Un manierist al relatiei
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura literarã »
Autor: MIHAI IOVANEL
Cartea lui Gabriel Liiceanu începe cu sfârsitul, iar sfârsitul se gaseste pe coperta a patra. Acolo, doua rânduri bine simtite anunta „O noua carte a lui Gabriel Liiceanu pe firul confesiv al «Usii interzise» (40 000 de exemplare vândute)“. Este vizibila, în aceste doua marunte si culpabile rânduri publicitare, figura a ceva ce ar putea fi apelat ca act ratat. Gânditi-va la o scena vag similara cu un tânar sarac petind o fata bogata „Domnisoara, faceti-mi onoarea de a-mi darui minunata Dumneavoastra inima (40 de milioane)“. Putem presupune ca declaratia involuntara a ipoteticului tânar îi va perpetua conditia de ins sarac; în schimb, expunerea de pe coperta a patra a confesivului Gabriel Liiceanu va putea fi trecuta fie în seama vreunui redactor nepriceput, fie în seama timpurilor noastre marcate de slagarul lui Adi de la Vâlcea – „Fara numar, fara numar“.
Altfel, trecând la ce e înainte de coperta a patra, se poate spune ca Liiceanu respecta formula Liiceanu. Cartile lui toate deseneaza o diversitate în unitate. Unitatea e ca Liiceanu nu e niciodata singur. În „Jurnalul de la Paltinis“ e Noica si relatia maestru-discipol; în „Usa interzisa“ e din nou Noica, dar sunt si discipolii – de data asta ai lui Liiceanu. În „Declaratie de iubire“ sunt mai multi prieteni sau învatatori. Chiar si în traduceri, Liiceanu nu evolueaza singur, ci la dublu. Liiceanu e întotdeauna Liiceanu+înca cineva. Ca scriitor, e un manierist al relatiei. Acum a ajuns la fiul lui: nimic mai firesc.
În „Scrisori catre fiul meu“, Gabriel Liiceanu e mai aproape ca oricând de fictiune – de dorinta de a face fictiune. Minunatul „Jurnal de la Paltinis“ era fictiune, prin felul în care anecdoticul se transforma – de-a lungul unui proces în care norocul se amesteca cu harul literar real al lui Liiceanu – într-una din acele povesti care oglindesc nu viata, ci abstractul ei, nu imediatul, ci mirajul.
Scrise tot în genul confesiv, „Scrisori catre fiul meu“ sufera de paradoxul ca par sa fie inventate într-o mai mare masura decât „Jurnalul de la Paltinis“ (unde anecdotica nu era apocrifa), fiind deci mai fictive decât „Jurnalul...“, si în acelasi timp caracterul lor fictional (de proza scurta-lunga, daca vreti) apare împutinat, descompus în eseu. Nu sunt specialist în biografia lui Gabriel Liiceanu, dar privesc cu suspiciune ideea ca paginile din „Scrisori“ ar avea un caracter autobiografic uniform. Daca unele episoade (acelea cu mama scriitorului; sau, evident, hiturile reîncalzite cu Noica) sunt probabil chiar autobiografice, e discutabil ca altele ar apartine aceluiasi regim. De pilda, înclin sa cred ca episodul cu operatia din State este fictiv, dar nu sunt deloc sigur si sfârsesc prin a fi agnostic; în schimb sunt sigur ca primul capitol („Dar mai întâi o poveste suedeza“) este fictiune pura – marcile literarului calchiat sunt atât de vizibile.
Oricum, ceea ce este important e ca literatura lui Gabriel Liiceanu se îndreapta catre inventie iesindu-si în acelasi timp din forma.
În fond, Gabriel Liiceanu a început prin a nu fi Constantin Noica sfârsind prin a fi Octavian Paler – ma rog, un fel de Octavian Paler. Oricine poate observa asemanarile: patetismul slobod, predilectia pentru referinte din antichitatea greco-latina, coexistând cu ancorarea în diverse taranisme (a se urmari semnificatiile cuvântului „ograda“ si a dependintelor acesteia la Gabriel Liiceanu), proiectarea propriei interioritati pe pânze dintre cele mai arhetipale, mai pline de semnificatii înalte, melanjul de pagini realmente frumoase cu pasaje jenant de bombastice, talentul de a spune banalitati cu aplomb si asa mai departe. Chiar genul epistolar, folosit de Gabriel Liiceanu în „Scrisori catre fiul meu“, cine l-a slujit mai bine în literatura româna decât Octavian Paler? Pâna si tema cardio prezinta un izbitor aer de familie: Paler a referit despre infarctul lui în „Desertul pentru totdeauna“ (Dan Petrescu se jura ca a auzit o doamna într-o librarie cerând „Infarctul“ lui Paler), Liiceanu, mai modest, se multumeste cu operatia „lui“ (vezi precautiile de mai sus) de tahicardie.
Poate ca diferenta de care vorbeam mai sus dintre „Jurnalul de la Paltinis“ si „Scrisori catre fiul meu“ are si o alta explicatie în afara de iesirea din „ograda“ autobiografica. Poate pur si simplu stilul lui Liiceanu a ramas la fel; poate pur si simplu prezenta lui Noica drept personaj central iriza altfel cuvintele, le conferea o alta natura, o alta legitimare. Abandonarea lui Noica-personajul central în favoarea lui Gabriel-personajul central i-a lasat în ofsaid stilul, facându-l adesea insuportabil de pretios si de „inadecuat“ (cum ar fi grafiat Monica Lovinescu). Amintesc doar cum înaintea unei operatii de inima, interval în care un om obisnuit ar fi emis o transpiratie onesta, acest minunat popularizator al filozofiei care este Gabriel Liiceanu profita de prilej sa simta „cu o tulburatoare claritate ca a trai înseamna a fi neliber prin iubire“.
Compenseaza prin câteva pagini frumoase despre radacinile lui din Caracal (unde gurile rele spun ca s-ar fi si nascut, desi varianta oficiala este Vâlcea).
Ele nu sunt singure, desi când zic asta nu am neaparat în gând pasajul pe care am sa-l citez în continuare. As zice ca e mai curând... interesant:
„Rasucit pe marginea patului, întâlnindu-mi imaginea, am simtit dintr-odata nevoia sa ma privesc, gol, în ovalul oglinzii. Oare ce demon, dragul meu, trezit din somn odata cu mine si instalat pesemne într-o anumita parte a trupului (al carui rost nu-l întelesesem niciodata, daca în genere îmi pusesem vreodata problema rostului ei), m-a îndemnat în dimineata aceea sa-mi desfac bluza mototolita de somn si sa o las sa cada de pe umeri, sa-mi scot apoi pantalonul pijamalei îndepartându-l cu vârful piciorului si nedesprinzându-mi, în tot rastimpul acesta, privirea din oglinda? Tin minte ca ma uitam la mine cu respiratia taiata, uimit de albeata propriului meu trup, de felul în care bratele se topeau în rotunjimea umerilor – cu degetele mâinii drepte am urmarit conturul lor –, apoi mi-am prins între palme pectoralii si am fost uimit sa le simt vigoarea, am coborât peste clapele coastelor si am poposit pe solduri, descoperind, dupa ce am pipait-o cu aratatorul, pielea care devenea stravezie la locul de întâlnire al trunchiului cu coapsele.“
E aici ceva între Fetita Hortensiei Papadat-Bengescu si „Primul sânge“ al lui Sebastian (din „Orasul cu salcâmi“), desi evident ca acolo natura feminina a personajelor excludea referirile la „un organ anume“ sau la „strania lui învârtosare“.
Pe de alta parte, cartea abunda în mici lucruri pe care le întâlnesti resemnat, gen naravul lui Liiceanu de a cita doar titluri si autori Humanitas (daca, de pilda, citeaza ceva din Llosa, poti sa-ti prinzi capul cu diavolul ca citatul nu va fi dintr-una din cartile publicate la RAO sau All). Sau resaparea pentru a suta oara a virtutilor comice ale cuplului Liiceanu-Plesu: certo, Plesu ca personaj al lui Liiceanu (ca si Liiceanu ca personaj al lui Plesu) a fost întotdeauna eficient, în sensul ca pur si simplu te face sa râzi, si tot atât de eficient este si acum, dar majoritatea poantelor si-au pierdut de mult virginitatea si pentru binele viitorului lor n-as vrea sa le mai întâlnesc si în urmatoarea carte.