Joseph Delaney: vraciul tazmanian
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor:
Joseph Delaney, autorul „Cronicilor Wardstone“ (traduse la Editura Corint junior), a trecut meteoric prin România; a aterizat la Otopeni la 15.30 într-o joi (6 noiembrie) si a decolat la 15.30 într-o duminica (9 noiembrie); l-am observat, în acest timp, si de aproape (la doua lansari unde am moderat/tradus, plus o întâlnire cu elevii) si de la distanta si pot spune ca omul e o masina; mai mult, e un scriitor profesionist, ceea ce nu înseamna ca sta la el acasa si scrie, între breakfast si supper, cu un ibric de cafea în fata; un scriitor profesionist poate sa: acorde un interviu dimineata la televizor, sa alerge la hotel pentru alte trei interviuri, trei sferturi de ora fiecare, sa alerge la Scoala Centrala, pentru o ora de public speaking, plus câteva zeci de autografe pe carti si pe afise, sa fuga înapoi la hotel pentru un alt interviu, sa ajunga pe înserat la Diverta Magheru, sa vorbeasca jumatate de ora cu fanii si sa semneze, apoi, doua ore la rând pe carti, semne de carte, pliante si afise, pentru sute si sute de copii, tineri, oameni în toata firea veniti din Bucuresti si de aiurea sa-l vada, sa obtina un autograf, sa faca, eventual, o fotografie cu „Vraciul“; sa gesticuleze si sa vorbeasca fara întrerupere în rastimpuri, la masa, în masina despre lucrurile care-l pasioneaza, despre metoda de scris „Bram Stocker“ si Tolkien si filme cu vampiri si echipa de fotbal Preston North End, ale carei însemne le poarta pe fular, în jurul gâtului; sa zâmbeasca si sa multumeasca tuturor si sa întrebe pe toata lumea despre folclorul românesc, în eventualitatea ca Vraciul ar putea calatori, într-unul din volumele viitoare, si în România.
Copiii care stau la rând la autografe comenteaza: „daca as fi fost în locul lui, mi-ar fi cazut de mult pixul cu tot cu mâna“; în librarie e foarte cald, fanii vin în fata, încearca sa se aseze alaturi de el, în fotoliu, în timp ce Delaney e imperturbabil, zâmbeste, le scrie fiecaruia în parte câteva rânduri; semneaza pe fiecare volum sau pe toate cele cinci ale seriei, daca i se cere, semneaza si materialele promotionale; „un copil poate nu are bani sa-si cumpere cartea“, ne explica el, „însa acea semnatura va însemna ceva, o sa pastreze semnul de carte si o sa încerce sa citeasca povestea“. Carolyn, agenta sa literara, îl priveste, fara mari emotii: „scriitorul cutare“, ne spune ea, „poate sa semneze o mie de carti într-o ora“; sa le semneze si atât, fara dedicatii, fara nimic.
A doua zi, Delaney o ia de la capat, la opt e în masina, la prânz e la libraria St. O. Iosif, în Brasov, si da interviuri pe hol în timp ce-l asteapta o sala plina cu fani, vorbeste o ora, semneaza alte câteva zeci de carti, brosuri, pliante, da din nou interviuri si apoi, la masa, se pune iar pe povestit. Prezentarile si întâlnirile cu fanii fac parte din cariera lui de scriitor, care s-a împlinit târziu, pe când se apropia de 60 de ani; înainte de a fi publicat de Random House a scris vreo 10 carti, care i-au fost respinse si iarasi respinse de edituri; a numarat 97 de refuzuri, în mai bine de zece ani, pâna când Carolyn i-a propus sa scrie o carte pentru copii; nu i se pare ca a fost nedreptatit, e un proces pe care-l numeste „lunga sa ucenicie“, desi recunoaste ca, dupa primul refuz, n-a mai scris ceva mai bine de doi ani; merge în orice scoala din Marea Britanie, chiar si în cele sarace, care n-au bani sa-l plateasca; obiceiul locului e acela ca scolile sa plateasca, din bugetul propriu, scriitorii; „sunt scoli care n-au avut niciodata un scriitor, eu sunt primul pe care copiii au s publice romanele din sertar, acum ca si-ar permite acest lucru, chiar si în regie proprie, intervine Carolyn: „nu sunt suficient de bune, n-au destula profunzime emotionala, n-are s-o faca, pentru ca sunt oricum destule carti proate pe lumea asta“.
În numarul viitor din „Cultura“, un interviu cu Joseph Delaney, realizat la o pensiune din Brasov, la ora opt dimineata, si putin mai târziu, în masina, pe drum spre castelul Bran.
La matineu
Si, în seria „vraciului tazmanian“, iata cum arata un matineu la o televiziune din România, vazut din platou. Nu mentionez numele televiziunii, toate emisiunile de dimineata, banuiesc, sunt la fel. Eu jucam rolul traducatorului si trebuia sa spun la un moment dat ceva despre al cincilea volum, „Greseala vraciului“. Am si spus ceva, as fi zis bucuros chiar mai multe, daca as fi avut cui si când sa spun. Pornim însa cu începutul, cu poarta pazita de doi buldogi: „unde mergeti, stati aici, nu treceti, mda, nu sunteti pe lista“. „Dar stiti, emisiunea, programarea, ora, trebuia deja sa fim...“. „Nu, nu e pe lista mea, a, pai de ce nu ziceti asa, de ce nu ne spuneti ca s-a schimbat numele emisiunii?“. Înainte spre studio, un grup de suricate de ambele sexe se învârt de jur împrejur, sunt grabite si ocupate, poarta diverse denumiri ce ar trebui sa ne-arate ca îndeplinesc functii sociale importante în emisiune. Doua soricioaice încinse cu sorturi arunca spre noi cu pudra, în sfârsit în platou, un magarus ne echipeaza pentru plonjonul în fata camerelor si ne da ultimele instructiuni. Personajele principale ale I-ului îsi joaca rolul, o sepie neagra (sau e o „perla neagra“?) recita ceva zodiacal, un coiot si o vulpita o iau la misto pe chestii sexuale. Coiotule... ha ha! vulpito... hi hi! Padurea vesela se prapadeste de râs, magarusul se tine dupa noi, „nu atingeti aia, nu treceti prin fata aleia, pai ce v-am spus, taman p'acolo ati trecut?!“. Se termina caseta, din nou în direct, padurea are în fata un P.R., un jurnalist si un scriitor britanic faimos. Un scriitor... aa... Joseph.... care a scris... aaa... Cronicile... Rezumam: omul, J. D., a scris niste Cronici (Wardstone), alea s-au vândut în milioane de exemplare, acum, iata, Joseph ne viziteaza frumoasa tara si a venit la televizor sa-i întâlneasca pe celebrii moderatori de matineu românesc. Coiotul are în marsupiu/buzunar întrebarea salvatoare: „Cu ce gânduri veniti în România“?. Nu, n-a întrebat chiar asa. A zis: „Ce impresie v-a facut România?“. Minunata tara, nu? Padurea devenise, brusc, serioasa, în fata ei se afla un scriitor. Sau un compozitor? Sigur nu-i cântaret de hip-hop? În orice caz, e unul care a vândut multe... volume si a scos multi bani. Asa ca urmatoarea întrebare e, evident, „cum e sa vindeti asa multe carti“? Padurea îsi întinde vreascurile, buhuhu, duhurile dantuiesc prin Comitat. E momentul când Vraciul televiziunii, oricare ar fi el, ar trebui sa intervina si sa-i alerge în jurul padurii/platoului pe vulpite, coioti, suricate, soricei si magarusi. Doua minute de lectura obligatorie din CV-ul fiecarui invitat, fie ca acesta e scriitor sau instalator. Daca nu, vulpitele devin soricioaice, suricatele devin vulpite si coiotii devin magarusi.