C. Stere colaborator al junimistei „Era noua“

articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27
» cultura cultura literarã »
Autor: VICTOR DURNEA

Desi nu era tocmai un fapt comun, colaborarea lui C. Stere la „Era noua“ n-a fost totusi relevata, în momentul producerii ei, nici de redactia saptamânalului junimist iesean, nici de vreun alt organ de presa. Ceea ce constituia, desigur, o premisa cât se poate de solida a cufundarii ei în uitare, lucru ce s-a si întâmplat, ea împartasind, astfel, soarta ingrata a multora dintre cele care au precedat-o si au urmat-o. Spre deosebire, însa, de acelea, ea a fost pe punctul de a o evita de cel putin doua ori.
Prima data, a fost în octombrie 1898. Atunci, ziarul conservator „Opinia“, în tentativa sa de a mina alianta electorala încheiata de liberalii ieseni, materializata în includerea între candidatii lor a doi socialisti, dadea la lumina o notita ce îl acuza pe unul dintre acestia, anume pe C. Stere, ca, pentru a-si rezolva problemele ivite dupa instalarea lui în România, „s-a luat bine“ rând pe rând cu fruntasi politici radicali, conservatori si junimisti. Nu era vorba de o simpla flatare a acelora, ci de manifestari publice în postura de aderent al partidelor respective. Între aceste manifestari, un loc aparte îl ocupa aceea de aderent al gruparii junimiste, întrucât ea lasase urme „palpabile“ – un sir de articole în organul ei de presa, „Era noua“, condus atunci de profesorul universitar Petru Th. Missir.
Bazata pe „probe“, asadar, acuzatia (în ultima instanta, de „cameleonism“ politic) a primit un raspuns imediat, însa, nici pe departe satisfacator. Mai întâi, cel în cauza a caracterizat atacul drept „mahalagism“ si, apoi, a declarat raspicat ca, pâna atunci, nu fusese înregimentat în vreun partid politic. Nu era tagaduita, deci, colaborarea la „Era noua“, dar nici nu se dadeau precizari asupra întinderii si naturii ei. Adversarii n-au profitat totusi de aceasta bresa, fiindca în armura candidatului socialist se ivisera puncte si mai vulnerabile (1).
Tema revine, însa, curând, pentru a doua oara, în actualitate. La nici doua saptamâni de la declansarea unei vehemente campanii de „rasturnare a guvernului“ de catre liberali, ce-si consolidasera pozitia prin înregimentarea „tinerilor generosi“, între care se numara si C. Stere, însasi „Era noua“ dadea glas, în editorialul neiscalit al numarului din 2 aprilie 1900 (2), surprizei avute la citirea unui articol publicat câteva zile mai înainte de cotidianul iesean „Liberalul“, fara semnatura, sub titlul „Constitutional“. Surpriza era cauzata, în speta, de identificarea autorului si de „imprudenta naiva“ a acestuia de a-si încheia articolul afirmând ca „o mare pata rosie, un lac de sânge sta ca o fantoma la spatele acestui partid: înecarea în sânge a miscarei taranilor rasculati de conservatori la 1888“. Numele aceluia nu era pronuntat, dar recunoasterea lui era facila, despre el precizându-se ca e „un fost colaborator al micului nostru ziar, astazi înscris în sirurile ce alcatuiesc armata liberala“. Imprudenta lui ar fi fost mare, fiindca, se spune, el aratase o dubla „neconsecventa“ (asa se intituleaza, de altfel, editorialul!): mai întâi, socialist, fusese „îndemnat“ cândva („de un mobil sufletesc neîntales“) „sa ne îmbratiseze“, pentru ca acum, „fara explicare fireasca“ „sa fie însufletit de entuziasm pentru partidul liberal“ si, în al doilea rând, întrucât, acuzându-i pe junimisti de reprimarea rascoalelor din 1888, el „uita“ de „înecarea în sânge de catre liberali a încercarii de propaganda socialista la sate“, mai recenta, din 1899, la care, pe deasupra, fusese martor tacut, fara sa fi protestat.
Editorialistul „Erei noi“ nu se multumea cu atât: el mai trimitea o sageata înveninata, dând în finalul textului explicatia respectivei „amnezii“, furnizata de „un amic“: „Pe atunci <…> balanta – masura comerciala – înclinase spre partidul liberal.“ Si pentru ca lucrurile sa fie limpezi, în acelasi numar al saptamânalului junimist era inserata nota „Lucruri vechi“, în care se reproduceau câteva pasaje din articolul „Un guvern tare si popular“, pe care i-l publicase „fostului colaborator“.
Evident, „actiunea“ deschisa acum nu mai putea fi minimalizata. Chiar în ziua de 2 aprilie, C. Stere redacteaza o ampla „scrisoare deschisa“ adresata lui P.Th. Missir, pe care o publica în ziarul „Liberalul“ (3).
Scrisoarea debuteaza cu reliefarea „mâhnirii“ de care proaspatul liberal a fost cuprins la citirea ultimului numar al „Erei noi“, mâhnire cu atât mai mare cu cât pe directorul ei „l-<a> respectat mult ca profesor“, „l-a iubit ca om <…> fiindca îl socotesat de o structura morala superioara si incapabil de indelicateta si nedreptate“. Or, acolo i s-ar fi facut „o tripla nedelicateta si nedreptate“, constând, mai întâi, în atribuirea articolului „Constitutional“, apoi, în explicarea înregimentarii sale în partidul liberal prin „balanta comerciala“ si, în fine, în interpretarea colaborarii sale la saptamânalul „Era noua“ ca o manifestare a „trecerii sale pe la junimisti“. Cele trei „nedreptati“ (în fond, capete de acuzare) erau ordonate în functie de „importanta“ lor si proportional cu aceasta va fi, de asemenea, spatiul consacrat elucidarii (refutarii) lor.
La cea dintâi „nedreptate“, C. Stere nu întârzie prea mult: el afirma scurt ca articolul nu-i apartine („nu l-am cetit macar“). Prin aceasta, evident, el îmbraca rolul de victima inocenta, fostului profesor ramânându-i cel de agresor, mai mult de agresor dintr-o „greseala“, care oricum îl descalifica. (Epistolierul arata ca „fata cu fineta cunoscuta a <lui P. Th. Missir> în aprecierea diferentelor de stil si forma literara, nu <s>-a putut astepta ca „Era noua“ se va hazarda de a face o astfel de afirmare, atribuindu-<i> <lui>, nevinovatul, aceasta paternitate“). Nu se aduc, prin urmare, nici dovezi, nici argumente convingatoare (poate, o disociere de ideile continute de articol), se da pur si simplu o declaratie perfect formala, al carei destinatar real este magistratul în fata caruia ar fi ajuns, eventual, contenciosul, nu directorul „Erei noi“. Acesta era silit astfel, în fata perspectivei sigure de a pierde procesul, sa renunte la respectivul „cap de acuzare“.
Eficienta, asadar, declaratia lui C. Stere putea fi însa tot atât de adevarata cât si cele date anterior, cu privire la textele iscalite, de pilda, C. Sortescu, în „Evenimentul“, ori
C. Sarcaleanu, în „Evenimentul literar“. Si sunt o serie de indicii ca articolul „Constitutional“, împreuna cu altele doua („Conservator“ si „Radical“), cu care formeaza o serie, era scris totusi de proaspatul liberal iesean (4).
La cea de-a doua „nedreptate“, Stere îsi modifica tactica, aducând acum argumente formulate lapidar, în fond repetând cele spuse, mai înainte, cu privire la alianta electorala din octombrie 1898, în ziarele „Propaganda“, „L'Indépendance roumaine“ si „Adevarul“, în care strecoara ideea ca profesorul de filozofie a dreptului n-ar fi stiut sa interpreteze corect „însemnatatea“ miscarii facute de socialisti. Insinuarii de incompetenta i se adauga o aluzie (înveninata si ea): în cazul dat, „n-a fost vreun sef recunoscut, care, abuzând de autoritatea sa si de disciplina de partid, sa trateze o vânzare în bloc“ (se întelege, precum în alte cazuri, de pilda, la intrarea radicalilor în partidul conservator).
În sfârsit, la cea de-a treia „nedelicateta si nedreptate“, „punctul cel mai dureros“, se aduce o veritabila pledoarie, pe care, interesându-ne aici cu precadere, o reproducem in extenso:
„«Era noua» insinueaza ca înainte de a ma înscrie în partidul liberal, as fi trecut pe la junimisti...
D-ta stii de mult ca, dupa conceptia mea asupra lumei si a vietei, sunt socialist si deci nu pot adera la idei conservatoare si junimistii sunt un adevarat partid conservator. E adevarat ca am stat un timp în rezerva si eram dator moralminte sa stau în rezerva, deoarece, desi aveam idei generale precise, eram, dupa cum se exprima si „Era noua“, „de curând asezat în tara“ si deci nu cunosteam împrejurarile si oamenii.
Cea mai elementara prudenta îmi impunea, spre a nu gresi si apoi regreta o gresala în asemenea caz, sa nu fac nici un pas hotarâtor, fara o matura chibzuire. Acum am facut acest pas, împreuna cu toti prietenii mei si cred ca bine am facut, deoarece, în politica, locul meu în orice caz e la stânga, nu la dreapta...
Si aci ma refer în totul la onoarea d-tale,
d-le Missir. Daca vei putea declara ca un singur moment mi-am legat libertatea de actiune si apreciare fata cu junimistii, voi face amenda onorabila si voi recunoaste ca merit tratamentul cel mai aspru din partea d-tale.
Îti aduc aminte numai un fapt. Atunci când am primit sa figurez pe lista comunala liberala, cu alti socialisti, d-ta ai facut pe paginile „Erei noua“ niste aprecieri asupra acestei manifestari politice. Oricine poate judeca daca acele ar fi putut avea loc, daca în momentul acela d-ta ai fi fost în drept sa ma crezi legat politiceste cu junimistii.
(Regret ca n-am la îndamâna acel numar al „Erei noua“).
De d-ta personal ma leaga, din cel dintai moment când am calcat în tara (si orice ai face, nu voi uita acel moment), o adânca simpatie si prietenie. Nefiind înregimentat în nici un partid, mi-am permis sa scriu în ziarul d-tale, prietenul si profesorul meu, vro patru articole politice (am mai scris în afara de chestii politice). În toate aceste articole nu m-am manifestat decât în doua sensuri: am atacat pe d. Take Ionescu, în mod foarte transparent, pentru campania de «tradare» în contra d-lui Sturdza si, în al doilea rând, am atacat pe radicali sau, mai bine zis, am atacat pe conservatorii puri, cari pe atunci, gasind ca guvernul d-lui Sturdza e slab si ca tara are nevoie de un guvern tare si popular, au format o colectivitate din elementele cele mai eterogene, cu un scop vadit de a se emancipa de preponderenta junimistilor. Acest din urma fapt explica pentru ce ai primit un articol, caruia i-am pus titlul în ghilemele «Un guvern tare si popular» (No. 417 al „Erei noua“ din 31 mai 1898).
Îti aduc aminte o particularitate: ca ai fost silit sa retusezi un pasaj (din fericire s-a pastrat si pagina din manuscris), în care a fost atacat prea violent si transparent d. Badarau, desi nu-l numisem (de altfel, „Opinia“ de pe vremuri a relevat articolele mele).
Spre edificarea tuturora, reproduc si eu câteva linii din acel articol.
«... e usor sa aduni în opozitie o colectivitate numeroasa. E destul sa cochetezi la dreapta si la stânga si sa perzi socoteala promisiunilor... (aci e pasajul retusat, iar mai departe) ...
Dar ajuns la putere pe aceasta cale, un partid tot asa de usor cade jertfa tariei si popularitatii sale. Caci un guvern tare si popular, cu acest pret, fatal e numai un guvern nerusinat si lipsit de scrupule, care e silit sa renege cu sfruntare tot trecutul sau, condamnat, pentru a-si pastra partizanii sai numerosi, sa sacrifice apetiturilor lor interesele reale ale tarii, care, în profunzimele ei, ramâne neatinsa de politicianism. În zadar! Poftele desteptate sunt prea mari, popularitatea prea subreda si artificiala: dupa un scurt timp de sfortari desperate, ramâne numai amaraciunea asteptarilor înselate.
Sa ne fereasca Sfântul de un guvern tare si popular!»
Cred ca si acum vei fi alaturi cu mine si vei recunoaste ca am avut dreptate si am prevazut bine ceea ce trebuia sa se întâmple.
Si iata ce am scris în singurul articol iscalit de mine în „Era noua“:
«Înteleg ca sunt împrejurari când opinia publica e în dreptul ei sa se alarmeze. Când, de pilda, în statul New-York se formeaza o coterie quasi-politica, Tammany-Club sau Tammany-Hall, care începe sa dispuie prin mijloace nepermise de soarta proceselor, încât, daca vrai sa câstigi o cauza, esti silit sa te adresezi la advocati din capeteniile acestei organizatii si astfel sa ai la dispozitie întreg partidul; când ajungi la o asa stare de lucruri, încât esti silit sa faci recuzarile tinând sama de gruparea politica careia apartine un jurat, atunci manifestarea opiniei publice e necesara si salutara. Dar cu o singura conditie: sa nu fie gresite adresa, mijloacele, timpul si locul.» (No. 420)
În contra cui e îndreptat acest pasaj, d-le Missir?
As putea sa reproduc în „Liberalul“ fara nici o jena toate articolele mele din „Era noua“, deoarece, daca nu puteam sa scriu tot ce vroiam, n-am scris nimic ce ar fi fost în contra convingerilor mele.
Dar pentru a ispravi cu citatiile si pentru a convinge pe orice om nepartinitor, îmi permit sa reproduc câteva cuvinte din primul meu articol din „Era noua“, de unde se vede cum întalegeam eu sa arat, chiar atunci, care e, în afara de prietenie, legatura între noi, legatura care trebuie sa fie între toti oamenii civilizati din tara noastra.
Dupa ce arat unde poate duce politica, când «calamburul cinic cu portofoliu si portofranc ajunge o maxima de drept public» (în contra cui, iarasi, e îndreptata aceasta aluziune?) continuu cum urmeaza:
«Munca de educatie politica poate fi facuta de oamenii cu cele mai deosebite pareri politice si fara sa fie uniti într-o grupare politica, e destul sa-i animeze iubirea pentru adevar si interesul sincer pentru binele tarii si sa fie ei lipsiti de acel bizantinism care otraveste, în starea descrisa, orice manifestare publica; într-un cuvânt – oameni patrunsi de acel fond comun de cultura morala, care caracterizeaza si le da unitate societatilor civilizate, cu toata diversitatea de idei si aspiratiuni.» (No. 415.)
Cum vezi, d-le Missir, am cautat sa apas ca scriind câteva articole în ziarul iubitului si stimatului meu profesor, nu întalegeam a ma înregimenta în gruparea sa politica. Întelegi, de aseminea, pentru ce n-am mai putut scrie la „Era noua“, când si junimistii s-au asociat la campania d-lui Take Ionescu, atacata de mine în „Era noua“...
E trist ca acum trebuie sa am aci o explicare cu d-ta pentru acea trecatoare colaborare.
Dar între oameni cari se respecta, o data e nevoie de o explicare, ea trebuie sa fie franca si leala.
Oare m-am înselat si nu mai stam pe acel „teren comun de cultura morala“, despre care am scris în „Era noua“? si aceasta scrisoare nu va capata un raspuns precis, care sa nu mai deie loc la echivoc?
Nu vreau sa cred. Cu rizicul de a parea naiv si lipsit de ghibacie, marturisesc ca atacul neasteptat al „Erei noua“ m-a durut. M-ar lasa indiferent ce scriu despre mine tinerii de la „Era noua“, cari nu ma cunosc si cari nu stiu împrejurarile în care am venit în contact cu d-ta, acum însa când în forma cel putin atacul vine de la
d-ta, ma simt lovit pe nedrept si dureros.
Suntem adversari politici, e adevarat, dar, din departare, am urmarit cu o atentiune afectuoasa cariera d-tale si credeam ca legaturile între noi nu sunt dintre acelea care se pot rupe, din interesul momentan de... a face un articol de polemica.
În credinta ca vei sti ce si cum trebuie sa faci acum, te rog sa primesti asigurarea sentimentelor mele neschimbate...“
Pledoaria, deosebit de bine articulata, alternând partitura emotionala cu cea rationala, obliga pe cel caruia i se adresa la un raspuns, care nici nu a întârziat. În proximul numar al saptamânalului junimist, Petru Th. Missir insera o scrisoare, pe care o reproducem, de asemenea, în întregime:
„«Liberalul» publica o scrisoare deschisa la adresa mea din partea simpaticului meu confrate, dl. C.G. Stere.
Sunt foarte simtitor la cuvintele amabile ce-mi adreseaza dl. Stere, pentru care am si eu multa prietenie.
D-sa spune ca a fost atins de ceea ce s-a scris în ultimul numar al „Erei noua“ în privinta sa. Cât atârna de mine sunt gata sa-i dau cea mai deplina satisfactie.
Recunosc ca am publicat în „Era noua“ articolele sale numai pentru aprecierile bine fundate ce le-am gasit într-însele si fara sa existe nici o legatura politica între noi. Mai adaug chiar ca pentru acest motiv le-as fi publicat, chiar daca as fi stiut pe atunci ca D-sa se pregateste sa fie junimist la liberali.
De asemenea, eu personal consider ca o rautate nedreapta fata cu dl. Stere aluziunea la o balanta mai mult sau mai putin comerciala, dar toata lumea nu cunoaste caracterul sau dezinteresat.
D-sa va recunoaste însa ca aceasta balanta joaca un mare rol în partidele vechi si ca d-sa, intrând într-unul din ele de-a dreptul prin usa Primariei de Iasi, a dat singur ocazia celor ce nu-i sunt prieteni sa-si aduca aminte de functiunea comerciala a balantei, functiune cu totul nepotrivita intimelor sale aspiratiuni.“ (5)
Îndata dupa publicarea scrisorii, „Liberalul“ gazduieste un text pe marginea ei (6), nesemnat, altfel spus, în numele redactiei. Aici, dupa ce se reproduce din epistola pasajul principal, se conchide: „D. Stere poate fi pe deplin satisfacut. Facând apel la onoarea d-lui Missir, d-sa a primit de la un om de onoare un raspuns categoric, din care rezulta ca „Era noua“ a insinuat un neadevar si a comis o rautate nedreapta fata de d. C. Stere.“ Satisfactia nu era tocmai deplina, mai departe comentându-se astfel o asertiune din scrisoarea lui P. Th. Missir: „…directorul „Erei noi“ voieste sa crute si pe actualii sai colaboratori si de aceea cauta daca nu sa justifice, cel putin sa explice atacul <…> în contra d-lui Stere, si anume prin faptul ca d. Stere s-a înscris într-un partid vechi si ca „în partidele vechi balanta comerciala joaca mare rol“. Ei, ce sa faci! În contra mahalagismelor nu poate fi nici o aparare si în orice partid s-ar fi înscris d. Stere, pana atunci neînregimentat, mahalagii partidelor adverse tot în „balanta comerciala“ ar fi cautat motivarea acestui pas, mai ales daca d. Stere s-ar fi oprit asupra partidului junimist, care –
d. Missir o va recunoaste – e un partid eminamente de guvernamânt si care, fiecare o stie, poate prezenta în anumite conditiuni cele mai mari avantaje personale. Zicem mai ales, fiindca atunci d. Stere ar fi fost silit sa faca acest pas singur, nu cu toti prietenii de idei ca acum si fiindca ar fi în flagranta contrazicere cu conceptiile sale sociale si politice. În adevar, iata ce scria d. Stere chiar în „Era noua“:
„Diversitatea de partide politice are la baza antagonismul de interese materiale ale diferitelor categorii si grupe sociale, în legatura cu întreciocnirea de idei si nazuinti, – toate aceste culminând într-o diversitate de conceptii politice si de programe de actiune.“ (no. 415, 17/V 1898.)
D. Missir nu va tagadui (cum a recunoscut si „Constitutionalul“ într-un articol relevat de noi la timp) ca la baza partidului liberal se afla acele elemente sociale noua care au fost chemate la viata politica prin miscarea de la 1848 încoace.
De asemenea, d. Missir va recunoaste ca un socialist, care a ajuns la convingeresat ca un partid revolutionar n-are rost în tara, nu poate face politica decât rezemându-se pe aceste elemente care au înca o mare misiune sociala de îndeplinit, analoaga cu a clasei burgheze din Occident.
Si iarasi d. Missir va trebui sa admita ca un om serios face politica nu dupa legaturi de prietenie si simpatii pentru diferite persoane si forma lor de manifestare, ci dupa cum judeca rolul istoric al diferitelor categorii de interese sociale, care sunt la baza partidelor politice.
De aceea d. Stere n-a putut sa se înscrie în vreo grupare conservatoare si chiar colaborând la „Era noua“ asa de putin a înteles sa-si lege libertatea de actiune si apreciare fata de junimisti, încât, dupa cum recunoaste si d. Missir, articolele d-sale din „Era noua“ ar fi compatibile cu înclinarea înspre liberali chiar de pe atunci.
Atât am avut de zis cu ocazia raspunsului d-lui Missir si prin aceasta închidem incidentul.
Mahalagii, desigur, vor face dupa cum îi ajunge capul si dupa cum le impune firea lor morala, însa nici pe d. Missir, nici pe d. Stere modul de judecata al mahalagiilor nu-i poate nici impresiona, nici macar interesa.“
Textul acesta nu venea, desigur, din partea vreunui redactor oarecare al „Liberalului“, ci a lui Stere însusi. Numai acesta putea fi deranjat de explicatia data expresiei „balanta comerciala“ (în fond, prin raportul dintre aparenta si esenta) si îndeosebi de ironia profesorului care declarase ca i-ar fi publicat articolele „pentru acest motiv <pentru aprecierile bine fondate> chiar daca <tisa> ca d-sa se pregateste sa ajunga junimist la liberali“, numai el putea sa o amendeze pe cea dintâi prin formularea unei reflectii, olimpiane, cu elemente ofensatoare (chiar daca profesorul nu era încadrat direct în categoria „mahalagiilor“, el era descalificat prin creditul acordat lor), iar pe cea de-a doua, prin reluarea, în partea finala, a demonstratiei, cu un plus de argumente si de detalii, pe care nimeni în afara lui nu le-ar fi putut da.
În conditiile în care în comentariul acesta se lansau macar doua lovituri tari, cel vizat nu putea sa nu riposteze. Adoptând procedeul folosit de adversar, al vorbirii în numele redactiei, el insereaza în „Era noua“ o nota intitulata „Subiect pentru o a doua scrisoare deschisa“, în care se spune:
„Chiar o „trecatoare colaborare“ la „Era noua“ ar fi trebuit sa lase fostului nostru colaborator impresia ca acest ziar nu este facut de condeie mercenare, ci de catra credinciosi ferventi ai doctrinei junimiste. Când, dar, ziarul la care d-sa colaboreaza astazi arunca expresia de mahalagii într-o discutiune în care orice alt scriitor al acelui ziar n-avea ce cauta si d-sa tace, aceasta împrejurare ne împedeca a continua o discutiune în care partile, si din acest punct de vedere, nu dispun de puteri egale. Caci nu întelegem cum se poate întrebuinta cuvinte si epitete c-un continut trivial într-o discutiune dintre oameni „seriosi si de onoare“. Fostul nostru colaborator trebuia sa stie din scurta sa cariera de la „Era noua“ ca, la acest ziar, pasajele prea personale si triviale din articolele prezentate pentru publicare se retuseaza. Însasi ssict dumisale, dupa cum si de altminteri si marturiseste în întâia „scrisoare deschisa“, s-a retusat un pasaj dintr-un articol în care se aninase de o personalitate politica din localitate.
Era dar dator fostul nostru colaborator sa stearga sau sa retuseze parti din Raspunsul d-lui P. Th. Missir.
Noi trimitem „raspunsul“, asa cum este scris, fostului nostru colaborator, sperând ca de la înaltimea ametitoare... la care s-a urcat fara de vreme si fara de rost, va sti sa deosebeasca dupa stil si dupa forma literara a cui este „raspunsul“.
Si, descoperind autorul, se va scoborî pâna la el sau îl va înalta pâna la D-sa, nu stim, îl va invita însa pe viitor sa-i fereasca prilejul discutiunei cu junimistii, caci doare.“ (7)
La provocare, C. Stere a raspuns, din nou fara sa semneze, prin nota A doua?...  (8) Aici se preciza ca termenul ofensator („mahalagism“) „e cel mai blând pentru a califica bârfeli pe socoteala aproapelui bazate pe o rautate nedreapta“ si ironiza „marea delicateta de sentiment“ a „celor ce relevasera o marturisire adresata altuia si care nu putea viza decât pe un prieten“. (Eficienta era însa redusa, întrucât tocmai acest lucru se spusese în Subiect pentru o a doua scrisoare!)
Schimbul de lovituri se opreste aici, cauza fiind, probabil, nu atât faptul ca Petru Th. Missir, care era si deputat, îsi dirija „de la distanta“ revista, cât tensionarea relatiilor dintre junimisti si conservatori, relatii ajunse curând la ruptura, împrejurare în care primii îsi îndulcesc tonul fata de liberali, cu care, de altfel, la urmatoarele alegeri vor fi aliati. Polemica a încetat (9) deci, dar, se cuvine observat, ea nu a adus promisa „edificare“ deplina asupra colaborarii la „Era noua“ a proaspatului liberal. Nu a scapat însa nimanui ca, atunci când acesta a sustinut ca preopinentul sau facuse o dubla „recunoastere“/ marturisire, denaturase pur si simplu adevarul. (Fruntasul junimist declarase, efectiv, ca între ei n-au existat „legaturi politice“, dar nu spusese nicaieri ca articolele fostului colaborator „ar fi <fost> compatibile cu înclinarea înspre liberali chiar de pe atunci“.) Si, iarasi, nu a scapat nimanui faptul ca în pasajele citate de fostul colaborator al „Erei noi“ nu exista nici o propozitie întru aparare a liberalilor.

---