Câte orase sunt într-un oras?
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura epoca noastra » Texte si contexte
Autor: MIHAELA GRANCEA
Orasul este perceput ca spatiu si exercitiu al civilizatiei si civilizarii, adica... civitas, ca patrimoniu, loc al memoriei, dar si ca marca identitara, brand. Pentru cel care s-a nascut într-un oras, de cele mai multe ori, urbea numita si „loc de bastina“ este centru prin rolul pe care l-a avut în formarea individului respectiv, este un spatiu devenit oarecum matricial, privilegiaza. Orasul celorlalti este timp social si timp trait. Vârstele biologice ale omului determina si ele perceperea spatiului urban, o anumita concentrare a sa, un alt centru, alte periferii. Fiecare are orasul lui, dincolo de topografia fizica si/sau simbolica, dincolo de mitologie sau doar de legendele urbane oarecum comune. Dar, în totalitatea sa, desi este deschis tuturor ofertelor, fiind el însusi o oferta, orasul ramâne o lume necunoscuta....
Orasul, când centru, când periferie
Orasul premodern a trait din gestionarea resurselor unei economii regionale, din controlul contactelor administrative si din prestigiul de centru al puterii (orasul era/este si efectul ierarhiei sociale care devine si una spatiala). Odata cu transformarea orasului modern în principal factor al progresului, relatia dintre centru si periferie devine una internalizata: centrul este al elitelor, iar periferia revine muncitorilor, taranilor care înca nu si-au asumat cultura urbana, marginalilor. Cresterea orasului, crestere vizibila în primul rând în fenomenul extinderii teritoriale dincolo de zidurile medievale, nu a însemnat însa si omogenizare civilizationala. În orasul modern au coexistat si coexista mai multe moduri de segregare si de utilizare etnico-sociala si culturala a teritoriului urban. Concentrarile urbane au impus, pentru a fi eficiente ca si corpuri sociale cu functii complexe, elaborarea unor „reguli de civilizatie“ bazate pe necesitatile si proiectele societatii. Tendintele de redefinire a orasului se fac, la modul vizibil, din modernitate, în functie de stringente economice si sociale, politic-administrative, teorii politice sau etico-estetice. Reformatorii secolelor al XIX-lea si al XX-lea au tins sa puna în aplicare teoriile despre urbanitate, vazând-o pe aceasta ca sinteza civilizationala (vezi îndeosebi orasul-gradina al lui Ebenezer Howard sau orasul ca si concert social); în diversele utopii al urbanitatii – arhitectura, functionarea si principiul social au fost tratate împreuna (vezi Jean-Louis Harouel, „Istoria urbanismului“, Bucuresti, Meridiane, 2001, p. 130-131, 153-154; Michel de Certeau, „L'invention du quotidien.“, 2: „Habiter, cuisiner“, Paris, Gallimard, 1980, p. 201).
Lumea „buna“ si lumea „noua“
Când gândim existenta orasului în relationarea centru-periferie evaluam atât existenta interna, adica spatiul social, cât si conexiunile regionale, si nu numai, angajate cu alte structuri urbane. Daca orasul premodern cât si cel industrial expuneau diviziunea sociala ca diferenta/segregare spatiala, orasul aflat sub presiunea totalitarismului parea ca ofera o alta perspectiva societala. Însa, în epoca totalitarismului comunist, ordinea simbolica Centru/Periferie devine expresia perceperii conflictuale dintre vechi si nou. Astfel, centrului istoric i se opune centrul civic care concentreaza institutiile administratiei (vezi cazul oraselor din Vechiul Regat, Bucuresti, Vaslui, Slatina etc.) sau orasul conceput, în ansamblul sau, ca un centru dilatat (vezi cazul Fagarasului sau al orasele „noi“ care de fapt nu par a avea un centru spatial – Victoria, Onesti). Planificarea urbana comunista, parte a asa zisei sistematizari administrativ-teritoriale, în România (în lumea central si est-europeana o astfel de atitudine a fost relativa si temporara – vezi cazul Budapestei, Cernautilor) a exclus vechea arhitectura ca glorificare a individualismului, de fapt trecutul, într-un demers resentimentar si antielitist (vezi cazul Slatinei, Vasluiului). În schimb, în alte tari vecine din spatiul comunist, centrul istoric a devenit scena substituirilor socio-politice, iar „reconstructia“ a presupus episoade temporare si relative; astfel, orase precum Budapesta, Praga sau Cernauti si-au conservat aproape neatins patrimoniul imobiliar. Chiar si în România, mai precis în Transilvania, centrul politic ramâne tot cel vechi, relatia de dominatie de tip traditional reproducându-se în acelasi spatiu. În practicile cotidiene, spatiile publice si zonele de promenada din pietele centrale au fost populate cu „lumea buna“ (nomenclatura locala si partenerii sociali – intelectualitatea culturala), cu statut consolidat, în timp ce spatiile urbane mai noi, create dupa demolarea asa-ziselor cartiere burgheze sunt ale nou-venitilor, ale fostilor tarani care nu au fost asimilati de cultura urbana). Evident ca dupa acest episod de impas politic si cultural o mare parte a oraselor din statul român si-au pierdut identitatea. Ma gândesc în primul rând la pierdutul farmec discret al micilor orase si al târgurilor: Lugoj, Caransebes, Anina, Fagaras, Gherla, Sighetu Marmatiei, Calafat, Corabia, Falticeni, Botosani, Radauti). Uneori aceste orase mici par o prelungire izolata, fragmentata a Centrului, precum este Lugojul arhitectonic si cel al cimitirelor o amintire a Mitteleuropei multiculturale si dinamice.
Orasul „totalitar“ a fost gândit ca triumf al pragmatismului, rationalismului comunist, egalitarismului, dar concret a însemnat doar cartiere cazone si monocolore cu locuinte sociale lipsite de confort real, a însemnat trivializarea Centrului. Ca structura, centrele istorice ale oraselor erau tratate doar partial ca loc al memoriei; astfel, daca unele cladiri erau „institutionalizate“, altele deveneau obiectul nationalizarii, mutilarii estetice si al periferizarii ca efect al transformarii în spatiu locativ pentru segmente de populatie în general needucata (vezi situatia centrelor istorice din Bucuresti, Bistrita, chiar Sibiu). Într-un fel, Periferia a început sa invadeze Centrul! Case cu valoare patrimoniala au fost supuse unei reamenajari sociale, dupa modelul stalinist. Fostii tarani si proletarii mai noi au ajuns sa posede câte o camera sau doua, sa împarta o bucatarie si o baie cu toate utilitatile epocii. Pivnita a devenit bucatarie, camara a fost transformata în WC, iar podul, o încapatoare camara! Sunt vizibile înca urmele acestei repartizari si în orase precum Cluj, Sibiu. Acum centrul vechi a devenit, în multe orase, Periferie, tiganii saraci au uzurpat si au distrus Casa Calaului din Cluj, Casa Macelarului din Bistrita, Lipscanii.
Turnirul identitatilor
Orasele mari au suportat si alte transformari. Astfel, daca pentru clujeanul atasat de oras, urbea însemna o inventariere cotidiana si afectiva a cladirilor de pe cele doua laturi ale pietei care are în centru catedrala romano-catolica, cladirile cu functii publico-simbolice – Libraria Universitatii, magazine, biserici care exemplificau multiculturalismul, restaurante si cofetarii cu preturi medii sau mici, localuri unde mâncau si studentii (precum vestita „Croco“, cofetaria care devenise prin traditie locul de exercitiu al cvasiboemei locale), Somesul, pentru cel care evalueaza maniera în care fuga dupa legitimitate a transformat Centrul si Periferia, orasul este si rodul competitiei pentru impunerea identitatii etno-culturale românesti înca din perioada interbelica. Astfel, un centru secundar se naste în jurul catedralei ortodoxe, sau în Piata Mihai Viteazul (fosta Szechenyi ). Remodelarea identitara a Clujului începe dupa Al Doilea Razboi Mondial. Piata centrala este degajata, Obeliscul Imperial austriac este mutat în Piata Carolina, catedrala romano-catolica ramâne însa axul orasului, cu atât mai mult cu cât românii îl revendica pe Matia Corvinul ca figura panteonica româneasca, statuia sa patronând Piata Centrala care functioneaza ca loc al autoreprezentarii urbane. O astfel de practica ideologica ce presupune introducerea marcatorilor identitari devine ridicola în timpul mandatelor de primar ale lui Gheorghe Funar. Atunci, angajamentul etnic a însemnat concret introducerea ubicuitatii tricolorului, ridicarea de monumente care sa se constituie în locuri ale memoriei românesti, dar care sunt din punct de vedere artistic niste esecuri notabile, chiar niste kitschuri impunatoare (vezi statuia lui Avram Iancu, dar si monumentul eroilor memorandisti numit de hâtrii urbei – Ghilotina!). Acum, în perioada postcomunista, orasul a devenit o victima a presiunii comercialului, capitalului financiar, un efect al refuzului naturii. Cei care mai ieri se lasasera antrenati în proiectul de a transforma spatiul liber în gradina de zarzavaturi, astazi taie copacii domeniului public din varii motive private ( pe masinile parcate în fata blocului cad frunzele plopilor, acele pinilor etc.).
De la utopia colectiva la utopiile private
Orasul, în general, s-a dezvoltat discontinuu, capricios, cu rupturi si prin suprapuneri de spatii succesive. Si aceste tendinte se accentueaza acum. Astazi cel mai mult are de suferit arhitectura secolului XIX si a începutului de secol XX, cea care exprima europenitatea incontestabila a orasului banatean si transilvanean, dar si demarajul dinamic al modernitatii extracarpatice. Or, aceasta este ignorata, deoarece pretioase sunt considerate doar urmele materiale ale medievalitatii si barocului. Desi în teritoriu, patrimoniul imobil este victima vizibila a asa zisei dezvoltari economice, fictionarea unor identitati urbane precum a Bucurestiului devine un act public, chiar curent. Si asa se naste absurdul dintre discursul public ce aminteste de „micul Paris“ si realitatea sordida din centrul orasului: mizeria de pe celebra Cale a Victoriei, dezastrul imobiliar din Lipscani etc.
Daca Londra este un sistem de 6 cercuri concentrice, orasul Bucuresti pare, asa cum afirma unii dintre locuitorii lui, o ceapa! Centrul Bucurestilor îl reprezinta cartierele Stefan cel Mare, Aviatorilor, Cotroceni, Unirii, Romana si Universitatii. Aici se spune ca este concentrat „sufletul orasului“: cladiri de institutii publice, parcuri, teatre, Universitatea, monumente... si patrimoniu aflat în paragina, victima a mafiilor imobiliare. Nostalgia, disperarea si furia te anima la vederea unei astfel de realitati... nu stiu sigur daca le traiesti în aceasta ordine, sau în vreo ordine. Limitele Bucurestilor, altadata adormite într-o ruralitate vizibila – Pipera, Pantelimon, Voluntari, Popesti Leordeni – devin acum centrul societal al capitalei. Desi sunt lipsite de utilitati, de infrastructura culturala, acestea tind sa substituie Centrul! Aparitia fenomenului ansamblurilor rezidentiale îngradite (de tip „gated communities“) este expresia aparitiei utopiei private. Aceste margini topografice sunt comunitati închise care anuleaza raportul cu strada si cu alte zone ale orasului. Aceasta pare o lume straina, dotata doar cu o anumita identitate sociala. Un oras în dificultate pare Iasiul, care nu se stie daca va mai salva inegalabila poezie a Copoului. Oricum, Palatul Culturii este amenintat de iminenta ridicare a complexul rezidential Palas! Iasul interbelic, cel al romanelor lui Ionel Teodoreanu a disparut aproape cu totul. Casa Delenilor a fost dezafectata....vocatia conservarii este concentrata doar pe edificiile religioase deoarece acestea reprezinta preeminenta nationala a Iasului.
Celor care nu avem decizie politica nu ne ramâne decât sa discutam temele urbanitatii din perspectiva unei traditii românesti a lamentarii. Chiar si în Sibiu întâlnim, ce-i drept la alta scara, o atitudine de ignorare a patrimoniului de secol XIX, a Orasului de Jos, dar si a unor edificii mai vechi precum resedinta de vara a Baronului Brukenthal, a strazilor din asa-numitul vechi cartier sasesc: case care dispar cu discretie fiind înlocuite cu locuinte realizate dupa standarde comune, în culori industriale. Astfel se pierde magia, identitatea orasului. Identitatea Sibiului nu este concentrata doar în centrul istoric... Cu referire la Sibiu, a circulat si este mai mult ca niciodata functional, un cliseu, acela al orasului ca loc al întâlnirii culturilor, al convergentei. Sibiul anului 2007 a alimentat deopotriva ego-ul românesc si sasesc. Daca pentru acestia din urma, orasul pare mai ales un loc al memoriei, o muzeificare a trecutului, pentru români functioneaza ca extensie si împlinire a românismului Marginimii. Prin acest ego oarecum schizofrenic, sibienii au depasit complexul românesc al periferiei si au plonjat în utopia europenitatii (un exercitiu superficial savârsit în centrul topografic, mai putin în periferia acum constituita din decazutele cartiere comuniste).
Frumosul oras pierdut
Un caz atipic, ce-i drept din alta realitate administrativ-politica, este orasul Cernauti. Desi este demult separat de Centru, desi este periferizat cultural, Cernautiul, ca oras istoric, a supravietuit. Este, înca, dincolo de istoria obiectiva, prin cladirile sale restaurate, un oras austriac... un ecou al proiectului pierdut al Europei Centrale. O astfel de realizare te provoaca sa regândesti conceptul de mostenire culturala. Cernautii te surprind înca de la începutul întâlnirii. Daca la periferii acesta seamana cu oricare dintre orasele din fosta lume comunista, adica pare un loc fara identitate si cenusiu, când ajungi în centrul istoric esti uluit, caci acolo începe (da, ai sentimentul ca atunci „începe“) o lume noua, orasul gloriei trecute, orasul pierdut, niciodata cu adevarat renascut. Te ameteste farmecul orasului, arhitectura barocului austriac de stat, Jugendstil, ceva ArtDeco, te chinuieste un sentiment nedefinit, un fel de nostalgie. Ai sentimentul ca lipseste ceva, desi orasul este, parca, pregatit pentru o muzeificare completa; poate, verdeata luxurianta din spatiul german? Poate, absenta coloraturii firesti a supermarketului, emblema societatii de consum? „Nu, nu e asta“, mi-am spus atunci când am vazut orasul, câteva ore, în 5 octombrie, anul acesta. Dupa ore de disconfort emotional am crezut ca am aflat raspunsul, un raspuns surprinzator si fascistoid... lipsea, parca, populatia care trebuie??! Peste oras, peste impresionanta cladire mauro-bizantina a Universitatii de Stat, altadata resedinta mitropolitana, sta o liniste nepotrivita ...un sentiment de înstrainare îti dau si grafiile chirilice, semiotica straina....
Desi statisticile afirma ca românii reprezinta 20% din populatia orasului (4% dintre ei se considera moldoveni!) nu am auzit vorba româneasca pe strada! Multiculturalismul este o doar o amintire arhitectonica, un element de retorica europenista sau remix-ul muzical prilejuit de sarbatorirea celor 600 de ani de la atestarea documentara (vizavi de Teatru, dincolo de parcul dreptunghiular, pe o estrada, s-au perindat „ansambluri populare“, au cântat tambalul si naiul, armonicile austriece). O scoala evreiasca, o prezenta unica în Est, casa memoriala dedicata lui „Eminescu, poetul poporului român si moldovean“ si placutele bilingve pot crea iluzia si utopia. De fapt, este vorba doar de marketing politic... placutele care indica si numele românesc al localitatilor dintre Siret si Cernauti sunt doar reminiscentele vizitei presedintelui Emil Constantinescu în aceasta parte de Bucovina. Cimitirul ramas oarecum extramuros aminteste si el, ca peste tot în Europa Centrala, prin criptele acum neglijate, prin epitafuri, despre concertul alteritatilor etno-culturale. Si înca un detaliu... capacele de canalizare, urme ale administratiei românesti, au inscriptii în limba româna!
Populatia este, în general, chiar în zi de sarbatoare, îmbracata modest. Evident, fiind celebrare, exista si o defilare a statutelor profesionale; aceasta ritualistica, mi-a parut anemica, artificiala si oricum de trista amintire – muncitorii cu salopete verzi, studentii si profesorii lor în robe negre, multi copii balai în costume populare, alti muncitori... lume calma, multumita.
Ucrainienii sunt preocupati sa-si confectioneze o alta identitate, ex-sovietica! Pâna atunci, adica pâna ea va fi ceva bine imaginat, cladirile sunt vopsite fara nuante, violent precum machiajul tinerelor blonde, iar ansamblurile plastice comemorative sunt ubicue si amintesc de victimele celui de al Doilea Razboi Mondial. Cetatea Hotin, cetatea lui Stefan cel Mare, bine restaurata cu sprijin UNESCO, este apreciata de tinerii vizitatori ucrainieni ca urma a trecutului lor. Ei se fotografiaza entuziasmati printre metereze, mimeaza confruntari pseudo-cavaleresti, râd....
Sub soarele greu, de toamna, auriu ca o gutuie chiar si înspre apus, regret ca plec spre România, ma bucur ca plec spre România.