Remember. „Reconstituirea“
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura cinema »
Autor: ROZANA MIHALACHE
În 1970, la început de an, în ianuarie, a rulat în Bucuresti „Reconstituirea“, film regizat de Lucian Pintilie, dupa o nuvela de Horia Patrascu. La patru saptamâni de la lansare, filmul a fost interzis.
A fost odata într-o toamna
În 2008, la sfârsit de an, în octombrie, a rulat în Bucuresti, la cinematograful Studio, „Reconstituirea“, care a fost ales recent cel mai bun film românesc din toate timpurile de catre o comisie formata din patruzeci de critici/cineasti.
Cinematograful de pe Magheru se umpluse cu oameni de toate vârstele, de la studenti de 18 ani pâna la cei trecuti de… pragul maturitatii.
Au venit ca invitati speciali si George Mihaita, Vladimir Gaitan, Ileana Popovici si Horia Patrascu. Dintre actori, doar Vladimir Gaitan a reusit sa spuna câte ceva, vizibil emotionat si parca usor stânjenit de toate perechile de ochi îndreptate catre domnia sa.
Era „mare“, atât de „mare“ pentru noi toti!
Horia Patrascu, un om mic de statura si cu simtul umorului, a urcat pe scena ca sa vorbeasca despre… „despre ce trebuie sa vorbesc, despre „Racolarea“? Ah, nu despre „Reconstuirea“„. Autorul nuvelei cu acelasi nume a spus ca în „Reconstituirea“ „oamenii, vrând sa faca bine, nu stiau cum“. Mi-am zis indignata ca nu putea fi atât de simplu, dar dupa ce am revazut filmul, cu aceste cuvinte în minte, mi-am dat seama ca Horia Patrascu avea dreptate.
Iar despre interzicerea „Reconstituirii“, scriitorul a avut de spus doar atât: „scârba de la cabinetul doi, care i-a soptit ceva intelectualului de la unu.“
Si acum ssshhhh, s-au stins luminile si a început filmul.
Bucuriile sistemului
Povestea din „Reconstuirea“ e aparent lipsita de complicatii. Pe vremea când vechiul sistem era în floare, doi tineri dintr-o zona de munte s-au îmbatat dupa absolvirea liceului la cârciuma din sat, s-au batut si au spart capul crâsmarului.
Au fost ridicati de politie, li s-au luat buletinele si au fost adusi din nou în sat, la cârciuma, în dorinta de a se filma o reconstiuire a bataii, scena ce avea sa fie folosita în procesul de educare al tinerilor de pretutindeni.
Vuica si Nicu au fost pusi astfel în situatia de a repeta aceleasi gesturi din cauza carora îsi pierdusera libertatea. Nicu e înalt si tacut, iar Vuica e mic si zglobiu. El viseaza sa urce pe munte si nu-l deranjeaza nici una dintre cererile absurde ale procurorului însarcinat sa „rezolve“ cazul, ba pe alocuri chiar îl ia „peste picior“.
În jur roiesc tot felul de personaje stranii, de la un profesor nebun, care îsi pierduse fiica si îsi îneca amarul în bautura, pâna la o fata ce parea a fi „de la oras“, care umbla îmbracata doar în costum de baie si se amuza pe seama celor doi „eroi“ decazuti, Vuica si Nicu.
Pe parcursul filmului îti dai seama ca baietii îsi pierd lent orice urma a copilariei din suflet, aceasta fiind înlocuita de resentimentul fata de sistemul care îi obliga sa se supuna unei… batai de joc: „ai spart paharul, spargi paharul“, urla militianul. „Asa vreau io, sa cânte el. Cânta ma!“
Profesorul, singurul personaj cu gândire si simtiri umane, îl implora pe procuror sa le spuna totusi baietilor ca sunt liberi, sa nu-i mai lase sa se chinuie cu gândul ca vor intra la închisoare imediat dupa filmarea reconstituirii, dar accesele de nebunie si disperare care îl cotropesc din când în când îl împiedica sa salveze situatia, iar militianul nu scapa ocazia sa strige dupa el vestita fraza: „Toti sunteti intelectuali, am mai citit si noi câte ceva!“.
Iar când în sfârsit li se spune ca sunt liberi, baietii ramân stupefiati pe loc. Nu le vine sa creada. Le e teama sa-si ia si buletinele înapoi; dupa ce au din nou actele la loc sigur în buzunar, Vuica afirma nonsalant catre Nicu, închizându-se la slit: „Stii, ba, care e diferenta dintre om si maimuta? Maimutele n-au buletin.“
Odata cu lasarea serii, tensiunea începe sa creasca, instalându-se si discordia dintre cei doi baieti. Începe ploaia si trebuie sa se filmeze bataia. Nicu îl loveste pe Vuica. Doar simuleaza. O data, de doua ori, de trei ori, la infinit.
„Înca o data!“, „Hai, înc-o data!“
„De ce dai ma, de ce dai?“ striga Vuica cu glasul tremurând si fata plina de noroi. „De ce dai ma, de ce?“. Nicu îl lovise tare. Cu adevarat, dar nu voise. Însa faptul e consumat.
Pâna la urma reconstituirea s-a filmat. Noaptea începe sa se întinda peste munti si o multime de oameni se întorc de la meciul de fotbal. Procurorul a reusit sa plece din sat, facându-le „sistematic“, nu-i asa, cu mâna celor care îl salutau si îl întrebau de „ala micu'“.
Iar câtiva metri mai departe, într-o baltoaca de noroi, Vuica a picat si nu s-a mai ridicat.
Sala si-a tinut respiratia. Cei „mici“ nu mai vazusera filmul. Unii râdeau dinainte, asteptându-se la o farsa caracteristica lui Vuica, dar Vuica nu s-a mai ridicat.
„Te doare ma, te doare?“ întreaba Nicu disperat.
„Ma doare ma, ma doare. Ma doare-n cur“.
Si Vuica moare cu ochii larg deschisi si zâmbetul pe buze. Romantici, am putea sa credem ca se gândeste la muntele pe care nu l-a urcat niciodata.
Fara patetisme
Cinismul si ironia cu care Lucian Pintilie a tratat „Reconstituirea“ sunt specifice unui adevarat geniu, perfect constient de puterea sa intelectuala. Niciodata nu a scapat frâiele povestii din mâna, niciodata nu a permis vreun gest patetic, nepotrivit, personajelor sale.
George Mihaita, Vladimir Gaitan, George Constantin, Emil Botta, Ernest Maftei si Ileana Popovici au fost firesti în interpretare.
Filmul tras în alb-negru e opera de maestru–sunet perfect, coloana sonora foarte bine aleasa, montaj excelent, folosirea constanta a gros-planului, explorarea sexualitatii primitive a omului si a unor stari psihice care chiar si în zilele noastre par imposibil de redat pe ecran.
Dar Pintilie a reusit, fara sa se abata aproape deloc de la nuvela lui Horia Patrascu, o nuvela despre oameni „care voiau sa faca bine si nu stiau cum“