Avangarda ungureasca a ajuns în România
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura literarã » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Dupa cum se stie si din istorie si din concept, fatalul se întâmpla întotdeauna. Fireste, tocmai d-aia îi si zice lui fatal, pentru ca oricât si oricum te-ai pazi, tot se întâmpla. Mai cu seama la popoare fataliste, cum se zice ca-i al nostru. Iata, bunaoara, cum, în ciuda vigilentei eroice depuse neabatut de atâtea organe si organisme, asociatii si asociatiuni numaidecât patriotice, avangarda maghiara tot a patruns în România. Si bineînteles ca n-a patruns pe unde era asteptata, ci cu totul prin alta parte. Adica printr-o carte masiva, alcatuita de poetul Kocsis Francisko: „Avangarda maghiara în texte si portrete“ (Editura Ardealul, Târgu Mures, 2008). Dar chiar astea sunt avangarzile cele mai primejdioase, cele care vin sub forma de carte.
Simpla descriere
As zice însa ca acuma nu e alta primejdie decât cea de cunoastere si, eventual, de comparatie între avangarda lor si a noastra. Prima nu e primejdie chiar rea, iar a doua ne poate reiesi chiar favorabil (daca facem concurs si parada de avangarzi; dar de ce n-am face, mai ales când avem sanse de câstig?! ca si-asa cu ungurii stam cam rau la scor). Cel putin prin prisma corpus-ului oferit de Kocsis Francisko; dar si daca luam în seama comentariile sale de introducere. Si nu vad de ce nu le-am lua, mai ales ca antologatorul de acum s-a calificat cu timpul în materia antologata. Caci gratie lui Kocsis Francisko au iesit si cele doua numere (10/2003 si 6/2007) dedicate de „Vatra“ fenomenului maghiar de avangarda. Materia celor doua numere, sistematizata si îmbogatita, a fost topita în antologia de fata. O antologie, cum ziceam, masiva si care se poate defini ca eveniment cultural, chiar daca nu e o antologie cu mare aparat. E o antologie de introducere, dedicata prioritar prezentarii ca atare a fenomenului, expunerii lui, si mai putin interpretarii. Dar o privire generala, concisa, asupra fenomenului nu lipseste. În tabloul schitat de Kocsis inima avangardei maghiare a fost revista „Ma“, iar animatorul si sufletul ei – poetul si graficianul Kassak Lajos (prezent cu colaborari si la „Contimporanul“ nostru). Kassak a reprezentat pentru unguri, în domeniul avangardei, cam ceea ce a fost Vinea la români, adica, dupa cum zice Kocsis, „o personalitate capabila sa atraga si sa pastreze într-un potential energetic un numar impresionant de creatori tineri, oferindu-le si un cadru de manifestare“ (p. 6). Ba chiar ni se sugereaza o dependenta mai grava a avangardei maghiare de Kassak (decât a celei române de Vinea), de vreme ce „fara el /.../ cu greu s-ar putea imagina în Ungaria o miscare de avangarda conectata la cel mai radiant nivel la cea europeana“ (idem). Avangardistii unguri au fost, aproape toti, oameni de stânga si au participat la instaurarea Republicii Sovietelor de la sfârsitul primului razboi. îndata dupa reprimarea acesteia, au luat toti calea exilului, regrupându-se prin alte capitale europene (parte din ei în Rusia, comunisti convinsi, apoi dezamagiti si chiar trimisi prin lagare). Aceasta exilare masiva a avangardistilor a produs, fireste, o ruptura a fenomenului, îndeajuns de semnificativa încât unii exegeti sa considere încheiata misiunea avangardei odata cu aventura Republicii Sfaturilor. Pentru Kocsis însa, avangarda maghiara devine un fenomen relevant abia în deceniul trei, adica în chiar perioada exilului: „perioada cu adevarat rodnica si consistenta, atât în literatura, cât si în arta plastica, s-a consumat abia dupa 1920“ (p. 7). Din ce zice, lucrurile asa par (si asa le luam).
În trei sectiuni îsi împarte, gospodareste, Kocsis antologia: prima e consacrata manifestelor, a doua e rezervata ilustratiei cu texte/productii literare, iar ultima grupeaza o suita de portrete. Cea de la urma ar fi putut – cu folos – fi mai mare, chiar daca nu de proportiile unui lexicon cu avangardisti; primele doua sunt, însa, destul de consistente, punând în valoare cele doua linii de efervescenta – tipice, de altminteri, oricarei avangarde -: cea proclamativa si cea creativa.
Proclamatiile maghiare sunt, la prima vedere, mult mai domestice decât proclamatiile române de avangarda. Asta cu toate ca între actiunea lui Kassak si a lui Vinea, ba chiar si între poeziile lor, s-ar putea stabili un paralelism empatic (amândoi, de altfel, sunt pentru constructivism). Dar în materie de manifeste ungurul e mai academic – ori macar mai temperat; n-are, în orice caz, tupeul unui „Manifest activist catre tinerime“. „Literatura sintetica“ pe care o promoveaza – e unul din manifestele-conferinta – vrea sa topeasca „în sine toate curentele noi“ (p. 14) (de avangarda, fireste, dar nu numai) si sa exprime ceea ce „l-ar putea satisface pe omul de astazi“ (p. 18). Lozincile sunt amestecate, ca si în ghiveciurile românesti de avangarda, folosind ingrediente luate de peste tot, de la futurism la dadaism: „Noi consideram parinte al poeziei actiunea vioaie, nu lâncezeala palida! Pe noi nu ne-a sarutat pe frunte tristetea, ci vesnica nemultumire ne pulseaza sângele!“ etc. (p. 21). Asta când nu sunt simple emfaze la trompeta: „Nascatorul poemelor noastre este infinitul, în consecinta si forma de etalon nu poate fi decât infinitul!“ (p. 25). Ca-n toata avangarda, „deviza noii arte“ este „înapoi la viata!“ (p. 26). Si ungurii dau spectacol de proclamatii, dar din selectia lui Kocsis se poate simti o anume favoare acordata expresionismului (si nu stiu daca e o favoare acordata de antologator ori chiar de avangardistii unguri). Oricum, în aproape 150 de pagini de manifeste (chiar daca unele pot trece drept studii mai aplicate pe avangarda; e cazul panoramei facute de Hevesy Ivan, „Dincolo de impresionism“) se poate auzi întreg vacarmul programatic al avangardei maghiare; si chiar daca nu e reprodus întregul vacarm, el e atât de mare încât da impresia ca e.
Cum e avangarda ungureasca
Partea literara a antologiei îi face si ea premiu lui Kassak, tradus pret de un volum bun. Toti ceilalti avangardisti – ori doar poeti contaminati în tinerete de o trecatoare gripa de avangarda – îi fac strict de cadru, tinând partitura de coloratura. Ideea care a structurat avangarda în jurul lui Kassak e astfel demonstrata si prin selectia textelor. Nu stiu însa (e simpla banuiala) daca nu cumva între principiile selectiei cel al valorii de arta (recunoscut cu jumatate de gura în introducere) n-a functionat prea scrupulos. Or, asa cum stiu toti suporterii de avangarda, literatura de avangarda rezista greu la asemenea principiu. Daca vrem sa vedem dimensiunile concrete ale miscarilor de avangarda trebuie sa procedam cu marinimie fenomenologica si sa renuntam la pretentii valorizante. Tare ma tem ca excelentul traducator care e Kocsis nu si-a putut calca pe inima si ca, din aceasta pricina, a cam domesticit si în acest sector avangarda ungureasca. Practic, pâna si printre poemele lui Kassak putine sunt de avangarda propriu-zisa; cele mai multe folosesc o gesticulatie mai blânda a sentimentului, un limbaj destul de tandru si dovedesc mai degraba melancolie decât insurgenta. Buna parte sunt desene gratios-nostalgice, în care violenta e doar a gravitatii, cum e cazul în acest madrigal („Catre cea care se îndeparteaza“): „Cu ochii închisi îi fac semne de adio/ sa nu vad frumoasa-i faptura cum se pierde/ în apele cerului care uda tarmul orizontului./ Te-ai dus. Ti-ai smuls radacinile din inima mea/ si cine stie daca vei gasi alt cuib alt iubit./ îndrazneata te îndepartezi si ma-ngrijorez foarte/ cerul întunecat, dintii timpului, spinii rozelor/ cum îi vei suporta“ etc. însusi apostolul avangardei maghiare pare a fi fost cam putin convins de avantajele expresive ale retoricii avangardiste (înca o similitudine cu Vinea), preferând doar o usoara învolburare a substantei melancolice.
E drept ca oamenii sunt de regula cu atât mai avangardisti cu cât sunt mai putin talentati (e ceva în natura talentului care se opune de la sine avangardei) iar acest lucru se vede si în antologia lui Kocsis. Mult mai avangardist e, astfel, Barta Sandor, cu un fel de apucaturi urmuziene: „Dar vai! eu am vazut, pentru ca eu nu eram acolo, ca nouasprezece plescaiau mâncând femei, vile cu gradini si cumnati. Iar unul dintre ei plescaia de-a dreptul inteligibil si acesta avea izmene cu manichiura facuta“ etc. Si în poezie trucurile lui sunt mai tipic avangardiste, cu violente imaginative combinate anume repulsiv sau grotesc si cu atitudini mult mai provocatoare: „În maruntaiele alterate senzatia de voma,/ sângele înnegrit în bratele baituite,/ palide smocuri lipicioase îi sunt ochii,/ iar gura se pierde într-un labirint imens-adânc,/ priveste, priveste spre rasarit...“ etc. Avangarda mai cu masura fac Radnoti Miklos si Reiter Robert, în vreme ce Macza Janos îsi da drumul într-o sceneta absurd-vesela-trista („Motanul negru“). Dintre ceilalti, mai în spirit de scoala e doar Kahana Mozes. Aparte faptul ca-i ceva mai cuminte, mai putin dedata la provocari în sine, avangarda maghiara seamana bine cu cea româneasca (si vitavercea). Antologia oferita de Kocsis Francisko e, însa, substantiala si nu încape vorba ca ea l-a solicitat, în calitate de traducator (deoarece Kocsis le face pe toate: „selectie, traducere si note“), pe toate registrele. Nu stiu ungureste (afara de trei cuvinte de piata, trei de fotbal si câteva din alt domeniu, mai delicat), dar pe româneste avangarda maghiara suna atât de fluent încât e limpede ca avem de-a face cu un traducator de virtuozitate, nu doar cu un intim al avangardei. Nu stiu nici care e masura adevarata pentru un traducator din maghiara, dar e posibil sa fie chiar avangarda.