Lumile „post-post“ (I)
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura cultura politicã »
Autor: GEORGE MAIOR
Dupa sfârsitul comunismului si al erei bipolare (marea confruntare dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite, cele doua superputeri ale acelui timp istoric revolut), comunitatea intelectuala si de analiza a încercat sa defineasca într-un fel esenta si directia de evolutie a noii ordini internationale aparute. Era pe la începutul anilor '90 când mediile intelectuale îsi puneau întrebarea: în ce fel de lume internationala urmeaza sa traim? Asa a aparut terminologia post Razboi Rece: zeci, poate sute de articole, studii, carti, eseuri care utilizau, uneori înca din titlu, prefixul post atasat vechiului regim sistemic al relatiilor internationale. Totodata, la universitati mai mult sau mai putin celebre, însasi titulatura cursurilor specializate de relatii internationale a cunoscut rapid asemenea schimbari, foarte frecvent aceste programe fiind denumite „post Cold War studies“ – „studii post-Razboi Rece“.
Desigur, exista o explicatie simpla pentru aceasta perspectiva de interpretare a evolutiei lumii internationale, a politicii si geopoliticii mondiale. Pur si simplu, o era de aproape o jumatate de secol de confruntare mondiala s-a sfârsit brusc, odata cu colapsul sovietic si al ideologiei comuniste si, cum conceptul de Razboi Rece impregnase fundamental realitatea dura a relatiilor internationale pentru o atât de lunga perioada de timp, a parut drept facila analiza lumii internationale prin prisma „post“... În plus, sub umbrela conceptuala relativ confortabila intelectual a expresiei „post“, pot încapea multe: de la globalizare, la ciocnirea civilizatiilor (metafora atât de discutata folosita de Samuel Huntington în anii '90), de la „terorism global si structurat“, la noua geopolitica a resurselor energetice sau a petrolului. În orice caz, toate succed erei comuniste si epocii Razboiului Rece.
De asemenea, când o lunga epoca internationala apune, cum a fost cea a echilibrului strategic de putere generat de doi colosi posedând cantitati impresionante de arme nucleare si care au aruncat în lupta un arsenal ideologic pe masura, încep bineînteles incertitudinile de interpretare si analiza. „Cum întelegem noua lume, succesoare a Razboiului Rece?“ – e o întrebare dificila care a generat firesc un impas sau o ceata cognitiva, determinate de dinamica adesea impredictibila si poate mult prea alerta a evenimentelor. Adevarul este ca ritmul derularii faptelor din domeniul international dupa anul de gratie 1989 a fost într-adevar impresionant, de la darâmarea zidului Berlinului, simbol al vechii Cortine de Fier pâna la primele razboaie din fosta Iugoslavie trecând doar câtiva ani, ca sa luam doar aceste puncte de reper mai cunoscute. La marea scara a istoriei politicii internationale, e nimic, „un clipit de ochi“ – „a blink of an eye“ – dupa cum spunea recent marele teoretician al relatiilor internationale, Kenneth Waltz. Dar „lumea post“ nu s-a oprit la secvente geopolitice, ci a fundamentat diverse alte perspective intelectuale de analiza a evolutiei universului international – social, economic, politic si strategic. De fapt, derivatul politic si ideologic al „post-Razboiului Rece“ a fost „post-comunismul“, cu toata gama de problematici legate de perioadele de tranzitie economica si politica, de reconstructie a noilor fundamente ale statului capitalist si democratic pe care le-au traversat fostele tari comuniste (cunoastem cât de des au fost aceste terminologii aplicate si la situatia României post-comuniste, post-1989, cu remanente de discurs pâna si astazi). Este si cazul adaptarii postmodernismului, a filozofiei postmoderne la politica internationala prin discursul unui intelectual precum Robert Cooper. Într-un lung eseu asupra politicii internationale la începutul secolului XXI, acesta sustine ca, dupa Razboiul Rece, Uniunea Europeana si statele membre, în special, ar reprezenta o expresie concreta a depasirii politicii traditionale, moderne, prin diminuarea vechilor distinctii dintre politica interna si cea externa a statelor, printr-o alta definire a modului de operare interna si externa a intereselor nationale ale statelor si printr-o alta viziune asupra puterii si legitimitatii (o propensiune spre o constiinta morala în relatiile dintre state, superioara vechii „ratiuni de stat“ propovaduita de un Machiavelli sau practicata de un Bismarck spre exemplu). „Caracteristica fundamentala a lumii postmoderne este aceea ca distinctia dintre politica interna si afacerile externe începe sa dispara“, spune Cooper, care mai vorbeste de „existenta unei noi ordini europene bazate pe deschidere si interferenta reciproca“ sau de un mediu de securitate profund schimbat, generat de „transparenta asigurata de multiple interdependente“. Afectata de un anumit idealism, teoria lui Cooper asupra postmodernismului politic încearca sa argumenteze ca avem de a face cu o adevarata revolutie în întelegerea si practicarea politicii care pune sub presiune vechea paradigma westphaliana a sistemului international al statelor-natiune si modelul general al suveranitatilor rigide. Post-Westphalia sau postwestphalianismul sunt de fapt alte variatii paradigmatice în ceea ce priveste postmodernismul politic de tip cooperian, sintagme care doresc sa sublinieze sfârsitul unei lungi epoci a relatiilor internationale, care a triumfat dupa Pacea de la Westphalia din 1648 (ce a pus capat razboaielor religioase în Europa si a fixat termenii legitimitatii sistemului international mai bine de trei secole, pâna la caderea comunismului, în 1989).
Tot în registrul „post“, mai gasim si conceptul de post-industrializare sau de era/ epoca post-industriala, care semnifica schimbarile importante din sfera economica, determinate de aparitia noilor tehnologii, si transformarea sistemelor economice traditionale sub presiunea globalizarii, a digitalizarii, a revolutiei comunicatiilor. Se are în vedere diminuarea locului si rolului detinute de sistemul de productie industriala în fata sectorului de servicii care asociaza tronsoane economice extrem de diverse din zonele cunoasterii si informatiei, precum educatia, cercetarea, comunicatiile moderne – îndeosebi internetul – dar si alte servicii generate de dinamica business-ului modern. Dupa cum arata un raport al Bancii Mondiale, „acestea ar fi rezultatul unei revolutii a cunoasterii, care a început în prima jumatate a secolului XX, o accelerare radicala a avansului stiintific si al aplicatiilor sale economice în forma noilor tehnologii... inovatia tehnologica, mai degraba decât investitiile per se devenind sursa principala a cresterii productivitatii, instrumentul major al competitiei economice în piata globala.“ Este o revolutie care ar fi schimbat decisiv rolul central al productiei economice de masa, întruchipat perfect de întreprinderi cu valente globale precum cele constructoare de masini, Ford spre exemplu, spre ceea ce s-a numit „productie flexibila post-fordista“ (din nou „post“) în structurarea fundamentelor economiei mondiale.
E interesant însa de urmarit cum va fi afectat conceptul de post-industrializare de dramatismul crizei financiare si economice care a zguduit si afecteaza psihologic si material sistemul economic international la sfârsitul lui 2008. Un sistem ce parea cladit cu soliditate si temeinicie tocmai pe structuri post-industriale, fixate pe relatii financiare derivate în principal din fluxul abstract al banilor apartinând sectorului dominant de servicii al acestei noi economii post-industriale. Nici nu s-a terminat criza ca în discursul analitic ce încearca cu disperare sa expliciteze cauzele sale si sa ofere, totusi, solutii si perspective la impasul creat de prabusirea unora din citadelele noii economii, se vorbeste de necesitatea revenirii la valorile sigure, mai traditionale ale economiei bazate pe productie (în temeni mai simplisti ar trebui sa producem mai mult si sa ne expunem mai putin speculatiilor financiare). Dar cum sa operezi o asemenea întoarcere radicala când post-industrializarea a prins de mult radacini societale atât de puternice încât Fareed Zakaria vorbea recent de „pierderea interesului în chestiuni primare – matematica, munca manuala, economisire – devenind astfel o societate post-industriala care se specializeaza în consum si placere“? Tot el cita în acest sens un director de la General Electric care arata ca „mult mai multi oameni vor absolvi în America cu diplome în sport decât în inginerie“, constatarea amara dar si ironica a acestuia fiind ca „daca se doreste ca America sa ajunga rezervor uman pentru maseurii lumii, atunci e pe o cale sigura sa atinga acest obiectiv...“
Sa revenim la inflatia de „post-“ care a impregnat masiv dezbaterile intelectuale privind politica si relatiile internationale post-Razboi Rece. Începutul de secol XXI, noul mileniu, a debutat, dupa cum stim, cu o alta lovitura majora pentru ordinea fluctuanta a relatiilor internationale post- Razboi Rece. Atacul terorist de amploare asupra teritoriului american din 11 septembrie 2001 a fost imediat considerat o cotitura radicala în evolutia politicii si relatiilor internationale (unii au fortat atunci si introducerea conceptului de „revolutie în relatiile internationale“, atasat explicativ erei post-11 septembrie). Ceva s-a schimbat fundamental, comentau la unison analistii, iar expresia „nimic nu va mai fi ca înainte“ în lumea post-11 septembrie, (dar cum era de fapt înainte?...) câstiga imediat si masiv teren intelectual si mediatic. Din nou prefixul „post“ si-a gasit utilitatea de instrument conceptual pentru tentativa de explorare a universului international rezultat dupa acel eveniment tragic, care a bulversat într-adevar brusc politica americana si pe cea globala (intram direct în era „razboiului global împotriva terorismului...“, o notiune care, astazi, în euforia zorilor erei post-Bush, nu mai este asa la moda). Trecusera doar 12 ani de la începutul erei „post Razboi Rece“ si iata cum s-a ajuns la „epoca post-11 septembrie“.
Proliferarea prefixului „post“ nu se opreste însa nici pe departe la lumea post-11 septembrie. Recent, cunoscutul politolog si publicist Fareed Zakaria a iscat multe dezbateri în momentul în care si-a lansat cartea intitulata sugestiv „Lumea post-Americana“ – „The Post American World“. Este vorba de un lung eseu analitic asupra a ceea ce s-ar putea numi slabirea imperiului american în fata a ceea ce el numeste „cresterea restului“ („the rise of the rest“) adica a noile puteri precum Europa, China, India sau Brazilia. Cu o propensiune spre concepte de mare anvergura (unii le-au numit grandilocvente), Zakaria considera ca momentul de unipolarism american, de dominatie a puterii americane a trecut sau e pe cale sa treaca, forta americana fiind tot mai mult concurata, încorsetata de dinamismul si prospetimea acestor noi veniti pe scena internationala. O concurenta care strabate atât nivelele fundamentale de influenta strategica si economica, cât si pe cele de legitimitate, de credibilitate si statura morala, cu multiple implicatii politice sau culturale. Zakaria sustine ca au fost trei schimbari tectonice în istoria relatiilor internationale în ultimii 500 de ani. Prima s-a referit la cresterea influentei Occidentului în secolul XV (transformare accentuata dramatic în secolele XVIII); a doua, la impunerea Americii în secolul XIX pâna la stadiul în care „Statele Unite au ajuns cea mai puternica natiune de la Roma imperiala si singura care era mai puternica decât oricare alta combinatie de natiuni“. A treia schimbare cu valoare tectonica s-ar petrece acum si ar viza cresterea sau „rasaritul restului“ fenomen care creeaza „un sistem international în care tari din toate partile lumii nu mai sunt obiecte sau observatori, ci jucatori în dreptul lor“ putând sa vorbim, în sfârsit, „în mod real de o ordine globala“. În opinia lui Zakaria, aceasta este marea miscare tectonica la care asistam acum, de intrare în lumea post-americana, „una definita si directionata din multe locuri si de multi oameni“, o lume în care în „multe dimensiuni – industriala, financiara, educationala, sociala, culturala – distributia de putere se îndeparteaza de dominatia americana“. Cunoscutul analist tine însa sa sublinieze ca noua lume post-americana „nu e neaparat si una anti-americana“, ci se recompune rapid pe un alt soi de echilibru al puterii si legitimitatii care nu mai tine doar de un singur actor, de o singura superputere, ci aduce în scena o multitudine de alti factori, actori si procese ce redefinesc fundamental ordinea internationala, universul international, asa cum îl cunosteam pâna acum.