Sarbatoarea nationala
articol aparut in Cultura, nr. 201 din 2008-11-27» cultura editorial » editorial
Autor: Ioan Aurel Pop
Sarbatoarea nationala, oriunde si oricând, trebuie sa exprime identitatea unei comunitati, sa fie simbolul profund al constiintei unei natiuni, chiar daca trecerea timpului poate sa-i atenueze sensurile istorice. Românii, ca si celelalte popoare, ar trebui sa aiba convingerea, atunci când îsi sarbatoresc propria natiune, ca s-a petrecut un fapt capital cândva, în acea zi, fara de care tara lor nu ar fi astazi România. Din pacate, stiu ca multi români nu mai au aceasta convingere, nu se mai gândesc la semnificatiile zilei de 1 Decembrie, prinsi de grijile cotidiene, coplesiti de nevoi, atrasi de campania electorala ori loviti pur si simplu de ignoranta. Nu-i vorba, nici americanii nu se omoara astazi sa mai stie bine, cu exceptia proaspetilor imigranti – care dau un examen serios în acest sens – cine au fost si ce au facut „parintii fondatori ai patriei“ în secolul al XVIII-lea, secol la fel de îndepartat pentru multi dintre ei ca si epoca de piatra. Americanii (mai) au însa în ziua lor nationala si oricând altcândva un profund respect pentru tara lor (sau devenita a lor), au încredere în viitorul ei, în liderii lor, în valorile societatii lor. La români, ma tem ca, din pacate, toate aceste credinte în valori autentice sunt tot mai rare… Un batrân profesor al meu – acum de pioasa aducere aminte -, cu doctorat la Viena si cu rani dobândite în Al Doilea Razboi Mondial pe ambele fronturi, ne-a explicat odata ce este tara, pe întelesul mintii noastre de copii: „Tara – spunea el – nu este ca o pâine, din care sa-si taie toti felii si sa le înfulece de-odata sau pe rând, ci este ca un templu, în care toti trebuie sa intre cu piosenie si sa aduca ofrande, ca sa-l mareasca, sa-l preamareasca si sa-l îmbogateasca mereu“. Mult mai târziu, la Cimitirul Arlington, lânga mormântul lui John Fitzgerald Kennedy, am înteles ca profesorul meu, probabil neintentionat, spusese acelasi lucru ca si marele presedinte american care le ceruse concetatenilor sai sa nu se întrebe atât ce le-a dat lor tara, cât ce au dat ei tarii. Acelasi dascal, facând elogiul latinitatii si al limbii ca mijloc de comunicare, mi-a spus – de asta data mai târziu – ca pretuia mai ales doua definitii ale patriei, una data de Mihail Kogalniceanu pe la 1843 (care le explica studentilor ca patria era pentru el toata acea întindere de loc pe care se vorbea româneste!) si alta, data relativ recent, de un contemporan al sau, Nichita Stanescu (care credea ca limba româna era patria sa!). Gândesc si azi la profunzimea acestor „învataturi“ ale profesorului meu – om de vocatie, dintre acei dascali de liceu de odinioara, care ar fi putut onora catedre universitare – si nu-mi pot reprima admiratia sincera pentru el si pentru marii intelectuali care, secole la rând, au indus în mintile românilor valorile general umane. În fond, la mai bine de o suta de ani distanta unul de altul, Kogalniceanu si Nichita Stanescu exprima acelasi lucru profund, fapt pentru care au intrat în panteonul nostru national. Astazi, într-un soi de marasm prelungit si de toleranta controlata, se fac eforturi pentru a ni se impune drept „intelectuali autentici“ si „formatori de opinie“ unele persoane care sustin ca „româna este o limba în care trebuie sa încetam sa mai vorbim sau… s-o folosim numai pentru înjuraturi“. Ce diferenta între intelectualii care legau limba româna de patrie si cei care vor s-o destineze exclusiv înjuraturilor! Sau asistam la o noua metoda de biciuire cu vorbe a natiunii, pentru a o face constienta de rolul sau? Ma îndoiesc ca prin repudierea lui Eminescu si a limbii noastre, prin ironizarea facila si grotesca a „spatiului mioritic“ sau prin vulgarizarea grosolana a trecutului, a filosofiei, a artei si a românilor în general, vor deveni acesti români mai buni, mai europeni, mai compatibili cu lumea civilizata.
Vor fi, în cel mi bun caz, mai sceptici, mai cinici, mai convinsi de nimicnicia tarii si a lumii si, prin urmare, mai maleabili, mai dispusi la jalnice compromisuri, îndreptate împotriva valorilor consacrate ale umanitatii.
În acelasi cadru se înscrie si minimalizarea Zilei Nationale. Ni se sugereaza – vag, dar ferm – ca sarbatoarea de la 1 Decembrie este buna pentru vulg, spre a se face promisiuni si a se oferi spectacole, dupa principiul imperial roman exprimat în cuvintele „panem et circenses“. Pe de alta parte, intelectualii „subtiri“, care nu ies de obicei la rampa direct în aceste zile, dar o fac mereu, în tot timpul anului, dupa regula picaturii chinezesti si dupa sofisticatele rigori ale propagandei (oricum ar fi botezata ea acum!), se refera la natiune cu un dispret superior, negând constructia organica a statului român. Astfel, unii elevi si studenti afla din manuale, tratate si cursuri ca românii nu au prea facut nimic trainic de-a lungul istoriei, ca nu au câstigat victorii, ca nu s-au format din daci si romani, ca nu au avut un loc precis de etnogeneza, ca nu si-au constituit la timp statele medievale, ca nu s-au aparat de turci, ca nu s-au format singuri ca natiune, ci ca au fost „inventati“ de altii etc. Corolarul sunt miturile: românii si-au construit o lume fictiva din mituri ale trecutului si „defileaza“ în continuare cu ele, de la cronicari încoace, trecând prin Scoala Ardeleana, prin Balcescu, si ajungând pâna la Iorga, Bratianu, C. C. Giurescu, Panaitescu si Daicoviciu!
Ma întreb daca, în conditiile inocularii organizate a acestui cinic dispret pentru trecut, pentru limba si natiune, mai avem cuvânt sa ne miram ca românii o iau în cele patru vânturi, ca se feresc sa spuna ca sunt români sau ca zâmbesc tâmp când sunt întrebati pe strada ce sarbatorim la 1 Decembrie! „Istetii“ neamului au repudiat, barbarizat, minimalizat si ironizat în chip rusinos valorile românesti, care au încaput pe mâna unor profitori politici grobieni sau a unor noi îmbogatiti analfabeti. De ce sa ne miram atunci ca românii nu mai cred în adevaratele valori, ca nu le mai recunosc, ca nu mai sunt interesati de ele?
În ceea ce ma priveste, sunt convins ca bunicul, mort, cândva în 1943, în stepele înghetate ale Rusiei (fara cruce la cap si dat apoi disparut, printr-un petic de hârtie, dupa care bunica a purtat doliu o viata întreaga), nu a fost un „mit nationalist“, ci o realitate, un adevar crud. Iar dintr-o scrisoare îngalbenita de vreme si rupta, am ajuns sa stiu împrejurarile mortii octogenarului Gheorghe Pop de Basesti, fericit ca vazuse marea lumina petrecuta la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918. Si chiar fara sa fi fost istoric, fie si numai pentru acest fel de moarte care a lovit familiile tuturor, m-as fi întrebat sincer de unde vine si încotro se îndreapta neamul acesta de plugari si de preoti (de popi!) de pe Câmpia Transilvaniei în mijlocul caruia m-am nascut. Asa am aflat ca bunicul si strabunicul si stramosii din acest neam umil de „valahi“ au crezut sincer în anumite valori, care pot fi usor desuete azi, dar care au facut – buna sau rea! – România. Iar România sau Valahia – în fond cele doua cuvinte înseamna, chiar si sub aspect etimologic, acelasi lucru si ne duc cu gândul la romanitate! – vin dintr-un trecut imemorial. De-a lungul secolelor au fost o puzderie de Romanii sau Valahii, dupa ce s-a frânt ca un vas de cristal prea fin romanitatea orientala, asaltata de Bizant, apoi de migratori, mai ales de slavi, de protobulgari, de unguri, de pecenegi, cumani, tatari si, mai vârtos, de otomani. Desi locuiau în tari diferite, cu regimuri politice diverse, multe neromânesti si în care credinta ortodoxa era doar tolerata, românii au pastrat firave legaturi între ei, iar unii, dupa cum spun sursele, nu au uitat niciodata amintirea Romei si nici „descalecatul dintâi“, facut de împaratul Traian. Mihai Viteazul – principe deopotriva la Bucuresti, la Alba-Iulia si la Iasi – actionând în numele unor idealuri crestine europene, a fost privit de taranii români transilvani, revoltati contra nobililor, cu încredere, ca fiind „un domn din natiunea lor“. Cronicarii, unii moldoveni, altii munteni, olteni, banateni ori transilvani, au exprimat în scris ideea unitatii românesti, a latinitatii limbii si a originii etnice romane, iar stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir si Scoala Ardeleana au ridicat aceste idei la rang de eruditie, în acord cu exigentele europene ale timpului lor. O cale spre grabirea adoptarii acestor exigente ale timpului a fost, fara îndoiala, unirea românilor transilvani cu Biserica Romei, petrecuta în urma cu peste trei sute de ani. Secolele noastre „europene“ si moderne au fost al XVIII-lea si al XIX-lea. În secolul al XVIII-lea ne-am sincronizat la iluminism si la idealurile nationale, deopotriva prin confesiune, politica, miscari sociale si cultura – mai ales prin mijlocirea Transilvaniei -, iar în secolul al XIX-lea, ancorati în romantism, liberalism, pozitivism etc., am trecut la fapte nationale. Planul acestor fapte a fost clar formulat în timpul Revolutiei de la 1848-1849, când intelectualii, în acord cu realitatile din teren, calme sau explozive, au scris prologul unirii, al statului national. Acesta, statul national, s-a format si consolidat, la pas cu Germania si Italia, în trei mari etape, prima la 1859-1866, a doua la 1877-1878, iar a treia la 1916-1918. În cea dintâi etapa s-au unit Tara Româneasca (mai precis Oltenia si Muntenia) – care pastrase mereu în chip latent amintirea si numele statului la a carui alcatuire avea sa prezideze – cu Moldova (mai exact cu o parte a Moldovei, fara Bucovina, trecuta la austrieci în 1775 si fara regiunea dintre Prut si Nistru, frânta de rusi la 1812), printr-un subterfugiu, sub principele Alexandru Ioan Cuza, care a înfaptuit si unificarea deplina, a stabilit oficial numele de România si capitala la Bucuresti si a trecut la marile reforme de modernizare a tarii. A doua etapa a însemnat, sub comanda principelui Carol I de Hohenzollern, cucerirea prin lupta a independentei depline, recunoasterea sa internationala si unirea Dobrogei cu România. În fine, Razboiul cel Mare de Reîntregire, jocul subtil al aliantelor si sacrificiile de bunuri si de vieti, însotite de lupta de emancipare a românilor, au condus la înfaptuirea României: la 9 aprilie 1918, Sfatul Tarii, reunit la Chisinau, decidea unirea Basarabiei cu România; la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei de la Cernauti decreta unirea acestei parti a Tarii Moldovei cu România; în fine, la 1 Decembrie 1918, Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia hotara unirea Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Tara, adica cu Regatul României. Acesta avea axa pe arcul Carpatilor care închidea Podisul Transilvaniei si care se sprijinea pe colinele subcarpatice si cobora lin în trei câmpii – a Dunarii, a Tisei si a Moldovei – pâna la Dunare, la Marea Neagra, la Nistru si la Tisa. Tara avea circa 300 000 de km patrati, cam cât avea Italia si mai mult decât Regatul Unit în Europa (fara colonii). În toate regiunile unite cu România, cu exceptia Cadrilaterului (sudul Dobrogei), românii erau majoritari ca numar, în acord cu principiul autodeterminarii nationale, recunoscut atunci oficial de marile puteri învingatoare. Decizia a unire a românilor a fost recunoscuta prin Conferinta de Pace de la Paris din anii 1919-1920. Fireste, existau grave probleme legate de criza de dupa razboi, de uniformizarea administrativa si legislativa si mai ales de minoritati, care reprezentau peste un sfert dintre cetatenii României.
Asa s-a înfaptuit – printr-o privire foarte schematica – un stat, România! Nimic foarte original, nimic extraordinar! Ziua de 1 Decembrie este doar un simbol, un episod final al unui lung drum prin istorie. El nu are doar legatura cu Transilvania, cum cred grabit unii, ci cu Tara. Cam doua treimi dintre români au trait pâna la 1918 în state straine, în chip de supusi asupriti, cu un puternic sentiment al frustrarii si cu dorinta, generala în epoca, dupa modelul occidental, de a avea propriul stat national. Când s-a ivit prilejul, dupa vreo doua secole de lupta nationala, românii, alaturi de altii (polonezi, cehi, slovaci, sârbi, croati, sloveni etc.), au trecut la fapte. Este fastidios sa ne întrebam astazi daca a fost bine ori a fost rau. A fost, pur si simplu, cu bine si cu rau! Românii au trait sentimentul unei imense împliniri, fiind capabili sa scrie atunci – împreuna cu Lucian Blaga – „Poemele luminii“; ungurii, de exemplu, au trait o mare tragedie, vazându-se redusi de la dimensiunile unui „imperiu“ la acelea ale unui stat national. Natural, regiunile desprinse din aceasta Ungarie numita pâna atunci pretentios „Transleithania“, aveau, toate, populatii majoritare nemaghiare, dar asta nu mai conta pentru unguri în înversunarea durerii de-atunci. Pe de alta parte, ungurii din România reprezentau cam 8% din populatia tarii, iar germanii si evreii câte 4%. Era foarte greu pentru unii dintre fostii stapâni sa treaca la mentalitatea de supusi, într-un stat numit România. Pe de alta parte, multi români, dornici sa se manifeste cu orice pret ca stapâni, au trecut la anumite excese xenofobe, antisemite, grave de la un timp, care au tulburat pacea sociala, într-o tara fara solide traditii democratice. Comunismul a avut grija sa întretina focul mocnit, cu aparenta sa de democratie. Iar anii postcomunisti au adus multe noutati, mai ales înspre bine, dar si multa dezorientare. Deveniti acum si membri institutionali ai Europei, cu acte în regula, ar fi bine sa încetam de a mai fi adolescenti teribili, sa ne recâstigam încrederea, sa ne pretuim critic si demn tara si natiunea. Este adevarat ca Europa ne doreste europeni, dar nu roboti europeni, ci români europeni. Altminteri, daca zbaterea de pâna acum ar fi vizat doar omogenizarea spre pierderea identitatii, a simbolurilor si valorilor noastre – atâtea câte sunt! – tot amarul de ani evocati mai sus a fost de prisos si poate fi uitat. Din fericire, Europa nu ne cere nici noua sa renuntam la valorile proprii, asa cu nu a cerut nici Germaniei sa renunte la Goethe sau Ungariei sa-l repudieze pe Petöfi. Si sper ca, în ciuda unor spirite mai înflacarate, patrunse de negationism, românii sa înteleaga acest lucru! Ne mai lipseste o treapta de siguranta a vietii si una de prosperitate, spre a fi mai siguri si mai mândri de noi. Vreau sa cred sincer ca vor veni si acestea, curând. Un coleg ungur, privind cu nostalgie si emotie la steagul Ungariei, mi-a spus într-o zi ca nu se poate bucura de Sarbatoarea Nationala a României, fiindca ziua de 1 Decembrie a fost o sfidare pentru Ungaria, atunci hotarându-se, peste vointa ungurilor, unirea Transilvaniei cu România. Nu am crezut cu cale sa-i spun toata istoria de dureri si de sperante, evocata pe scurt mai sus si poate ca nici nu m-ar fi ascultat. Dar i-am spus, fara malitie, doar în spirit constatativ, ca, daca-i asa, si Sarbatoarea Nationala a Ungariei de la 15 martie poarta în sine o potentiala jignire ori o sfidare pentru români, deoarece atunci (la 1848) se decisese, peste vointa românilor, unirea Transilvaniei cu Ungaria! A ramas gânditor si va fi reflectat poate la aceasta simetrie perfecta. Sper sa vina curând o vreme când sa ne bucuram reciproc si sincer de sarbatorile noastre, caci ce poate fi mai frumos decât sarbatorile si ceremoniile. Popoarele civilizate, între altele, au spirit de ceremonie, iar Sarbatoarea Nationala, dincolo de orice, se cuvine sa fie celebrata, sa se constituie pentru noi toti într-o imensa bucurie a spiritului.