Bufonii care (ne) fac istoria
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura ars combinatoria »
Autor: Cornelia Maria Savu
Cel mai nou spectacol al Teatrului de Comedie este „Ioana si focul“, premiera pe tara a unei piese purtând semnatura lui Matei Visniec. O a doua premiera o constituie aparitia în volum a textului, volum ce deschide Colectia „Teatrul de Comedie“, în care vor fi publicate cele mai reusite piese urcate pe scena institutiei din Strada Sfântul Dumitru, din vechiul Bucuresti. O colectie eleganta, de la început cu personalitate (grafica Mihai Zgondoiu), care, coeditata de amintitul teatru si de Editura Tipografia Intact, a fost conceputa din dorinta de redesteptare a interesului pentru lectura dramaturgiei, pentru ceea ce se numeste „teatru în fotoliu“. Dar si pentru ca spectacolul si cartea în „oglindire“ sa-i ofere cititorului/spectator intrarea într-un atelier de creatie în care textul devine viata pe scândura.
Ce-i spune spectatorului/cititorului de azi numele Ioana d'Arc? Îi aminteste, poate, un paragraf din manualul de istorie, în care e relatat un miracol–o pastorita ce a trait 19 ani, din 1412 pâna în 1434, în plin Ev Mediu, a schimbat istoria prin faptele ei, adica a primit de la Charles al VII-lea o armata în fruntea careia i-a învins pe englezi si i-a redat Frantei regele, încoronat, în 1429, la Rheims. A platit vitejia cu moartea. Arsa pe rug în urma verdictului unui tribunal ecleziastic prezidat de catre episcopul Pierre Cauchon, care o considera o vrajitoare „pagâna, renegata, apostata si eretica“, pastorita din Domremi, devenita Fecioara din Orleans, este reabilitata postmortem, în 1456, la Rouen, beatificata în 1909 si canonizata în 1920 de catre Biserica Catolica. Aceeasi care hotarâse martiriul... Poate îi mai aminteste, aceluiasi spectator/cititor, doua filme de referinta, „Patima Ioanei d'Arc“, în regia lui Carl Theodor Dreyer, cu Maria Falconetti în rolul principal, un film mut de un dramatism, pe ici, pe colo, supus canoanelor epocii (1928) si „Ioana d'Arc“, regizat de Luc Besson, având-o ca protagonista pe Milla Jovovici, dinamic, energetic, facând din personaj o paradoxala, fragila amazoana. Si, cu siguranta, piesa lui Leonard Cohen, „Joan of Arc“, cu al ei tulburator lamento „I'm so tired of war“.
Într-o perioada în care istoria devine cu grabire „materie prima“ pentru biografii fictionale si romantate, thriller-uri istoric-esoterice, policier-uri istorie si, de ce nu, romane de-adevaratelea, Matei Visniec a propus Teatrului de Comedie din Bucuresti o piesa care recompune, în stilu-i caracteristic, mitul/istoria Ioanei d'Arc. Dramaturgul îsi motiveaza astfel optiunea: „sa scriu o piesa despre cum se scrie istoria, cu ce ingrediente, cu ce note de umor negru si de ironie fina, cu ce elemente de grotesc si de macabru, cu ce hohote de râs divin si cu ce urlete de suferinta pamânteasca“.
Pentru a „spune“ istoria istoriei, Matei Visniec alege o trupa de actori ambulanti, caci nu e oare lumea o scena si noi nu suntem oare actorii pe scândura ei? Cel putin asa au scris, în repetate rânduri, în epoci diferite, ilustri înaintasi ai dramaturgului român. Regizoarea Catalina Buzoianu, care semneaza premiera absoluta a piesei „Ioana si focul“, a ales o trupa care nu joaca într-un timp anume, ci care (se) joaca într-un prezent continuu, schimbând cu voiosie si dezinvoltura rolurile, acceptând-o si respingând-o, contrapunctic, pe „adevarata“ Ioana, care vine la rampa sa-si spuna istoria „adevarata“, ce nu o data contrazice textul si improvizatiile ambulantilor. Într-o fina tesatura si „încâlceala“ în care se topesc cronica scrisa de învingatori, afirmatiile învinsilor, mitul, atmosfera de mister medieval si aluziile subtile, punctate inteligent si cu umor, la istoria recenta. Procedeul dramatic / scenic poate aminti de „Marat-Sade“ al lui Peter Weiss, dar postmodernismul lui Matei Visniec, pus în unda de trupa de actori ambulanti care da replica personajului iesit din istorie e departe de expresionismul apasat al trupei de nebuni de la Chartenton care, „instruita“ de Marchizul de Sade, „joaca“/relateaza asasinarea lui Marat. Miza spectacolului de la Teatrul de Comedie e recunoasterea faptului ca atunci când cei ce conduc lumea sunt incapabili, egoisti, preocupati doar de imagine si de placerile imediate ale vietii de potentati, istoria o fac bufonii lor. Adica, orice nebun aflat la conducere are în spatele lui un mascarici mai putin nebun, care se simte responsabil pentru destinul celor condusi. Congresul bufonilor este, în textul scris si în spectacol, una dintre scenele „grele“, de mare efect teatral si de profunda meditatie. Ca si simulacrul de proces cu recunoasterea si abjurarea personajului strivit de istoria imediata, dar propulsat în mit pagân/crestin, ca jertfa, în secole viitoare.
Într-un decor sobru-minimalist (Puiu Antemir), cu recuzita împachetata în cufere (un fel de „cronici“ strânse pentru calatorii de azi pe mâine), cu costume multifunctionale, des schimbate pe scena, amestec reusit de îmbracaminte pentru sala de sport (antrenamentele trupei) si elemente de vestimentatie de epoca medievala (Anca Raduta), cu marionete (de bâlci) si papusi cu masti supradimensionate, care reproduc stilizat trasaturile personajelor istorice, mai ales aceea a regelui Charles al VII-lea (Liana Axinte), cu muzica originala pentru scena, inspirata de „cântecele curtenesti“ ale epocii, mixate cu ritmuri moderne (Mircea Florian), cu miscare scenica adecvata (Malina Andrei) si light designer care completeaza fericit „atmosfera“ (Sorin Vintila), spectacolul Catalinei Buzoianu, care mizeaza mult pe improvizatia, de cele mai multe ori, bine stapânita, e unul alert, cu plasticitate remarcabila, o fina joaca de-a râsu'-plânsu' despre cum se scrie, se rescrie sau se oculteaza, se îngroapa istoria cea mare, care din amanunte ale istoriei mici e pâna la urma (ras)facuta.
Trupa ambulantilor interpreteaza cu aplomb si mare pofta de joaca, si „la comun“ si atunci când individualizeaza personajele. Pentru performantele lor, merita sa-i amintim pe toti acesti tineri: Laura Cret, Mihaela Macelaru, Gloria Gaitan, Irirna Sîrbu, Domnita Cioclav, Teodora Stanciu, Aurelian Barbieru, Lari Giorgescu, ca si pe actritele mânuitoare de papusi si marionete Sîmina Constantin si Roxana Florea.
Marius Manole, în sase roluri, Povestitorul, Calugarul, Bufonul Hainselin, Ducele de Bedford, Cardinalul, Rectorul, schimba cu dezinvoltura partiturile, imprima ritm derularii scenelor, e argint viu, e pretutindeni: pe scena, în fosa, pe pasarela, în sala, e energetic, proteic, e un actor deosebit, e... Marius Manole.
Dragos Huluba, când aristocratic-regal plângacios, depasit de situatie, cu viclenia celui ce poarta o palarie prea mare, dar nici nu vrea sa renunte la ea (Charles al VII-lea, Jean de Luxemburg), când ambulant pus pe giumbuslucuri, e în nota buna a spectacolului.
Copil-fecioara inocenta si fragila, care se joaca pe sine cea de atunci, dar întrupeaza si efigia mitica a sfintei-razboinice, eliberatoarea Frantei, amestec de curaj si vulnerabilitate, de credinta în adevarul absolut si în revelatia divina, calda, supusa, revoltata, împacata cu absurdul, demna în suferinta si asteptând mântuirea cu speranta, Dorina Chiriac e o impresionanta, rascolitoare Ioana. Singura împotriva tuturor, în martiriu si în mit. E acesta cel mai împlinit rol al ei dintr-o cariera care, cu siguranta, va mai înregistra reusite de vârf.
Cu „Ioana si focul“ si cu noua colectie de carti de teatru, pe care o deschide piesa lui Matei Visniec, Teatrul de Comedie a început în forta sirul premierelor din stagiunea 2008-2009.