O întrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura Cultura politica » Accent
Autor: Angela Martin , Kjell Espmark
Angela Martin: Amintirile mint, spuneti dumneavoastra, cu multa îndreptatire. Dar literatura? Ce poate face literatura sa nu minta? (Dar îsi propune ea întotdeauna un asemenea scop? S-a vorbit în anii de dupa al doilea razboi mondial de „minciuna inevitabila a scriiturii“. În ce credeti ca rezida aceasta minciuna si de ce este ea inevitabila?
Kjell Espmark: Chestiunea aceasta a urmarit literatura de-a lungul timpului. Dante vorbeste despre „minciuna frumoasa“ în care este învaluit adevarul de catre poet, spre deosebire de Biblie, care ne ofera adevarul ad-litteram. Platon nu este nici el departe de aceasta obiectie: ceea ce creeaza poetul este, fara doar si poate, o imitatie a fantomei Ideii, „la doi pasi de rege“.
Exista si multe teorii care încearca sa demonteze ideea literaturii ca minciuna. Spre deosebire de istorie, poemul nu trateaza fapte care au avut loc, ci fapte care ar fi putut avea loc, adica virtualul. Dupa cum se stie, Aristotel este cel caruia trebuie sa-i multumim pentru aceasta disociere.
Si mai interesanta este, însa, afirmatia ca minciuna este intrumentul de care se serveste lit eratura pentru a ajunge la adevar. Multi scriitori din timpurile noastre se îndoiesc de posibilitatile de a capta realitatea haotica si în continua transformare cu mijloace „realiste“. Realismul nu face decât sa se agate de câteva „semnalizatoare“ care ne dau iluzia realitatii. Nu exista însa condei care sa poata capta realitatea însasi.
Sugestia lui Jurii Lotman de a privi poemul ca pe un „model“ sau „corespondent“ al lumii, pare sa aduca o rezolvare. Asa cum am discutat deja, implicatia este ca scriitorul creeaza un microcosmos care reproduce un macrocosmos, accentuând anumite trasaturi si atenuând altele, într-un mod care da structura fluxului neuniform de informatii din jurul nostru, asa încât o clipa fixeaza o lume într-o nesfârsita transformare.
Punctul slab al unui astfel de „corespondent“ este acela ca realitatea raspunde ambitiei realiste, dar exclude satira, grotescul si distorsiunea cu efect metaforic. Tocmai acel element important, care este „minciuna“, nu cadreaza cu restul. În trecut, în locul termenului „model“, l-am propus pe cel de „contraimagine“ pentru o astfel de contralicitare critica a realitatii, care, nu numai ca este constienta de minciuna ei, ci o foloseste în avantajul sau.
Multe dintre reprezentarile penetrante ale societatii si ale protagonistilor ei, pornesc de la realitatea general perceputa, pe care însa o schimba în puncte esentiale. Cu alte cuvinte, „mint“, dar o fac tocmai pentru ca, în felul acesta, sa capteze indefinibilul subiectului. Prin aceasta manevra indirecta, reprezentarile respective urmaresc sa surprinda ceea ce numim realitate, facând din ea trofeul poemului..
Am fost cândva aspru criticat – cu argumente contradictorii - pentru portretul facut în romanul meu, Ura (Hatet), unui politician care a fost asasinat. Initial, cartea a fost atacata fiindca s-ar fi apropiat prea mult de adevaratul Olof Palme, dupa care a fost criticata pentru ca reprezentarea mea n-ar fi corespuns cu presupusul model. Romanul era, asadar, în acelasi timp, prea fidel realitatii si prea fantezist. În astfel de cazuri, critica îsi tradeaza în mod jenant ignoranta legata de modul de lucru al unui scriitor, de felul în care el selecteaza frânturi de personaje si întâmplari din realitatea identificabila, re-modelându-le si re-asamblându-le în noi constelatii pentru a obtine o noua semnificatie, mai puternica.
Metoda e ilustrata perfect de coperta romanului Ura - un detaliu al unei statui de Verrocchio, reprezentând un condotier venetian, o imagine care aminteste izbitor de Palme. Reactia fireasca este: - Dar asta nu e…? Nu, nu este el. Metoda ilustrata de coperta începe prin a trezi asteptarile cititorului, pe care apoi le nesocoteste, amintind modelul si, în acelasi timp, violentându-l. Cu alte cuvinte, „mintind“.
Abia atunci reuseste autorul sa-si faca cititorii sa deschida bine ochii si sa vada cu adevarat. Scriitorul care se multumeste sa cânte în struna traditiei nu-i va putea transmite cititorului o perspectiva noua, mai larga, asupra subiectului. Rolul scriitorului este de a minti cât mai iscusit, pentru a scoate la iveala esentialul; de a-si potrivi cuvintele cât mai ingenios, pentru a dezvalui chipul realitatii.