Palinca este ungureasca sau romaneasca?
articol aparut in Cultura, nr. 42 din 2006-10-04» cultura epoca noastra »
Autor: Mihaela Grancea
Literatura imagologica romaneasca, abundenta in ultimii ani postcomunisti, desi partial contaminata de spiritul mitteleuropenist, creeaza, la randul ei, stereotipurile necesarei coexistente postmoderne (vezi transilvanismul si interculturalismul generos animat de scrierile unor intelectuali clujeni, mureseni si timisoreni precum Sorin Mitu, Andrei Marga, Ovidiu Pecican, Adrian Marino, Smaranda Enache, Smaranda Vultur, Daniel Vighi, Adriana Babeti etc.). Din nefericire, aceasta literatura (mai mult sau mai putin cu finalitati imagologice) este doar o premisa a concilierii mult sperate si invocate. Caci in subteranele subconstientului colectiv pandesc secularele scheme interpretative ale Celuilalt, in speta mecanismele intime ale ostilitatii imaginare si chiar cele ale perceptiei extreme care il transforma pe Celalalt in Dusmanul care te impiedica sa evoluezi, dar care totodata te provoaca (astfel) sa-ti afirmi identitatea.
Imaginarul romanilor despre unguri este schizoid, fiind determinat, la aceia care nu au avut contacte cotidiene cu membrii comunitatii maghiare, de cliseele etno-culturale mostenite din cercul microcomunitatii, din „cultura de manual nealternativ“ sau, mai nou, din literatura extremista. in schimb, pentru romanii din Ardeal, cunoasterea reciproca, fie ea sinuoasa si presarata cu situatii conflictuale, a creat o percepere mai diferentiata, cu incercari de pozitivare a Celuilalt.
„Opreste-te, iti ajunge Ardealul!“
Daca, pentru multi romani (mai ales pentru cei care il evalueaza pe maghiar prin prisma imaginarului livresc si nu prin contactele umane directe, superficiale chiar) maghiarul mai este inca barbarul care s-a civilizat folosind conjunctura si transfomandu-i pe Ceilalti (indeosebi pe romani) in victime ale opresiunii economice si sociale, pentru foarte multi dintre maghiari, romanii sunt „ciobanii“ care s-au emancipat prin demografie, iar apoi, incepand din modernitate, prin dupliciatea si arivismul „pasilor mici“, fructificand fara scrupule orice context istoric; pentru acesti maghiari, romanul este barbar si hot (romanul a furat Ardealul! – insista anonimii de pe forumurile specializate pe discutii interetnice).
Zilele acestea am incercat sa descarc de pe Internet, pentru o lectura mai aplicata, scrisoarea unui extremist elevat, scriitor care poza oratoric precum Marc Antoniu in fata cadavrului lui Caesar si a multimii care oscila intre legitimitatea complotistilor lui Brutus si nelegiuirea sangelui varsat; extremistul retoric m-ar fi impresionat prin dialectica revendicarii, daca, in momentul descarcarii, interdictia care facea imposibila copierea „mesajului“ nu ar fi sunat vulgar, avertizand in maniera in care ii interzici accesul celui care-ti calca in batatura: „Opreste-te, iti ajunge Ardealul!“. Poate multi dintre tolerantii si generosii nostri animatori ai GDS-ului se vor trezi din utopiile coexistentei, daca vor calatori cu trenul spre Ungaria, daca ar sti ceva ungureste, daca ar fi mai aproape de maghiarul simplu, de ardeleanul autoexilat in Ungaria, frustrat si resentimentar, care te priveste cel mult cu suspiciune si te numeste, sotto-voce si printre dinti, „cioban“, „neam de cioban“ etc. (sa mai fie functionale stereotipurile etnice din a doua jumatate a secolului XVIII si din cel urmator?).
Oricum, o experienta similara am trait in Intercity Ady Endre (Targu-Mures – Budapesta), tren cu care am calatorit anul acesta, in august. in vagonul in care aveam rezervat locul, un grup de tineri care venea de la prima statie a ocupat un intreg compartiment, fara a avea bilete; cum era si firesc, mi-am revendicat, politicos si in limba romana, locul (credeam ca sunt cetateni romani de etnie maghiara); in apareta docili, tinerii au parasit compartimentul ocupat abuziv si doar ultimul dintre ei si-a intors, cateva clipe fata spre mine, suierand printre dinti, in maghiara, sinonimul cuvantului prin care ei ne identifica: „p...m... voastre neam de ciobani“ (cunoscand cuvintele m-am albit si am incremenit in nedumerire; o astfel de reactie care pe moment m-a lasat perplexa, precum si episoadele budapestane care au urmat dupa acest preludiu m-au facut sa fiu mai rezervata in ceea ce priveste abordarea rapoturilor romano-maghiare.
„Olahul tampit“ si „bozgorul“
Evident, si eu, precum Gabriel Alexandrescu (vezi „Ruleta: romani si maghiari:1990-2000“), pornind de la proiectul democratic pot formula fraze generoase si coerente, adevarate silogisme despre acceptarea diferentei, despre beneficiile interculturalitatii, despre mutatiile benefice si transparente care s-au petrecut in mentalitati si in imaginarele sociale, mutatii care ar presupune in primul rand conjugarea eforturilor care converg in construirea identitatii europene, in cultivarea asemanarilor existente, in anihilarea oricaror incercari subterane, incercari care dinspre ambele parti intretin tensiunile interetnice (vadimismele, becalismele de parada si conjunctural fetisistele legionarisme romanesti, dar si extremismul maghiar xenofob, revansard, antiromanesc si antislovac, antieuropean chiar, extremism animat de „tinerii furiosi“ care au folosit actuala criza politica din Ungaria ca pe un prilej de etalare a ideologiilor neofasciste postcomuniste). Daca tinerii romani vad din Budapesta doar Dunarea, emblematicul Parlament maghiar, Buda postmedievala si Universitatea Central-Europeana (adica inima simbolica a maghiarimii si reversul europenitatii lor), unii dintre bursieri fiind chiar sedusi de „visul maghiar“ al Ungariei Mari, tinerii maghiari, asa cum au demostrat-o in manifestatiile antiguvernamentale din zilele trecute, considera comparatia cu „Romania de rahat“ ca pe o radicala referinta negativa, neagra, aproape apocaliptica. De altfel, chiar Gabriel Andreescu, in lucrarea mentionata, considera ca tensionatele relatii romano-maghiare din Transilvania postcomunista sunt supuse de prea multe ori unei istorice si hazardate rulete rusesti.
Edificator, expresiv si cinic vizavi de problematica raporturilor romano-maghiare, de caracterul stereotipal al reciprocei adversitati, imi pare un banc spus de un student secui: „Un elev de etnie maghiara vine acasa, suparat. Tatal lui il intreaba cu insistenta: «Ce-ai patit, mai Gyüri, mai?» Copilul raspunde a lehamite: «Lasa-ma, Jancsi-bacs, ca sunt suparat. N-am stiut sa raspund la o intrebare la scoala si invatatorul m-a facut „olah tampit“!» «Cum, mai boule, i-ai dat voie sa te faca „olah“?» se revolta, tatal. Exasperat de lipsa de solidaritate a tatalui, elevul risposteaza la randul sau: «N-apa io-te ce-i Jancsi-bacs: mi-oi fi tu tata, dar sa nu ma faci pe mine „bou“, 'mnezeii ma-tii de bozgor!»“.
Ce tara au maghiarii din Romania? si ce bucatarie?
Cea mai frecventa nemultumire a romanilor, indeosebi a celor care nu sunt ardeleni, se refera la faptul ca maghiarii din Romania folosesc cu predilectie, in spatiul public, maghiara, adica limba materna, refuzand sa comunice in limba romana, limba oficiala a statului. Cei mai multi dintre romanii in cauza considera ca o astfel de atitudine este provocatoare si exprima refuzul integrarii interculturale. Nemultumirea celor care anima prin mesaje indignate forumurile ziarelor, revistelor centrale si regionale, ale televiziunilor (vezi indeosebi cele ale Antenei 1), dar si pe ale unor fundatii sau reviste virtuale exprima, de regula, o nemultumire constanta cu referire la faptul ca in multe zone din Transilvania, mai ales in acelea unde populatia maghiara este majoritara, etnicii maghiari nu comunica cu romanii aflati in tranzit in limba romana, localnicii maghiari invocand faptul ca nu cunosc aceasta limba; redau, pentru nota comuna, textul unei persoane care incearca sa inteleaga fenomenul: „Ceea ce ma deranjeaza pe mine este ca in foarte multe zone din Romania (mai ales in partea de nord a tarii) se vorbeste aproape numai ungureste. Ma duc la munte si cand intreb ceva in romana, ei imi spun prin semne ca nu stiu romana. Dar daca le zici ceva de rau sa vezi ce te iau la injuraturi pe ambele limbi. in rest, pot sa faca ce vor, dar in tara lor... Sunt constienta ca asta nu se intampla numai la noi in tara. Spre exemplu, in Barcelona se vorbeste altfel decat in restul Spaniei....“. Interesanta si punctual corecta este riposta „forumista“ a unui etnic maghiar: „in primul rand, tara maghiarilor din Romania este Romania, asa ca nu mai faceti referi de genul acela din mesajul precedent care s-ar traduce prin: noi maghiarii, sa plecam naiba in mediul intervaginal, in Ungaria noastra <…>. Problema e ca noi nu prea avem de a face asa de mult cu Magyarorszg/Ungaria, aici este tara noastra. Vanzatorii care nu discuta cu clientul roman care nu stie maghiara in limba romana sunt niste oameni tampiti si trebuiesc tratati ca atare“. Din experienta mea personala pot sa spun ca in Targu Mures, Targu Secuiesc si chiar in Cluj, cand vanzatorii ma chestionau in limba maghiara cu referire la interesul meu comercial, iar eu le raspundeam senin in limba romana, fata lor nu inregistra nici un fel de reactie ostila, ci imi raspundeau, la fel de amabili, in limba romana. in schimb, in Bucuresti, orasul „facultatilor mele“, unde altadata usorul meu accent ardelenesc parea ca ma privilegiaza, azi, in unele situatii, acelasi accent, poate acum mai pronuntat, provoaca usoare reflexe facial negative in fizionomia lucratorilor comerciali, sau chiar un comportament lipsit de profesionalism si „civilitate“!
Competitia romano-maghiara este atotcuprinzatoare, manifestandu-se chiar si la nivelul gastronomiei identitare. Pe forumurile amintite, dar si in interferenta cotidiana, se fac, cel putin in ultimul timp, speculatii cu referire la natura „specific nationala“ (maghiara sau romaneasca) a unor alimente specifice bucatariei transilvanene (in copilaria mea petrecuta intr-o veche comuna „de pe Ardeal“, mai ales dupa moartea timpurie a bunicii materne, tatal meu, individ structural nationalist, a hotarat ca in familia noastra sa se gateasca doar „romaneste“; adio, deci, gulasului, papricasului, henklesului, paradaiselor cu umplutura, ciorbelor cu fructe etc.). Astfel, in timp ce unii dintre romani se intreaba daca „palinca ardeleneasca este ungureasca sau romaneasca“, altii vorbesc despre disputa desfasurata in jurul apartenentei sarmalelor la una dintre bucatariile „nationale“: „Turcii zic ca sarmalele sunt de la ei, doar ca la ei nu se fac cu porc, maghiarii zic ca sunt de la ei, chiar au festivaluri ale sarmalelor. Noi le consideram definitorii pentru specificul national. Poate ca adevarul este undeva… pe la mijloc“, afirma, intr-o discutie oarecare, un alt „forumist“.
Intre primul si al doilea Trianon
Destui maghiari considera ca se acorda prea mult credit ideii realizarii reconcilierii „istorice“ maghiaro-romane dupa modelul celei franco-germane. Important este, cred acestia, felul in care institutiile statului roman rezolva problema afirmarii identitatii specifice, a autonomiei teritoriale si culturale (radicalizarea politica udemerista, acum, in ultimele zile, s-ar putea sa nu fie doar o repetitie electorala!) si cea a respectarii drepturilor omului. Cica aceasta n-ar pune in ecuatia politica spinoasa problema a Transilvaniei. si totusi, ceva valva a facut in Romania un eveniment de istorie proxima: difuzarea filmului „Trianon“, documentar desuet, radical romantic si fascistoid. Interzis in Ungaria datorita faptului ca axiomatica nationalista si finalitatilor revansarde oarecum camuflate puteau afecta imaginea si aspiratiile europene maghiare, filmul in cauza a fost rulat pe ecranele din Baia Mare, Oradea, Cluj-Napoca, Sfantu Gheorghe, Targu Secuiesc si Targu Mures (intr-o forma prescurtata a fost prezentat si pe postul de televiziune Antena1). Proiectiile au fost organizate/asigurate de Asociatia Tinerilor Maghiari din Ardeal (in conditiile in care continutul filmului era in contradictie cu optiunile europeniste ale Ungariei, la initiativa lui Koltray s-a hotarat difuzarea lui doar in orasele din Transilvania si Slovacia).
Documentarul, considerat de unii consumatori culturali si politicieni drept iredentist, prezinta statutul teritorial si identitar al Ungariei Mari, statut anterior semnarii Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, precum si, respectiv, conjunctura politica de dupa Primul Razboi Mondial, context care a dus la destramarea Imperiului Austro-Ungar. Punanad in discutie si efectele de durata lunga ale destramarii Ungariei Mari, inclusiv asupra maghiarilor ramasi in afara statului national, filmul prezinta situatia posttrianonica cu puternice accente de apocalipsa identitara.
Chiar daca prin Hotararea de Guvern 418/2003, certificatul de clasificare pe baza caruia se acorda dreptul de difuzare nu a fost eliberat pentru filmul „Trianon“, acesta a fost proiectat la Institutul Teologic Reformat din Cluj-Napoca si a fost vizionat de 300 de persoane, alimentand sensibilitatile si nostalgiile cetatenilor romani de etnie maghiara. si totusi, exista si destule atitudini rationale. Astfel, un mesaj „forumist“ afirma ca: „…chiar daca suntem multi magyari in Transilvania, nu trebuie sa avem legaturi speciale cu Ungaria, acestea oricum nu au o legatura esentiala in existenta noastra“ (Tamas Kanya pe forumul Antenei 1, „Romani si maghiari“, dezbateri on-line). Pe de alta parte, multi dintre romanii care au calatorit si au rezidentiat un timp in Ungaria spun ca ungurii din patria-mama a concetatenilor nostri de etnie maghiara afirma deschis ca ii urasc pe romani pentru ca „le-au luat Transilvania“. in egala masura ii detesta si pe slovaci si sarbi. Prin extensie, destui „forumisti“ afirma ca sentimentele maghiarilor din Transilvania sunt identice cu cele ale maghiarilor din Ungaria, dar ca, spre deosebire de primii, acestia din urma sunt nevoiti sa simuleze conlucrarea si pacifismul. Refuzul comunicarii culturale l-am vazut materializat in optiunile culturale ale unei cunostinte care a plecat din Bucuresti si s-a stabilit in anii '80 la Budapesta. Persoana respectiva, un intelectual pe care l-am vizitat in Pesta, m-a surprins prin faptul ca biblioteca sa nu continea nicio carte de literatura in limba romana, chiar si putinii autori romani fiind editati in limba maghiara. Involuntar, m-am gandit la familia prietenei mele din copilarie, familia de evrei maghiarofoni Grünfeld, care, cand au emigrat in Israel, in 1979, au luat in bagajele restrictionate vamal ca substanta si cantitate un numar mare de opere ale scriitorilor romani; respectiva familie era atasata de identitatea culturala romaneasca si nu ar fi vrut sa o abandoneze cu totul, odata cu naturalizarea in noua patrie.
in problematica abordata de mine, evident secvential, determinata fiind de spatiul articolului, am intalnit poate cel mai echilibrat raspuns la un tanar bucurestean dezinhibat, care ofera o replica „inedita“ unui nationalist roman care nu se inchipuie nationalist: „Crash, mi se pare ca exagerezi! La urma urmei in ce limba vroiai sa-ti raspunda maghiarii din Transilvania? si eu sunt din Bucuresti si cand am trecut prin Ferentari si am intrebat-o pe o femeie unde este o strada, aceasta mi-a raspuns in tiganeste. si n-am mai facut caz de asta. Crede-ma, nu esti in pozitia potrivita sa le ceri unor oameni care traiesc in Romania sa vorbeasca in limba pe care le-o impui tu. Cred ca nici in Constitutie nu exista obligatia asta. Daca era un serviciu oficial, intelegeam, dar pe strada vorbesc oamenii asa cum vor.“ (mesaj de pe „Forum Softpedia“)
Sondaje, trucaje si derapaje
Imaginarul romanilor despre unguri este schizoid, fiind determinat, la aceia care nu au avut contacte cotidiene cu membrii comunitatii maghiare, de cliseele etno-culturale mostenite din cercul microcomunitatii, din „cultura de manual nealternativ“ sau, mai nou, din literatura extremista. in schimb, pentru romanii din Ardeal, cunoasterea reciproca, fie ea sinuoasa si presarata cu situatii conflictuale, a creat o percepere mai diferentiata, cu incercari de pozitivare a Celuilalt. Astfel, conform sondajului „Clujul multicultural. Analiza asupra relatiilor interetnice“, sondaj realizat de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala si Primaria Clujului, coexistenta romano-maghiara pare chiar idilica: romanii, ca si maghiarii, declara in proportie de 88 % ca se inteleg bine sau foarte bine cu oamenii care apartin unui alt grup etnic. Maghiarii si romanii din Cluj au aceeasi cota de incredere in persoanele de alta confesiune (cca. 71%) sau in persoanele de etnie diferita (cca. 58-60%). in schimb, relatiile dintre maghiari si romani sunt vazute ca fiind mai proaste de catre maghiari, decat de esantionul romanesc reprezentativ pentru Cluj. O situatie similara se intalneste in raporturile dintre romani, maghiari si rromi; in timp ce maghiarii sunt mai empatici vizavi de problemele rromilor, romanii manifesta atitudini rasiste si propun masuri de segregare. Perceptia Celuilalt este de multe ori debusolanta la nivelul perceperii identitatii prin generalizarea unor trasaturi morale, etice, cu valoare globalizanta. Astfel, in timp ce romanii cred despre maghiari ca sunt: harnici (opinie impartasita de 15,6% dintre respondenti), solidari (9,2%), buni (7,3%), gospodari (6,4%) sau sovini (3,8%), maghiarii sunt mai putin generosi, evident, din perspectiva imagologica. Maghiarii cred ca romanii sunt: harnici (10,3%), uniti (7,4%), prietenosi (4,8%), cumsecade (4,8%), lenesi (2,9%). in ceea ce priveste reprezentarile maghiarilor despre romani, acestea pot fi influentate de un fond resentimentar aproape „preistoric“, de optiunile electorale extremiste ale romanilor clujeni, care timp de doua mandate, au preferat ca primar un nationalist ridicol, „arhaic si arhaizant“ precum Gheorghe Funar; si, nu in ultimul rand, aceste referinte sunt afectate de exersarea diferentiata a ethosului muncii.
Rezultatele unor astfel de sondaje pot fi infirmate de alte sondaje, precum de cele mai noi evaluari realizate de ONG-uri cu respondenti din Vechiul Regat, persoane care manifesta un antimaghiarism violent (vezi zimnicenii, valcenii, slatinenii si craiovenii). Dar mai socante decat concluziile celor mai „negre“ sondaje sunt scrisorile unor tineri care pe forumuri isi deverseaza veninul extremismelor de inspiratie fascista, formulele care resuscita imaginea Dusmanului secular si absolut. Am intalnit, de pilda, un virulent schimb de scrisori-pamflet, cu surprinzatoare accente ludice care deconspira varsta corespondentilor. Astfel, ca raspuns la un mesaj prin care un Attila vorbeste despre „olahii cei obraznici“, un roman fara identitate declarata (nici macar una fictiva!), afirma ca „Salbaticul nomad Pista il rapune pe civilizatul Valah! Fiara maghiara distruge civilizatia Europei!“ Probabil ca delirantul „forumist“ roman se credea nu in 2003 (anul corespondentei), ci in zorii evului mediu, in decadenta Roma, sedus de ideea ca este reincarnarea unui aristocrat roman care contempla sfarsitul unei civilizati.
si in Romania, ca si in Ungaria, se poate observa o noua, chiar proaspata revitalizare a segmentelor sociale ale electoratului fidel optiunilor fascistoide. Cei atrasi in astfel de capcane rodate de istorie sunt, de regula, adolescentii rebeli si instabili care au nevoie de ideologiile certitudinii (or, doar cele extremiste par a veni in intampinarea unor astfel de aspiratii), posesorii unor diplome de studii uneori fara acoperire teoretica, intelectualii de conjunctura, teologi (la noi – „ascoristi“ fundamentalisti si legionari, la ei – unitarienii care au uitat ca in biserica nu se face politica), clasa mijlocie (traditional aplecata spre repere dictatoriale), nostalgicii comunismului nationalist romanesc. Pe Internet chat-room polemizeaza intre ei liberalii si neonazistii maghiari, respectiv nostalgicii comunisti, peremistii si legionarii romani. Generatia intelectualilor aflati la varsta a doua este siderata de felul in care tinerii studenti de la stiintele umaniste, dar si cei de la business school-urile de elita se manifesta antisemit, rasist si xenofob, de atatea persoane „postmoderne“ care, mai ales in Ungaria, vorbesc limbi straine si calatoresc mult, „consumand cu pofta si bucurie cultura salbatica si anarhista care ne invadeaza cotidianul“ (cf. G. M. Tamas, „Scrisoare catre prietenii romani“, in www.algoritma.ro/dilema/416/G.M.TAMAS.htm), dar satanizeaza minoritatile nationale si care evolueaza, ca registru imagologic, de la Strainul din cetate la Dusmanul din cetate, posibila victima, in functie de provocarile istoriei care vor veni, a statului genocidal. Chiar si in Romania, in care verbalizarile lui V. C. Tudor sunt repede etichetate ca fiind extremiste (si sunt!), se cocheteaza cu ideile exacerbat-autohotoniste din operele din tinerete ale lui Emil Cioran si Mircea Eliade, cu cosmicizarea Fiintei romanesti, asa cum apare ea configurata de Lucian Blaga si Constantin Noica, ignorandu-se substanta extremist-fascista a acestor idei, azi decalogizate de multi dintre tinerii romani cu deschidere spre romanismul/autohtonismul postcomunist.
„Luxul“ convetuirii. Familia mixta
Ceea ce ignoram, in acest vechi si dificil tablou al raporturilor romano-maghiare din Ardeal, Crisana, Maramures si Banat, este existenta unui numar mare de familii mixte care isi cultiva identitatea prin incurajarea bilingvismului si prin respectul ambelor axiologii (ma gandesc doar la acele familii in care pater familias nu a hotarat, uneori peste noapte, ca familia sa sa renunte la una dintre radacinile identitare, de regula la cea a mamei!). Unele surse statistico-demografice afirma ca in familiile mixte, care pot fi liant, dar si un lux „costisitor“, numarul de persoane depaseste cifra de 350.000. Cu toate dificultatile comunicarii interetnice, bilingvismul acestor familii poate asigura succesele interculturalitatii. De altfel, se stie ca, desi in Transilvania sunt 1, 5 milioane de maghiari, numarul celor care vorbesc maghiara este de doua milioane: „Transilvania este un spatiu binecuvantat de Dumnezeu cu o milenara convietuire multietnica si multiculturala intre romani, maghiari, germani, evrei, slovaci, ucrainieni…“ (din formulele utopice si de inspiratie universalista exprimate in „Dorinta de apropiere si cooperare“, iunie 2006 – programul lui Daniel Sorop, presedinte executiv al UDMR din Targu-Jiu). Nu-mi ramane decat sa cred in aceste formule (oarecum naive) care apartin unui maghiarofil oltean de origine romana.