Sita lui Holban
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura literarã »
Autor: CONSTANTIN COROIU
În 2003, Ioan Holban publica un volum de 600 de pagini, intitulat „Istoria literaturii române. Portrete contemporane“, în fapt o suita de profiluri ale unor scriitori (89 la numar), afirmati sau consacrati în a doua jumatate a secolului XX. Criticul preciza ca era vorba de o prima etapa a unei lucrari mai ample, adica a unei „Istorii a literaturii române contemporane“. La începutul anului 2007, comentam pe larg în spatiul acestei rubrici lucrarea anuntata atunci: trei volume – „Poezia“, „Proza“, „Critica, eseu, memorialistica“ – totalizând peste 900 de pagini si cuprinzând 137 de portrete. Autorul lua în considerare o perioada a literaturii noastre contemporane al carei început îl plasa la rascrucea deceniilor sase si sapte, apreciind ca multi scriitori, care fusesera oficializati, clasicizati, daca ar fi sa avem în vedere fie si numai manualele, în „obsedantul deceniu“, au murit din punct de vedere literar odata cu sterilul „realism socialist“, care le fusese prielnic. În fond, un deceniu gol, estetic vorbind, între literatura din perioada moderna si cea contemporana.
Ioan Holban crede ca scriitorii mari, importanti, consacrati în epoca antebelica, desi si-au continuat activitatea si dupa razboi, apartin prin biografia operei (cea care cu adevarat conteaza) literaturii române moderne si nu celei contemporane. În fine, constata criticul si istoricul literar iesean, chiar în teritoriul acesteia din urma au avut loc mutatii importante, unii scriitori, precum Ana Blandiana de pilda, abordând cu acelasi aplomb si la un nivel valoric ridicat si alte genuri, decât cel/ cele în care se impusesera.
Problema periodizarii îl preocupa pe Ioan Holban si în panorama „Proza româna contemporana“, doua volume, aparuta recent la Editura Achibooks. Într-un eseu introductiv intitulat „B, D, P“ – initialele de la Barbu Eugen, Dumitriu Petru si Preda (aici nu mai e nevoie de prenume), el explica, nuanteaza si concretizeaza. Pe scurt, proza contemporana ar începe cu Petru Dumitriu, Marin Preda si Eugen Barbu, „unul dintre argumentele cele mai solide“ în sprijinul acestei afirmatii, oferindu-i-l chiar primul dintre cei trei mari prozatori amintiti, care în „Convorbirile“ cu Eugen Simion spunea: „Stiu ca noi trei eram cei mai buni pe vremea aceea (...) Eu sunt mândru ca am facut parte din „sfânta treime“, scuzati-mi expresia nelegiuita, Barbu, Preda si cu mine. Sau Barbu, eu si cu... B, D, P“. Încât începutul prozei contemporane, unul norocos, chiar fast, cred eu, ar fi marcat de: „Euridice. 8 proze“ (1947) si „Cronica de familie“ (1955; 1956) ale lui Petru Dumitriu, „Întâlnirea din Pamânturi“ (1948), „Morometii“ (1955) de Marin Preda si „Groapa“ lui Eugen Barbu (1957). Interesant, în acelasi dialog, cu Eugen Simion, Petru Dumitriu numeste acest moment de început al unei noi etape a literaturii noastre – „momentul Preda“, „Întâlnirea din Pamânturi“ fiind – în opinia marelui prozator – „prima capodopera a lui Preda“.
Ioan Holban extinde analiza si observa ca acel început „sta sub semnul realismului“. Marin Preda însusi a si marturisit ca refuza fictiunea. La fel Petru Dumitriu. Autorul „Cronicii de familie“ declara ca nu-i place nici metafora în proza: „...numai la Proust admit metafora în proza (...) Nu m-as putea satura de el, l-as putea citi la infinit. Desi ma plictiseste!“ Mai mult – scrie Holban – „modelul scriitorului realist va fi specific întregii noastre proze contemporane; modificat, însa, în cel putin alte trei „momente“„. Cel dintâi dintre ele este identificat în antologica nuvela a lui Dumitru Radu Popescu – „Leul albastru“, care ilustreaza „confuzia“ realului cu fantasticul, altfel definitorie privind opera celui ce a scris „Vânatoarea regala“ si „Duios Anastasia trecea“. În context, Holban foloseste o sintagma sugestiva: „adevarul visului“. Urmeaza momentul Radu Petrescu caracterizat de o fecunda ambiguitate, textul fiind aici „o lume în lume“ si, un al treilea, reprezentat în linia realismului, de Mircea Nedelciu, a carui proza „ar traduce existenta“ a ceea ce Holban numeste „realitatea ca fictiune“.
De retinut încheierea eseului ce prefateaza panorama la care ma refer. Si asta nu pentru ca ar veni cu vreo noutate absoluta, ci cu o subliniere, care însa ar putea deschide o alta discutie, tot atât de interesanta precum cea privind periodizarea si „momentele“ realismului: „Proza contemporana începe într-un peisaj dezolant, cu un pruzator realist caruia nu-i plac, în epica, fictiunile si metafora (Petru Dumitriu – n. mea), cu o identitate dilematica. Dupa 1960 peisajul s-a animat, valorile s-au construit singure, în afara „criticii de directie“, a curentelor, scolilor, gruparilor (cuvinte, de altfel, greu acceptate, daca nu interzise, dupa tezele de inspiratie asiatica, de la începutul anilor 70), astfel încât o istorie a literaturii române contemporane, scrisa astazi, este, înainte de toate, o istorie a valorilor acesteia; trecute prin sita fiecaruia, mai larga sau mai deasa (aici, din câteva sute de autori, au ramas câti se vede), urmând vorba înteleapta a lui Creanga: chestie de gust, nu de silinta. Si lasând ceea ce s-a cernut pentru filtrul istoricului literar din viitor“.
O istorie a literaturii dintr-o epoca sau de la origini pâna în prezent poate fi conceputa, desigur, în mai multe moduri. Unul este cel ilustrat de „Istoria“ lui Marian Popa, opera a unui calinescian veritabil, care cuprinde toti autorii (si toate genurile) din perioada postbelica. Un altul ar fi cel ce ar avea în vedere receptarea operelor, o perspectiva sociologica („Istoria critica“ a lui Nicolae Manolescu). Altul ar viza reconsiderarea unor valori uitate ori ocultate din diverse motive („Istoria secreta“ a lui Cornel Ungureanu de exemplu). Ioan Holban se complace într-o ambiguitate: a publicat cum am mentionat, cu doi ani în urma, o „Istorie“ (intitulata ca atare), dar care nu era propriu-zis o istorie a literaturii contemporane, ci o galerie de 137 de portrete. Acum vine cu o panorama a prozei contemporane, ce va fi urmata – promite autorul – de una a poeziei si de o alta privind critica, eseul si memorialistica. Panorame, si acestea, numai pâna la un punct. Între o istorie si o panorama asa-zicând cvasicompleta, în orice caz cât mai cuprinzatoare, el propune – si e dreptul sau – un tablou selectiv. Prin sita sa, ca sa-i reiau termenul, au trecut, de aceasta data, 88 de prozatori. Multi, putini?! Dificil de raspuns. Numarul nu spune, fireste, nimic prin el însusi, nici macar daca sita a fost mai deasa ori mai rara. Personal, n-as fi lasat ca într-o Istorie/ Panorama selectiva sa „treaca“ unii autori, care mi se par cu totul nesemnificativi, ca sa fiu elegant, în comparatie cu altii pe care nu-i regasesc în paginile lucrarii lui Ioan Holban. As putea sa citez aici nu putine nume. Dau doar doua: Octavian Paler, autorul romanelor „Viata pe un peron“ si „Un om norocos“, romane-parabola care au avut un puternic impact în atmosfera sociala, politica si morala de dinaintea evenimentelor din ‘89 (probabil îi va rezerva un loc la eseisti si memorialisti) si Cristian Tudor Popescu cu „Vremea mânzului sec“ si „Trigrama Shakespeare“ atât de apreciate, inclusiv de criticii din generatia tânara, dar si cu alte „fictiuni speculative“, cum le-a numit autorul, care vadesc autentica si mai ales originala sa vâna de prozator. Sunt mai importanti ca prozatori, Val Gheorghiu, Cornel Nistorescu, Vasile Iancu, Dumitru Vacariu si altii, decât Octavian Paler si Cristian Tudor Popescu? Ma îndoiesc. Sa fie o chestie de gust – cum, de altfel, sugereaza criticul? Tot ce se poate. Si atunci nu mai e nimic de reprosat. Dar pentru ca Ioan Holban face apel la „filtrul istoricului literar din viitor“, nu-mi pot reprima un gând: unii autori care au trecut prin propria-i „sita“ vor exista, mai mult ca sigur, numai în panorama sa! Ba ma tem ca ei si în prezent, ca prozatori, exista doar în aceasta carte.
Ioan Holban pleaca de la ideea ca o lucrare de factura celei de fata trebuie sa fie altceva decât un dictionar de literatura, mai bine zis de autori, ca unul care are si o prodigioasa experienta de lexicograf. Cercetator, timp de 10 ani, la Institutul „Al. Philippide“ din Iasi al Academiei Române, el a lucrat pe santierul Dictionarului-tezaur din care, în 1979, s-a editat masivul volum ce cuprinde literatura româna de la origini pâna la 1900. Acum, în calitatea sa de critic, îsi ia libertatea, îsi ofera satisfactia, asa cum marturiseste, sa se ocupe numai de scriitorii care-i plac. Cunoscator si comentator neobosit al literaturii române contemporane, pâna la cele mai recente aparitii editoriale, Holban îsi recunoaste deschis subiectivitatea: „Atunci când nu-mi place ceva – un autor sau o carte – nu ma ocup de acel autor sau de acea carte. Nu vreau însa sa fac o lista cu astfel de scriitori despre care sa spun ca, pentru mine, nu au valoare. Pur si simplu, nu ma ocup de ei“. De la obligatiile ce-i reveneau odinioara din fisa postului de cercetator ce a conlucrat timp de un deceniu la o vasta lucrare lexicografica, obligatii care, fatalmente, îl încorsetau, el a trecut în cealalta extrema: a nelimitatei libertati si, daca ar fi sa-l credem pe cuvânt, la o prestatie critica de plaisirist. În ceea ce ma priveste, eu însumi plaisirist, îi acord credit îndeosebi atunci când „se ocupa“ de clasici sau, ma rog, de cei mari, cu biografii încheiate sau înca în viata. Cu atât mai mult, cu cât, în asemenea cazuri, analizele, comentariile, portretele sale se ridica la un nivel ideatic si stilistic remarcabil. Si, la urma urmei, asa cum pe el nu-l preocupa autorii si cartile care nu-i plac, pe cititorul si comentatorul sau ar putea sa nu-i intereseze textele dedicate unor autori nesemnificativi sau pe care îi considera minori, chiar daca ele, textele, sunt – si de obicei sunt – bine scrise. Altminteri, asa cum observam cu un alt prilej, comentând „istoriile“ sale, Ioan Holban practica o critica afirmativa. Negatiei, criticul îi prefera de obicei exercitiul de admiratie, în grade, totusi, diferite. Atât scriitorul cât si cititorul de literatura îsi gasesc în el un partener de dialog viu, confortabil, incitator la lectura.