Lucian Blaga în Portugalia
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura revista revistelor »
Autor: C. Stanescu
Greu de lasat din mâna acest numar exceptional (8-9/ 2008) al „Stelei“ clujene! Pe primul loc al interesului stârnit de numarul respectiv stau cu siguranta Lucian Blaga si asistentul sau, Ion D. Sârbu. Despre Lucian Blaga s-a discutat mult si cu folos în cadrul Colocviului Blaga 70 organizat la ICR Lisabona în colaborare cu revista „Steaua“, gazda a poetului ostracizat si umilit în anii '50. Acum sapte decenii, poetul „mut ca o lebada“ a exercitat functiunile de „trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al României în Portugalia“. Amintiri directe legate de acest episod lusitan al poetului român are Octav Vorobchievici, fostul atasat militar pentru Peninsula Iberica în perioada când Blaga a exercitat functia de ambasador în Portugalia. Despre cartea ramasa de pe urma lui Octav Vorobchievici, „Cu Lucian Blaga în Portugalia“, scrie Aurel Rau: „o carte aparuta postum, dupa 60 de ani de la tiparirea volumului „La curtile dorului“, si anume o combinatie de jurnal si evocare portretistica scrisa de un apropiat al poetului, fost coleg de serviciu la Lisabona, întâmplator un instruit si un cultivat, el însusi cu antecedente publicistice, militar de cariera… „. Octav Vorobchievici îl va întâmpina pe Blaga la sosirea în Portugalia, îl va însoti în desele plimbari prin capitala si prin tara, devine confidentul si partenerul de dialoguri al lui Blaga, notând în jurnalul sau confesiuni, amintiri, aprecieri, maxime sau metafore emise de altminteri taciturnul poet. Dupa prima întâlnire noteaza: Lucian Blaga „sentinela a propriei singuratati“, caruia i se pare ca „Stelele Portugaliei sunt atât de aproape! As zice ca ma îndeamna sa le culeg“ sau „Noaptea acesta e din cele in care nici copiii nu dorm. Noaptea care nu îti lasa aerul tras în plamâni, ci numai în spirit…“ Aurel Rau trece frumos lirica lusitana a lui Blaga peste puntile acestor amintiri ale lui Vorobchievici. Întors în tara dupa 15 ani de peregrinari, în 1939, Blaga e silit de evenimentele cunoscute sa se mute, cu Universitatea „Regele Ferdinand“, la Sibiu, în 1940. Sibiul refugiului - scrie Ioan Muslea - este „locul în care marele poet avea sa intre în contact cu o generatie exceptionala de tineri dintre care majoritatea îi vor fi chiar studenti.“ Acestia sunt „cerchistii“ dintre care Blaga se ataseaza, în special de Ion D. Sârbu, „militant de stânga cu simpatii comuniste fatise, care va participa la înfiintarea Cercului literar, devenind unul dintre cei mai devotati admiratori si - în multe privinte - unul dintre oamenii de încredere ai poetului. Daruit ca nimeni altul cu harul de povestitor, I. D. Sârbu va „lumina“ momentele de lehamite ale lui Blaga, istorisindu-i patanii de-a dreptul neverosimile traite în nenumaratele-i concentrari (pe frontul de Est): incredibilul sa pelerinaj (de-a calarelea, în plin razboi) la Iasnaia Poliana, sau aiuritoarea întoarcere si intrare într-un Sibiu care-l jelise si-i cântase vesnica pomenire. Lungit pe un divan, Blaga îl asculta ore în sir pe acest magician al re-întruparilor si formularilor celor mai fascinante, numindu-l de altfel „un adevarat atlet al mizeriei“. Cunoastem toate aceste amanunte din corespondenta absolut fantastica a lui Sârbu“. La sfârsitul razboiului, cum stim, Blaga revine la Cluj si, alaturi de prpofesor, îl vom regasi pe I. D. Sârbu ca asistentul sau. Putin dupa 1945 începe calvarul lui Blaga „acuzat ca fusese ambasadorul fascist al fascismului regal românesc în statul fascist al dictatorului Salazar“. Izgonit din Academia Româna, în anii urmatori publicatiile românesti se vor umple de rusine cu asemenea sentinte: „filozofia lui Blaga este primitiva si obscurantista, ea nu are nimic românesc“, „poetul prefigureaza în opera sa binecunoscuta neue Ordnung a fscismului“, „trebuie sa-l denuntam si sa sfâsiem masca dupa care se ascund tenebrele fascismului“, „Marele Anonim este învesmântat într-o uniforma hitlerista“, „Lucian Blaga este un reactionat, o marioneta a burgheziei putrede“… Pentru a-l îndeparta de la catedra si din viata publica, tinerii colegi si asistenti ai lui Blaga sunt însarcinati cu fabricarea de delicte odioase: lui I. D. Sârbu i-ar fi revenit sarcina, scrie Ioan Muslea, „de a-l denunta pe Blaga cum ca acesta ar face baie împreuna cu fiica sa si s-ar deda la tot felul de perversiuni. A refuzat, fireste, sa o faca, însa s-a gasit de îndata un altul dispus sa urmeze indicatiile partidului asa încât, în scurta vreme, poetul a fost dat afara din universitate, iar „atletul mizeriei“ - de asemenea…“ I. D. Sârbu, omul de stânga ajuns comunist si posesor/ beneficiar al unui dosar de cadre fara cusur, este redistribuit ca profesor suplinitor trecând apoi ani lungi prin „universitatea de sub pamânt“ a puscariilor. Lucian Blaga a încetat din viata în 1961: în 1962 va aparea primul sau volum de poezii tiparit dupa 1944. „Cu toate acestea - scrie Ioan Muslea - o anumita rezerva, ca sa nu zic teama a regimului comunist fata de poet nu a contenit a se face simtita. Poate ca exemplul cel mai vadit sta în povestea peripetiilor statuii lui Blaga (realizata de Romul Ladea), care a fost asezata la începutul anilor '60 în Piata Pacii din Cluj, unde a ramas instalata doua sau poate trei zile, dupa care, într-o noapte, pe ascuns, statuia a fost mutata pe una din aleile parcului orasului, ce juca rolul de… purgatoriu. Din câte stiu, revenirea statuii în centrul orasului s-a petrecut târziu, dupa 1990. Despre lucrarile Colocviului Lucian Blaga la ICR Lisabona, manifestare demna de toata lauda, scrie în „Steaua“ directorul respectivului asezamânt, Virgil Mihaiu.
Ion D. Sârbu - ultimele scrisori din Isarlîk
Mihai Barbu prezinta în „Steaua“ câteva scrisori ale lui I. D. Sârbu „citite“ mai întâi de Securitate si redate azi circuitului public. O prietena si corespondenta a celui supranumit de Blaga „atletul mizeriei“ este, în versiunea Securitatii, „o anume Olga din Sebes“, în realitate prozatoarea Olga Caba, profesoara de engleza, întemnitata la Mislea si Vacaresti. Într-una din scrisori Sârbu îsi admira prietena din Sebes pentru rabdarea de a lupta cu plictisul: „Contributia fantastica a epocii noastre la empireul literelor - scrie Sârbu - este inventarea plictiselii ca materie prima de arta si literatura. Prostia, plictiseala si nepriceperea sunt stâlpii pe care se bazeaza Teatrul de aici, care refuza sa-mi joace piesele care au cap fiindca au si coada.“ Putina pretuire a elitei locale din Isarlîkul oltean este vadita. Si, ca urmare a deselor sageti aruncate de autorul pieselor nejucate, reciproca: e în mediul local, un curent „demitizant“ la adresa lui Sârbu ce se face simtit pâna în zilele noastre, desi autorul „Jurnalului unui jurnalist farta jurnal“ recunoaste ca „În Craiova asta cretina si fanariota, în schimb, lucrez ca un înger“! În aceeasi scrisoare, rânduri memorabile despre Ion Negoitescu: „Vestea privind ciroza lui Nego am primit-o de la prietenii nostri de la Stockholm si Copenhaga… Am scris Marianei Sora, prietena mea din München. Am primit mai zilele trecute o scrisoare în care la ordinul lui Nego - mi-a comunicat urmatoarele: Nego e bine, vesel, sanatos, râde enorm si e fericit cum n-a fost niciodata. Cât priveste mult promisa Istorie a literaturii cred ca tu ai dreptate. La Köln a suferit, la München nu mai sufera, dar a lucrat. Lucreaza greu si cu intermitente. Despre prietenii mei am zis: unii au murit si au plecat, altii au plecat si au murit. Nego face parte din categoria ultima, ca si mine de altfel. În strainatate devin prost, ageamiu, nu pot nici scrie nici povesti ca lumea. În Craiova asta cretina si fanariota în schimb lucrez ca un înger. Nego, la 16 ani, si-a scris scandalul vietii sale de geniu multilateral ; la 17 ani a publicat poezie, la 19 ani - o proza de scandal, iar la 23 - a lansat un manifest literar national. A fost un tiran. L-a dirijat fara succes pe Stanca, i-a dictat pasii lui Doinas, a avut o influenta teribila asupra lui Regman, Todoran, Cotrus. Eu i-am scapat. L-am batut zdravan de doua ori, apoi am facut trei ani de front. L-am dezbracat eu de o anumita camasa salvându-i viata, l-am oprit sa se înscrie în stalinism. A trecut la catolicism, Nego a fost martorul acuzarii în al doilea proces, a declarat ca din cauza mea a gresit calea si cariera sa politica. Am primit sapte ani - când am iesit am vrut sa-l ucid în bataie, dar pe urma mi-a fost mila de el. Era un alcoolic, se tot suicidea dar nu reusea sa moara de tot. Nu ne-am vorbit 15 ani. Apoi, la Köln, dupa ce ne-am spalat rufele în familie, ne-am împacat. Adevarul e ca nu ne putem schimba prietenii dupa 45 de ani. El este un capitol al tineretii noastre. A fost, fara îndoiala, un sef de generatie pierduta. Ca om, îl iubesc cu toate defectele sale, ca scriitor astept sa vad minunea: Sfântul Duh în chip de istorie a literaturii, aparând deasupra acestui Ioan fara de tara ce se credea Tata si Fiu si voia sa ne boteze pe toti. Regret ca a ramas.“ În alta scrisoare, catre Horia Stanca, vorbeste despre „atmosfera falsa si ipocrita din Craiova“, despre misterul succesului unui „mitic care pare si prost si smecher, dar care se dovedeste teribil de cosmopolit“, despre „sovinismul miticilor din Bucuresti“. Petrece trei zile la Petrosani cu ocazia Zilei minerului, credea ca va putea sa cumpere carne pentru frigiderul sau „care e gol ca un angajament de Ziua victoriei“ dar constata ca „de trei luni în Valea Jiului nu se gaseste nimic“. În scrisorile din 1988 catre Maria Graciov - editoarea sa preferata - povesteste avatarurile manuscrisului de pus la Scrisul românesc („lupta de clasa trebuie începuta din nou, pe alte baze: împotriva prostilor, a lichelelor, a nepriceputilor“), îl preocupa soarta exemplarului ratacit din „Lupul si catedrala“, îi marturiseste ca „Am recitit „Lupul“. Îmi dau bine seama ca acest text este un text politic dar scris si gândit de un condei de stânga care a stat la biblioteca si nu la sedinte“ si o compatimeste asa: „Stiu ca esti foarte ocupata. Simt telepatic muntele de noroi birocratic ce se revarsa peste brava noastra cultura…“ Noile scrisori vechi ale lui I. D. Sârbu vadesc aceeasi privire necrutatoare cu ireversibila degringolada a societatii românesti „îngrozitor de definitivata“ în ultimii ani ai dictaturii a carei apropiata cadere n-o va mai apuca…