Smash (s)hit
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura ideilor »
Autor: OANA PUGHINEANU
Cred ca trecutele mele texte romane (de la Roma) nu s-au ridicat la înaltimea entuziasmelor care erau de asteptat din partea mea. Ba despre gheto, ba despre singuratate & angoasa… În fine, eu înca ma mai minunez când ies afara de aspectul de tipografie explodata pe care îl au aproape toate pietele si strazile. Deosebirea majora între o strada romana si podeaua trenului Cluj-Mangalia e ca pe lânga sticle, plastice, papuci, obiecte neidentificabile, firimituri & co zac pe jos sute si sute de foi de ziare. Practic le poti citi în acelasi timp în care calci pe ele. Information is power! Când îti ridici privirea ca un exponent veritabil al cavernei globale, pe pereti gasesti alte sute si sute de afise. De obicei toate „salveaza Italia“ de la vreo molima sau alta. Italienii au eliminat blank space-ul, dar nu dintr-un spirit postmodern, sau poate numai din acel spirit postmodern care e asociat de unii comentatori cu o revenire a Evului Mediu. (Rog cititorul sa nu asocieze cuvântul „spirit“ cu vreun înteles în stil Walter Benjamin. E vorba numai de „spiritul“ care se poate extrage din expresia „a face un spirit“.)
Începând sa am o harta mentala a orasului, îl înteleg din ce în ce mai bine pe Papini care se plângea de faptul ca Roma „a fost mereu o întretinuta“. Haosul arhitectural de nedescris te face sa te gândesti într-adevar la budoarul unei întretinute care nu-si poate sorta bine cadourile. A gasi la distanta de câtiva metri (practic lipite una de alta) cladirea Vittorio Emanulele, Piazza del Campidoglio (gândita de Michelangelo si vizibil neexecutata de el) si Forul Roman e ca si cum s-ar lipi lânga Casa Poporului, Castelul Bran si Sarmisegetuza. Aura tuturor acestor locuri este anulata nu pentru ca vizitatorul este vaduvit de acel „aici si acum“, ci pentru ca lipseste parcurgerea dintre ele. În mod bizar, reproducerea mecanica a operei de arta si introducerea ei în „sublimul birocratic“ al pliantelor, albumelor si brosurilor de tot felul fac ca „opera“ sa devina, chiar daca minimal si fragmentar, oarecum recontextualizata. Numai si numai datorita înlantuirii obiectului de arta în povestea brosurii îsi mai poate face aparitia timida „autenticitatea“, aceasta domnisoara de companie a copiei. Sublimul birocratic e o forma de a mecaniza parcurgerea si nu opera de arta în sine, care a fost lichidata dându-si obstescul sfârsit din momentul aparitiei primului muzeu. Paradoxul Romei este acela ca parcurgerea mecanizata e de multe ori mai lunga decât cealalta. Turistii care citesc din brosuri despre un cutare loc în care tocmai se afla nu au nevoie doar de informatie, ci de un blank space între opera de arta si pizzeria de peste drum, sau între un secol si altul. Mai mult, omul, ca animal consumator de sens, mai are înca abilitatea de a transforma însasi informatia (oricât de formalizata sau simplificata) într-un blank space care sa desparta „opera“ (nici nu mai are importanta daca una copiata sau nu) de pizzeria de peste drum. Acest consumator de masa, care pozeaza toate locurile care i se indica în brosura, asteapta probabil semi-terorizat sa se linisteasca în ordinea soldateasca a obiectelor din mall sau sa se „complaca“ în vreo comedie romanica. Eu vad tocmai în el indiciul clar ca lumea sensului mai are viata. Gasesc de o naivitate vecina cu prostia toti intelectualii care se feresc sa vorbeasca de gusturile lui. Sunt pur si simplu inutile si îngrozitor de anacronice gradatiile estetice cu care unii mai lupta cu trivialul. S-ar putea ca mall-ul si telenovela sa fie substitutul de ordine si substitutul de sens la care omul de masa se poate raporta. Gramsci a intuit extrem de clar ca renuntarea la metanaratiunea burgheza, atâta timp cât se face doar prin raportare la „bunuri“ în ignoranta fata de cultura (în sens de întelegere, de constientizare), nu este decât un alt eveniment burghez. De fapt, asa-zisa emancipare a muncitorilor a fost evenimentul burghez prin excelenta. Prin el s-a trecut la „capitalismul generalizat“ (scuze pentru redundanta expresiei). Nici nu mai are sens sa ne întrebam daca intelectualii sau tehnica/automatizarea au farâmitat mai abitir sensul. Masina capitalista „valorifica“ fiecare bucatica a lui si este momentan, unica detinatoare de (capital de) sens.
Pe de alta parte, atât de comentata distrugere a lumii de catre tehnica (a se vedea inclusiv Hannah Arendt, „Conditia umana“) nu s-ar putea produce decât daca tehnica ar putea produce o mutatie „genetica“ în om astfel încât acesta sa nu mai fie un animal consumator de sens. Lyotard observa în „Inumanul“ ca problema tehnica era aceea de a putea muta „gândirea“ si „suferinta“ pe un alt suport decât cel corporal, dar acum întrebarea pare a fi depasita, noua dilema fiind aceea de a sti daca omul mai doreste sa fie un consumator de sens? sau daca el poate fi, de fapt, si altceva? Problema pe care o puneau la modul „revolutionar“ avangardele, vazând în orice constructie un act burghez, se reia, dar pe un alt plan. Nu cred ca exista un raspuns, si daca vreun geniu al umanitatii post-sens l-ar gasi probabil ca noua ne-ar ramâne necunoscut datorita imposibilitatii de a-l articula. În interpretarea pe care Deleuze si Guattari i-o dau lui Kafka se pare ca el ar fi fost un astfel de geniu si probabil „fugile intensive“ în „devenirea-animal“ ne pot transmite ceva din omul care a abandonat consumul de sens. Liniile de fuga carora cei doi nu înceteaza sa le faca publicitate, desi au marele merit de a distruge subiectivitatea fugii, nu se pot debarasa de unicitatea ei (tot la mistica ajungem). Nu exista metode pentru a fugi. Cred ca de aceea „ambalajele colective de enuntare“ nu pot fi nicicum conexate cu „bransarea individului pe imediat-politic“ (în special pe politic). La fel cum nu se poate vorbi nici de o „comunitate virtuala“ (se poate visa la o utopica comunitate absoluta, dar nu se poate decât „absurdiza“ pe tema unei „comunitati a absolutului“), ci doar mai degraba de o îngramadire virtuala a totului. De altfel, cei doi par sa fie constienti ca orice „deteritorializare“ prin fuga e urmata de „reteriotiralizari oedipiene“, si cred ca Baudrillard observase bine ca de fapt „deteritorializarile“ sunt deja „reteritorializari“, ca fuga multiplica sistemul, nu iese din el. Trebuie sa fi un Kafka pentru ca aceasta identificare sa nu se produca. Pentru restul lumii – si asta e un fapt pe care politicienii îl cunosc instinctiv – liniile de fuga continua sa reprezinte linii de teroare (tocmai opusul libertatii optimist-deleuziene) si doar câtiva îsi pot permite sa fuga confuz si intensiv prin haosuri artistice. Daca omul va reusi sa depaseasca stadiul de animal consumator de sens, o buna parte a umanitatii îsi va da duhul în tranzitia confuza dintre cele doua lumi. De fapt, întreaga istorie poate fi privita ca o continua dare a duhului întru nonsens.
Revenind la fuga, se poate observa cu „ochiul liber“ ca pentru o buna bucata a lumii fuga cea mai intensiva si continuu reteritorializanta, as spune chiar întru reteritorializare, ramâne frica (pacat ca cei doi nu s-au oprit si asupra acestui tip de intensivitate). Ei vorbesc extrem de bine despre a deveni minor(itar), mai putin despre a ramâne minor(itar). Si, corelativ cu aceasta, vorbesc putin despre luxul primilor de a fi confuzi si imposibilitatea altora de a fi altfel decât suparator de clari. Clari precum o trivialitate.
----------------------------------------------------------Gasesc extrem de fascinante mostrele de „confuzie“ pe care le întâlnesc în viata de zi cu zi. Aproape zilnic plonjez în spectacolul salilor de lectura pe care îl ofera studentii italieni. Pe cei mai tineri dintre ei nu îi vezi niciodata citind carti, ci numai xeroxuri. Aceasta manie a copiei da seama nu atât de faptul ca unii au respect pentru carte sau frica de bibliotecari, cât faptul ca deja se simt îndepartati de ideea de carte. Dar partea interesanta abia începe. Dupa ce îsi cauta extrem de vigilent un loc si o pozitie pe scaun, de parca si-ar construi un fel de vizuina secreta, scot un penar imens din care tâsnesc zeci de carioci. Aproape fiecare cuvânt va fi subliniat în alta culoare si recunosc, ies des afara numai pentru a putea admira din picioare opera de arta. Ma gândesc chiar sa fac o expozitie cu un Descartes colorat.
A doua mostra de confuzie o ofera grupurile de turisti, sau mai bine spus diferenta între un grup de turisti români si unul de francezi sau germani. Turistii români nu poarta un semn distinctiv, nu iau niciodata la intrarea într-un muzeu un audioguide si prin urmare vizitele lor sunt cele mai lungi. În primul rând pentru ca, daca sunt sinceri, se uita la fiecare bucata gândindu-se „what the fuck does it mean?“ (asta pentru ca italienii nu se omoara cu placute explicative si în unele locuri nici lumina pe exponate nu pun), si în al doilea rând pentru ca nu se gasesc niciodata la iesire. Când reusesc sa se regrupeze atunci fiecare povesteste despre locul prin care a trecut, ce a vazut, ce stie despre ce a vazut si tuturor celorlalti li se va parea ca au ratat esentialul. Ceea ce de obicei e adevarat. În functie de timp, unii o vor mai lua înca o data la goana prin muzeu, for sau chiar prin oras (Pompei) în cautarea esentei cu care trebuie sa se pozeze. Cacofonia nu e nici scapata, nici voita, ci obligatorie. This is a smash shit.