti ani îndelungati pâna sa începi sa simti poazia.Poate frumusetea ei stranie va fi din nou apreciata de generatiile viitoare, cine stie?, cele care nu se vor mai lasa abrutizate de actuala ideologie materialista, de ferocitatea simplificatoare a asa-numitului simt pactic... Traim într-o vreme în care o întreaga diversitate de valori trece prin acest filtru economic, si când atâtea moduri traditionale de existenta se vad ridiculizate de certitudinile economistilor. Numai de-ar sti ei sa tina lumea în echilibru, tot am fi câstigati. Desi nu exista nimic mai scandalos decât sublima lor ignoranta, si groasa loc cupiditate, s-ar parea ca binomul competitie-profit începe sa fie singurul ce regleaza si viata bietei literaturi românesti de astazi. Pâna si în întrebarile acestea simt o vaga suspiciune. Ca si în privirile atâtor oameni „normali“ de astazi când aud ca esti...poet. Sau, ma rog, ca mai scrii poezii, desi ai trecut de vârsta juvenila a confesiunilor, a sensibilitatii ce se raneste din te miri ce, dar tot nu stii sa faci ceva mai bun, nu ai ajuns macar un prozator de romane politiste, un cronicar de fotbal, un povestitor de bancuri sau asa mai departe... Sau un foiletonist ce da note în literatura. Esti un „sclav cardiac al stelelor“, cum spunea Vallejo. Sclavul benevol al unei nazuinte, care este si o implicita slabiciune. Nu e deloc interesant sa acuzi lumea exterioara de raceala si insensibilitate, trebuie sa te descurci barbateste, fara smiorcaieli. Dar te simti si mai pedepsit sa te stii înconjurat – nu în viata, ci în literatura – de numerosi estropiati ai simtirii, de analfabetii guralivi ai sensibilitatii, de cei care afiseaza o trivialitate euforica, de hahaitii monosilabici, fara acces la gândirea abstracta, multi dintre ei lipsiti de minima onestitate de care, la o adica, e capabila pâna si gospodina bazica, daca nu-si pierde bunul-simt. Iata de ce si exercitiul de a raspunde la întrebari precum cele puse de redactia voastra presupun intrarea în aceeasi zona de impudoare dinaintea careia si poezia ezita sa faca pasul. Ambele cer din partea cititorului potential respectarea unui contract de onestitate. Pe care îl garanteaza, de obicei, numai atmosfera discutiilor ce iubesc cu adevarat misterul creatiei. Oare în România de astazi acest contract tacit mai exista?, daca ne uitam la ceea ce se petrece într-o presa culturala care instrumenteaza tot felul de forme de putere si de influenta, în numele culturii, si unde, de câteva decenii, toate dezbaterile sunt confiscate de „batalia“ homerica dintre generatii, de clasamente cu includeri si excluderi, de exercitiul administrativ al literaturii si aproape deloc de problemele specifice ale creatiei. Peisajul literar românesc da impresia ca este mai provincial decât în urma cu trei decenii. Pe atunci, multa lume se straduia sa scoata discutiile spre contextul european si universal. Mai nou, se vorbeste numai despre campionatul judetean al generatiilor, repede completat de competitia pentru posturi administrative, spectacol dominat de dictatura câtorva critici-paznci-peste-depozitele-lor-de-fise, care pretind ca redacteza marele Inventar si administreaza locurile din eternitate.
Iar mai nou se adauga si forme perfide de fascism generational. Nu conteaza ce ai facut sau ce ai refuzat sa faci pe vremea fostului regim, esti vinovat de a fi trait atunci. Daca o spun eu, sfârtecând trecutul meu, exagerând constient, dar situându-ma astfel într-o interogatie perrsonala, cum mi s-a întâmplat într-un ciclu poetic mai vechi, e vorba de creatie. Daca o afirma unul din acei facatori de generatii noi, cu infatuarea unui comisar politic de odinioara, este o tentativa de intimidare si un abuz. Toti artistii ceva mai vârstnici care se simt ostracizati de aceasta doctrina carnasiera gresesc, daca ramân în blazarea lor. Trebuie sa reationeze. Citeam recent ultimul interviu al lui Stefan Iordache. A plecat dintre noi cu regretul definitiv ca, pentru noua generatie, Hamletul facut de el, ca si o anumita rigoare pe care si-o impusese teatrul românesc pâna si în vremurile cele mai vitrege, nu mai reprezinta nimic. Faptul ca tinerii actori se pregatesc astazi în mare graba ca sa ajunga prezentatori de televiziune, nu interpreti ai lui Shakespeare, seamana cu felul multor poeti, critici, literatori improvizati peste noapte, care încep prin a detesta cultura si a respinge tot ceea ce a existat înaintea lor, sfârsind cu dorinta spasmodica de a soca. O fac, vai, de obicei la nivelul limbajului, ceea ce este echivalentul exhibitionismului din spectacolul mediatic. si îsi închipuie ca-i imita pe nebunit de avangardisti geniali din veacul trecut sau pe marii imprecaori de dinaintea lor, de felul lui Lautréamont sau al lui Pessoa, acest „bancher anarhist“! Sigur, actritele acelea ratate nu vor decât sa socheze la nivelul sutienului. E dreptul lor. Nimeni nu-i obligat sa intre în repertoriul clasic si nici sa-l citeasca pe Dante în original. Scandalos este daca mediocritatea devine norma de baza iar faptul ca e promovata îi confera si un anumit caracter militant. Repede s-au instalat în România teoreticienii subculturii care debiteaza tot felul de ineptii împotriva întregii traditii, fie ca e vorba de Baudelaire, de Ion Barbu, de Petrarca sau de T.S.Elliot. Pentru multi dintre noi a fost o insuportabila dezamagire. Dupa decenii de masacru cultural, asteptam iesirea în sus a noilor generatii printr-o reîntemeiere în marea cultura, printr-o conexiune normala la spiritul european, cu o deschidere spre respiratia universala a temelor. Aceasta tâsnire s-a produs, cel putin deocamdata, aproape numai prin contestatie, fara alt obiect al ei decât, poate, faptul de a cârti vehement, si confuz, pentru ca istoria le rezervase parintilor lor o dubla partida dificila, înainte si dupa caderea faimosului zid. De unde, si ura, psihanalizabila, fata de tot ceea ce a fost înainte, compensata cu tropismul de cartier si de generatie, si, deseori, cu imitatii de cea mai proasta factura dupa tot ceea ce este cel mai putin interesant în Occident. Nu aud pe la noi decât îndemnuri la înmormântarea de vii a tuturor celor care au avut ghinionul sa se nasca înaintea manipularii decembriste. Iar când ardorile de acest soi obosesc, se instaleaza o lipsa totala de interes fata de tot ceea ce n-a selectat debila critica partizana. Sociologii ar avea un teren bogat sa studieze cât de usor se lasa manipulate în România de astazi si gusturile si convingerile politice. De sperat doar ca se va ivi cât mai repede si generatia care va dori efectiv sa afle ce anume s-a întâmplat în deceniile sumbre ale istoriei României, facând adevarate investigatii si intrând în rezonanta cu atâtea subtile tentative de creatie si gândire autentice, care au încercat sa limiteze dezastrul. Vor fi si cele dintâi generatii cu propria lor personalitate, nu o imitatie tardiva a unor mode externe, deja fumate pe alte meleaguri. De altfel, marele premiu obtinut de Mungiu tocmai acest semnal îl transmite: autenticitatea începe acolo unde se pun întrebarile dureroase.
E drept ca pe tema decuplarii de traditie se poarta acum discutii aprinse si în Occident. E vorba de omul care îsi imagineaza ca se poate compune el insusi pe sine din elementele constituiente, omul care se „auto-construieste“, cum îl defineste eseistul Oliver Rey; de exemplu, imaginându-si ca într-un viitor apropiat îti va putea reînnoi cu circuite metalice suplimentare sinapsele naturale ale creierului sau. Sau pocedând la transplantul de organe interne, cu unele organe produse de viitoarele nanotehnologii, care nu se defecteaza. E omul an-istoric, deocamdata doar personaj de fictiune iesit din romanele lui Houellebeque. Nu e sigur ca-l vom întâlni prea repede prin metrou. Mai asteptam. Dar acesta nu este, oare, vechiul „om nou“, din visul fascistilor si al comunistilor, revizitat de postmodernism? Oamenii ceva mai întelepti le spun si noilor abonati la eternitate ca, mai întâi de toate, trebuie sa-si construiasca propriul lor umanism. Cu metoda clasica a asimilarii lente, alta înca nu se cunoaste. Caci umanitatea nu se mosteneste automat, asa cum animalele îsi mostenesc animalitatea!
Daca privim cu atentie numele noi care îsi fac aparitia în principalele literaturi europene, observam în primul rând ca generatiile se amesteca si se completeaza. Nu se mai poarta de multa vreme sectarismul din prima parte a veacului trecut. Multi dintre noii autori de succes se raporteaza explicit la epoci precedente si se recunosc îndatorati stilistic, tematic, filosofic, la mari clasici sau la unii premoderni care i-au precedat, instaurând astfel un fel de continuitate suprinzatoare, în care ajung sa convietuiasca cele mai diverse combinatii de nume, stiluri, curente. Iar putinii tineri poeti, pescuiti de reviste, par chiar mai „cuminti“ decât poetii cu zeci de volume la activ. Multi îsi modifica stilul si tematica de la un volum la altul, fac incursiuni prin alte literaturi si prin alte epoci, iar antologiile ocazionale ce radiografiaza tendintele, dau uneori impresia ca se întind pe un secol si jumatate de literatura, nu pe maximum un deceniu. Acest eclectism e contrariul spiritului exclusivist, cazon, ce domneste în literele românesti. Curiozitatea îi îndeamna pe multi sa experimenteze „în trecut“, iar poezia devine deseori un dialog cu forme care au existat, a caror tandra vetustete e reinterpretata, reactualizata. Nu exista o reteta de „succes“, pe care sa gloseze toata lumea. Nu exista, de exemplu, declinarea colectiva a acelui plictis pe care si-l trec din mâna în mâna multi tineri poeti români, foarte bucurosi ca seamana unul cu altul. Foarte îndrazneata Sophie Loizeau, din care mai demult am si tradus un ciclu, scrie cu un ochi spre René Char, si cu altul spre Rabelais, dupa ce si-a personalizat un univers estetic diversificat. Chiar daca functioneaza pe intuitie, senzualitatea socanta din poeziile ei are o misterioasa interogatie metafizica, si avanseaza într-un peisaj interior ce-si defineste doar cu multa parcimonie reperele în real. Nimic vulgar, totul foarte continut într-o compozitie severa.
Toti marii poeti europeni înca aflati în viata sau disparuti de curând, de la italianul Luzi la suedezul Tranströmer, de la portughezul Helberto Helder la spaniolul Gamoneda, trecând prin francezul Jean Michel Cluny, sau prin poloneza Szymborska, scriu o poezie de mare complexitate, de multe ori dificila, cu incursiuni în alte arte sau în stiinte (vezi marele poem al lui Mario Luzi, Calatoria celesta si terestra a lui Simone Martini“). Critica de specialitate îi însoteste, îi explica, ajunge sa jubileze o data cu ei sau pornind de la textele lor, reputate a fi dificile. Comentariile despre poezia lui Paul Celan facute de eseista franceza Martine Broda sau eseurile filosofice despre poezie ale formidabilului italian Giorgio Agamben, ca sa nu-l uit nici pe germanul spectaculos, care este Sloterdjik, fac parte tot din viata vie a poeziei europene contemporane. La asemenea experiente nu se refera nimeni în comentariile despre poeziile din România. Cu câteva decenii în urma, generatia mea avea sansa sa-i descopere, tâziu dar nu inutil, pe formalistii rusi, pe eseistii francezi din prima parte a vecului trecut, pe italieni, pe britanici etc, în lecturile noastre bulimice, desi nesistematice. Asa am putut sa vedem continentul poeziei de pe diverse înaltimi, nu doar de pe colina dezgustului, unde s-au grupat astazi numerosi tineri. Sau din peisajul plat, unde o mentin numerosii ei comentatori, preocupati doar de ierarhii, clasamente sau concursuri cu premii mediocre.
De ce apar astazi atâtea cronici despre carti scrise parca pentru fituicile gratuite din metrou, în care nu exista niciodata vreo referinta la o idee mai generoasa, sau pur si simplu vreo aluzie la ceea ce se întâmpla si prin alte parti? Explicatia vine, în primul rând, din faptul ca actuala critica de poezie din România, câta a mai ramas, s-a plafonat sau recurge la referinte preponderent autohtone, nici ele nu tocmai proaspete la bursa noutatilor. Prin alte parti, pretutindeni acolo unde comentariile despre poezie sunt vii si interesante, se vede un aport substantial de filosofie, se distinge un nivel de subtilitate la îmbunatatirea careia contribuie, de mai multa vreme, incursiuni prin alte domenii, sinestezii ce nu se mai practica decât cu rare exceptii, în eseistica româneasca. Singurele eseuri interesante pe care le-am depistat în ultimii ani sunt gazduite în foarte discrete reviste electronice, cum este „Pravalia culturala“, sau îsi fac loc prin reviste academice, niciodata în presa de mare tiraj. Aici, în schimb, se cultiva, tamâierea sau executarea la comanda a unuia dinainte desemnat. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca putini critici mai citeaza, rareori, poezia straina în textul de origine. Asa a putut sa apara, si chiar în mai multe editii, un „tratat“ despre poezia mondiala moderna, în care toate citatele erau exclusiv date în traduceri românesti, iar referintele critice, de asemenea. Trebuie sa ai un mare tupeu sinucigas sa întreprinzi un studiu al tendintelor din poezia moderna mondiala facând slalom numai printre fragmentele traduse de oricine, la voia întâmplarii, în limba româna. Dar poate ma mir prea mult. Acel „aisberg“ era doar un soi de manifest mascat al „generatiei 80“. Acolo se spunea pentru prima data ca ea inventase totul. si, tot pentru prima data, s-a exprimat si ideea difamanta ca poetii care au precedat-o, generatia 70, generatia „strivita“ de blocurile compacte 60 si 80-ciste (în viziunea de gigantomahie a altui critic, la care am sa ma refer mai încolo) a fost doar o adunatura de estetizanti si de diversionisti în fata realitatii. Asistam de doua decenii la glosele sterpe ce decurg din aceasta perfidie. Oare nu mai exista nici o alta lectura posibila pentru poezia interesanta, diversa, neaservita ideologiei, dar nici variantei sale, „dimensiunea sociala“, ce s-a scris timp de doua decenii, dar care nu a fost nici modernism oficial si nici literatura de autoelogiere?
Aceasta falsa batalie între generatii ma oboseste. Înteleg ca cei mai tineri vor sa-si croiasca un loc sub soare. si ca au, la rândul lor, dreptul sa descopere experientele mai galagioase ale avangardei din trecut, sau chiar si lejeritatea vagabonzilor din generatia beat, desi nu mai e nimic nou pe acele drumuri (iata un Kerouac autohton, dintr-o revista electronica, altfel simpatica: „Man! (cu accent texan) Ooo, Pauza!/ Am spart oglinda cu pumnul/Am ridicat cel mai satanic Ciob/si mi-am tatuat cu el/Fata ta/Pe piept/La capul penisului/Pe peretii uretrei/Pe limba si sub limba/Pe cerul gurii“ etc...iar titlul se numeste „Menstruatie la Menopauza!...)“ Dupa cum e firesc sa doreasca sa se departajeze pur si simplu de înaintasi, caci, si în literatura, se consuma ritualul uciderii tatalui. În acest sens, lectura câtorva noi reviste electronice de literatura si atitudine neconformista poate fi profitabila pentru un scriitor din generatia mea. Ma amuz citindu-le, dar mi-i imaginez pe autorii lor cei mai talentati luând, peste câtiva ani, poteca mai scurta a academizarii, intrând în patul procustian al tirajelor ceva mai maricele, straduindu-se sa intre în voia editorilor de prin alte parti. Care vor cauta exotism românesc, e clar, dar nici nu vor accepta chiar toate înjuraturile groase. si vor elimina în primul rând, la traducere, tot ceea ce face astazi farmecul iconoclastilor bascaliosi: referintele la un jargon local ininteligibil, bancurile de camin studentesc si atâtea alte elemente neo-mioritice intraductibile.
As dori doar sa le spun ca-si inventeaza falsi dusmani, cel putin din generatia mea. Pe noi ne-a costat enorm de mult sa gasim si libertatea de gâdire (caci la cea de expresie nu puteam visa) si cam aceleasi modele de texte furioase, iconoclaste, cu puternica tendinta-contra-tuturor-sistemelor, prin anii 70; sa le asimilam, sa vorbim despre ele, astfel încât ideologii vremii sa nu înteleaga despre ce vorbim, numai ca sa nu ramânem niste trogloditi de dincolo de zid; dar si sa învatam sa ne urlam furia sub perna, sub marele cearsaf al metaforei, caci altfel nu se putea. Am tradat, oare, „adevarul“, ne-am eschivat de la a privi realitatea în fata, devenind niste „stilisti“ gratiosi, calofili sau cerebrali, cum se repeta cu o cretina insistenta? Nici vorba. Subtilitatea, chiar si atunci când pare pedanta, nu este decât o glorificare a literaturii. Dificultatile asumate nu afecteaza nici impactul, nici specificitatea literaturii, dupa cum nici limbajul umil, lipsit de ornamentatie, nu o face mai populara. Acuratetea stilului, chiar si eleganta lui, a fost dintodeauna o obligativitate elementara si un semn de respect, în primul rând fata de cititor. Înainte de orice, scrisul literar este stil, adica un fel de principiu al „portantei“, ce permite înaltarea de la sol, ca la avioane. Nici un text scris prost nu poate supravietui. În paranteza fie spus, dupa caderea comunismului din România, multe edituri occidentale ar fi dorit sa publice proza, poezie si eseistica româneasca. Au renuntat rând pe rând, fiindca traducerile ce li se ofereau scoteau la lumina saracia stilistica a originalului, inexistenta compozitiei, abundenta de banalitati cu referinte locale, lipsa de densitate si atâtea alte metehne, pe care, culmea, orice traducere le amplifica, nu le mascheaza. Observ, de alftel, examenul stilistic sever la care criticul Eugen Negrici supune texte din ultimele decenii, care numai sub acest unghi nu fusesera examinate. Vor cadea multe glorii.
As fi tentat sa spun ca ma plictiseste stilul propozitiilor banal enuntiative, netede ca scândura geluita, a atâtor si atâtor poeme din productiile recente. Dar nu insist. Acestea sunt nuante. Stilul, atunci când exista, când nu e vorba de o lene a expresivitatii, este cumulul unor energii nesemantizate, din interior. Poezia care desacralizeaza stilul sau chiar trivializeaza intentionat exprimarea, daca este poezie si nu simplu exercitiu retoric, face sens prin chiar aceasta furie ce trânteste pe masa banalul, expresia lipsita de ornament. Sintaxa noastra, a echinoxistilor, dar si a lui Turcea, a lui Mazilescu, a poetilor germani de la Timisoara, a neoromanticilor ieseni sau a altora din acele decenii, era ceva mai contorsionata, fiindca voiam sa le dam dureri de cap cenzorului, activistului, ideologului, gregarului, omului de noua incultura din acele vremuri. Dar nu e mai putin adevarat ca nimeni nu putea exprima ceva foarte direct sau foarte explicit sub teroarea ideologiei dominante. Las ca, în general, limbajul direct nu tinteste bine, decât daca îl însotesti cu amenintarea infernului, ca în incendiile ce ieseau din gura lui Savonarola. Ramâne întrebarea daca dezabuzarea exprimata astazi direct, daca nihilismul ce nu vine din Nietzsche sau din Dostoievski, ci dintr-un soi de negativitate militanta, reusesc sa sparga plafonul noii tutele – uniformizarea prin valorile economiei? Mai degraba nu. Nici cel mai iconoclast poet român tânar nu va putea sa razbeasca singur deasupra noului plafon totalitar, deasupra plafonului instituit de cenzura economica, fara ajutorul unei contraputeri de mare amplitudine. Or, asa ceva nu se naste nici din simple anchete de opinie, nici din strategii de gup, nici macar din proteste indignate sau din manifeste socante. si nici din poezie scabroasa, care isi epuizeaza pe loc racnetul si indignarea, când nu e vorba de un contraestetism cu pretentii secrete de noua norma estetica.
Se rezista la noile forme de plafonare numai prin fidelitatea interogativa fata de valorile de continuitate care i-au asigurat poeziei, prin timp, aceasta lunga viata de exceptie. Caci dintodeauna poezia i-a intrigat pe oamenii asezati, si totdeauna ei au privit cu aceeasi curiozitate intrigata si cu aceeasi pofta de a reprima, spre aceasta forma de libertate – imaginatia poetica. Iar poezia si artele au rezistat numai în masura în care au stiut sa canalizeze dilemele esentiale spre întrebarea majora: de ce traim?
Sa luam exemplul-cadru al „luminisului“ heideggerian. Ai ajuns într-o poiana, lumina tine, în splendoarea ei, si un soi de opacitate verde, care îmbraca si copacii, care marcheaza o prima margine, dar care prefigureaza si o densitate misterioasa, de unde se anunta prezenta unui „dincolo“. Poate te afli chiar la mijlocul vietii tale, în momentul în care îndemnul dantesc te trimite spre aventura decisiva din cea de a doua parte. Simti, poate, ca sub petecul de iarba este chiar gura infernului, ea te asteapta, în timp ce geometria abstracta a universului ramâne indiferenta la toate spaimele tale. Trebuie sa gasesti cu eforturi proprii o acceptabila consolare, trebuie sa ramâi vertical, convingator mai întâi de toate pentru tine însuti, în exultanta faptului de a trai. Totul în jur se eschiveaza de la concluzii, nimeni nu pregateste pentru tine vreo sinteza. Într-un asemenea moment, daca memoria ta este bine alimentata, poate ai norocul sa-ti aduci aminte catrenul barbian:
„Înalta-n vânt te frângi sa ma astern
O, iarba mea din toate mai frumoasa.
Noroasa, pata-aceasta de infern,
Dar ceasul sus, trec valea racoroasa“
Nu am o editie Ion Barbu la îndemâna, nu stiu precis daca acea vale era „luminoasa“ sau „racoroasa“. Dar simt si acum în pori senzatia stranie de la primul meu contact cu acest text. Este aceasta simplissima si amplu spatiata miscare a ierbii ce vine spre om si se frânge dinaintea lui, aceasta cosmica temenea cu care natura te îmbie aici sa intri în ea, ca sa-ti plasezi viata sub ceasul sever/analitic/ dar si jubilatoriu...de sus! si sa te lasi, în fond, leganat de muzica existentiala secreta, care te face precar si victorios, nelinistit si amnezic, în chiar centrul fortei tale de a trai. E forta limbajului în cautarea „deplinei sale esente“ – obsesia lui Heidegger, si din acest curs predat studentilor în 1934, de care publicul larg ia acum pentru prima data cunstinta (LOGIK ALS DIE FRAGHE NACH DEM WESSEN DER SPRACHE); credinta lui, aproape mistica, în forta acestui mister. Altfel spus: evenimenele în care se configureaza lumea, deci cele ale gândirii, sunt o „productie“ de limbaj, însa alt limbaj decât cel al logicii, care vede esenta limbajului în enunt. Limbajul poetic produce lume, produce acea lume speciala pe care o percep simturile si o talmaceste inteligenta, la limita explicitului si cu un picior în inexplicit. Nu este singurul limbaj expansiv, dar e unul inconfundabil si, pâna la urma, imposibil de descompus în elementele sale constituiete. Trebuie sa fii în limbajul poeziei, sa te lasi la rândul tau produs de el, sa te lasi completat. Dar în acelasi luminis se poate afla si Giorgione, ramas sa vada cu ochiul pictorului întunecimile unei furtuni ce se anunta de dincolo de margine; se poate afla Bach, spre auzul caruia din acelasi frunzis nelinistit înainteaza deja o tonalitate grava de violoncel; se poate afla filosoful, care desface toate formulele, desi nu stie sa monteze lumea la loc; sau se poate afla chiar fizicianul de astazi, cu obsesiva lui întrebare „metafizica“: oare exista bosonul lui Dumnezeu?
S-a spus ca dupa o bucata muzicala de Mozart si tacerea care urmeaza este tot muzica. Daca ne-am gândi la poezie, ar trebui sa spunem ca poezia se afla deja în spatiul ce o precede, chiar cu mult timp înainte ca poetul sa îndrazneasca sa scrie primul vers. Poezia e precedata de starea emotiva care deja cheama o tensiune si face apoi posibil, prin ea, procesul ce produce lumea. Justificarea poeziei se afla deja înaintea primului cuvânt, în ceea ce alegi pentru poezie, în motivul muzical ce o pregateste, în selectia instinctiva ce lasa în bezna domenii întregi ale vizibilului si le scoate în fata doar pe unele. Si cum poezia începe totdeauna în centrul interogatiei existentiale, înseamna ca ea continua într-o superba monotonie. Iata de ce ar putea sa înceapa cu o conjunctie, sa înceapa cu „si“, ca si cum ar fi vorba doar de un nou episod, al unicului discurs demn de a fi repetat. Însa în aparenta ei monotonie, poezia îsi pastreaza si cea mai prompta curiozitate, deschisa spre tot ceea ce se întâmpla în restul lumii. Ea poate fi curioasa de cele ce se petrec în celelalte arte, dupa cum poate curta si lumea speculatiei filosofice; se simte în largul ei si printre exemplele semnificative aduse de anecdotica vietii sociale, dar si în lumea fizicii, unde se întâmpla actualmente atâtea revolutii succesive.
Ma preocupa de câtiva ani aceasta întrepatrundere dintre lumea particulelor elementare si interogatia metafizica, prin unghiul atât de subtil si de „poetic“ din care fizicienii abordeaza problema timpului, a momentului initial, clipa zero si, implicit, problema creatiei divine (dupa ce iesise deja din fundatura Gnosei de la Princeton). Experienta mea stiintifica limitata, dar si limitele cunoasterii, expuse rând pe rând în cartile de referinta pe care le-am parcurs, mai mult m-au destabilizat, multa vreme. Dar, în acelasi timp, am vazut, din fluxul interdisciplinar în care esti obligat sa imaginezi „lumi posibile“, cum spunea Ion Barbu, aceasta formidabila agitatie de idei din care poezia, cred eu, poate prelua numeroase sugestii. La un moment dat, am început sa trag spre poezie si anumite notiuni specifice, cum este conceptul atât de dens al „amplitudinilor de posibilitate“ – explicitat de Prigojin, de Stewart, de Gleick si de altii. Fizicienii spun ca e un adevarat nod gordian. În orice caz, la jocul probabilitatilor, pe care se bazeaza cele mai geniale speculatii actuale, formula aceasta e un conglomerat de inteligenta, precum si un bogat câmp metaforic. Sigur ca expresia este usor rebarbativa în poezie, ca toate cuvintele-valiza intrate cu greutatea lor compacta, nu tocmai adaptate la semantismul suplu al poeziei. Dar cred ca experienta merita sa fie încercata. Mai cu seama daca o poate prelua o imagine poetica sugestiva, care sa si încerce plasarea ei în noi ocurente. Câteva asemenea barbarisme din limbajul fizicienilor au intrat, deci, în culegerea mea de poeme „Frigul intermediar“, aparuta cu doi ani în urma. Am procedat, la fel, introducând, pe alocuri, si o terminologie filosofica ce mergea, uneori mâna în mâna, cu aventura cognitivo-lirica pe care simteam ca mi-o ofereau noile mele lecturi din lumea infinitului mic. Poate era o doza conceptuala prea mare, simteam eu însumi, dar era un risc asumat. Iata de ce, uneori faceam câte un ocol si explicitam indirect, prin câmp de imagini, unii termeni. Si, în ocice caz, speram sa se remarce modificarile la care supuneam acei temeni, distorsiunea tipic poetica pe care le-o aplicam. Astfel, daca foloseam cuvântul kairos, versul urmator îl „explica“ printr-o imagine, dar îl si trivializa, îl târa prin praf. si cum ma refeream la un concept grecesc esential, care pe vremuri traducea un fel de nostalgie existentiala a individului ce simte ca-i scapa printre degete momentul cel mai prielnic al vietii sale, ma straduiam sa se înteleaga, chiar din poezie, ca e vorba de o discutie despre provizoriu si oportunitate. Trecem pe lânga momente esentiale, însa de multe ori suntem doar niste calatori statici, ca niste vagabonzi în vagonul de tren tras pe linia moarta. Si tot ca acei vagabonzi, ne strecuram în interiorul unor întrebari pe care si le puneau grecii vechi, desi noi ne-am închis în lume. Cu astfel de imagini însoteam meditatia ceva mai seaca. Sau cu formule de genul „o neglijenta a atentiei“ – titlul unui întreg ciclu. În care, „neglijenta“ se voia chiar eufemismul inofensiv pentru augustiniana scurgere a timpului. Sigur, se aglomerasera cam multe referinte abstracte. Dar sunt ele imposibil de înteles? Eu cred ca nu. Exista, din fericire, atâtia oameni carora le place gândirea asociativa, care participa la ea în momentul în care poezia le-o propune. Iar poezie are aceasta libertate, invidiata de atâtia, de a ascocia universuri, altminteri, incongruente.
Credeam si cred ca poezia mea ramâne simpla, desi propune, uneori, ecuatii asociative ceva mai complexe. Sunt acuzat ca folosesc desori aliaje prea „nobile“ în poezie, sau ca ma opresc la o tematica fumata, prometeica, pretentioasa s.a.m.d., la opusul temelor postmoderne, care ar fi mai de zi-cu-zi, mai banle, deci mai „apropiate“ de omul de azi. Admit. În mintea mea, poezia nu poate sa fie o pregatire pentru poezie. Ea arde scurt în piscul emotiei. Dar se poate discuta despre aceasta conceptie. În aceeasi carte, vorbesc mult mai explicit despre spaimele batrânetii, despre casa parinteasca, despre iubiri trecute, despre alte angoase prezente, decât în putinele poeme care includ universul fizicii sau motive filosofice. Eram curios, ca de fiecare data, sa vad spre care din acele numeroase „propuneri“ din carte venea cititorul. Iar printre cititorii potentiali îl vizam, la modul general, si pe criticul de poezie, cititor mai versat, complice, eventual, cu mine la aventura riscanta prin universuri atât de disparate, pe care nu le prea întâlnesti deseori în poezie. Toate acestea presupuneau un cititor onest, generos, participativ. Nu unul care sa ma elogieze, nu asta e important. Dar un cititor sincer curios, inclusiv un critic-cititor, care sa doreasca sa strabata labirintul pe care i-l propuneam, la care lucrasem mult, în care investisem multe riscuri experimentale. Eu însumi am facut cronica literara, timp de câteva decenii (iar daca mi-as aduna textele, cum se poarta acum, ar rezulta câteva tomuri bune). Cred, deci, ca înteleg repede argumentele celui care intra în empatie cu mine, dar si reprosurile celui pe care nu l-am convins, dar care stie sa aduca argumente. Stiu, de asemenea, ca autorul nu-i mai raspunde criticului, decât daca se stabileste o platforma de afinitati, care permit continuarea dialogului la un alt nivel – cazul ideal la care viseaza si autorul si criticul. Nu as fi venit aici cu propriul meu exemplu, daca nu mi s-ar fi parut revelator pentru o stare de spirit ce nu are nimic de-a face nici cu literatura, nici cu viata ideilor, în general. Am vazut pentru prima data în viata mea cu câta nonsalanta se poate descalifica un fals critic literar în ochii oricarui cititior, si cât de putin conteaza pentru el cititorul – ca sa nu mai vorbim de autor -, când singurul lucru urmarit era o executie publica. Îmi venise rândul sa fiu executat, fusesem ales cu grija, dar si cu destula lasitate, fiindca traiesc în strainatate. Eram numai bun sa fiu pus la zid, dupa ce reinserarea mea în literatura româna se petrecuse cu succes, prin generozitatea celor care ma cunosteau. Executorul avea nevoie de exemplul meu, trebuia sa ma arate fanilor sai împroscat de sânge, devenisem cea mai buna alegere pentru a-i spori „prestigiul“ (sau cel putin autoritatea lui de caid) în rândul generatiei sale, printre discipolii pe care el îi impresioneaza periodic cu câte o executie mai marunta. Nimic din ceea ce pusesem eu in acea carte nu facea obiectul cronicii literre care i se consacra. S-a încercat intimidarea mea, iata de ce încalc regula de conduita care mi-ar fi impus tacerea.
Vine deci foiletonistul Daniel Cristea-Enache, se uita scurt spre generatia mea „strivita“, din care ia câteva nume si le salveaza, servil cum a fost si cu cei cei i-au asigurat pâna acum o oarecare bunastare; da apoi ocol numelui meu, admite indulgent ca, pe vremuri, „retinusem“ atentia criticii, inclusiv ca „fin comentator literar si bun traducator“ -, pentru ca imediat sa decreteze ca sunt uzat, ca supravietuiesc impardonabil, ca ma aflu într-o deriva artistica „în toata puterea cuvântului“, ca scriu versuri „stricate de o ambitie filozofanta“ etc. Dupa care, lovitura de gratie: cartea mea este un REBUT literar! Termen din economia de piata – vorba anchetei voastre! -, termen din panoplia unui manager al vremurilor noi. Ce sa ne mai încurcam cu nuamtele! Cu câteva decenii în urma, un asemenea verdict, dat de Controlul Tehnic de Calitate, m-ar fi tintuit la gazeta de perete a santierului, mi s-ar fi frecat ridichea în fata organizatiei sau riscam, cine stie, sa stea de vorba mai îndeaproape tovarasii cu mine. Aceasta e senzatia pe care mi-a trasmis-o DCT – CTC. Desi am înteles ca el e pus pe înjuratura si nu se mai încurca si cu lectura originalului, nu pricepeam, totusi, vehementa tonului. Cere el socoteala, în numele colectivului, cere sa platesc materialul? Pentru ca, iata, îsi vâra creionul chimic în gura si noteaza înca o data ca e un „dezastru editorial“, scoate poezia mea pe tababa si o cauta de paraziti (de ce nu sunt cuvinte mai simple în ea?!), previne din nou asistenta ca sunt un „fost poet“, îndeamna lumea sa ia de jos piatra si sa loveasca. Toate iluziile mele ca se poate intra într-un dialog de idei chiar si prin intermediul poeziei, desi ea este tocmai opusul unui câmp conceptual, primesc o izbitura de leuca în ceafa. Ca stil profesional, daca pot umbla la asa vorbe mari, procedura e simpla si cunoscuta: criticul meu ia exemple la îmtâmplare si nu se sfieste sa puna un comentariu care e contrazis chiar de textul ales. Totul transpira vehementa virila cu care anumite mamifere îsi marcheaza teritoriul. Iar în productia de mictiune terminologica ce se devarsa din acest montaj, în timp ce deturneaza în continuare fragmentele din adevaratul lor context, ridica ochii spre cer denuntând imagini care i-ar fi torturat perspicacitatea, ceva complicat de tot, cum e „frumusete imposedabila“, si care nici nu mai suna româneste, sau cum este „pâine ireversibila“! Prea stau eu „la intersectia mai multor limbi“ – , am uitat sa mai vorbesc româneste. Mai târziu va trebui sa verificam si patriotismul transfugului!
Amuzat de excesul biliar pe care i l-am provocat acestui controlor de calitate, ma opresc la liziera acestor grosolanii. Nu înainte de a remacra faptul ca mi se dau si sfaturi: cica ar fi trebuit sa dau „volum si forma abstractului, facându-l reprezentabil“. Mai respir! As mai putea, oare, corecta piesa, care a fost deja contractata de doua edituri occidentale? Pot s-o torn din nou, s-o rabotez cum spune seful? Nu-i chiar asa de intratabil nici el, DCE, pe post de CTC. Asa sunt lupii tineri, trebuie sa-si consolideze pozitia de lup alfa în haita gregara. Dar ce vreti, mi-e si usor ciuda pe situatie: cel putin, daca as fi fost înjurat de „cineva“, tot mai aveam sansa sa ramâna vreo referinta despre acest episod! Aud ca ascensiunea controlorului nostru nu mai poate fi oprita. Mi se spune ca mai toate posibilelele comitete, jurii si comisii ale breslei si-au asigurat competenta lui prezenta. As dori sa contribui si eu cu un mesaj personal: DCE, je t'enmerde !