Amicul
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura literarã » Dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
„Infamie...“ poate fi încadrata între schitele ce alcatuiesc un ciclu omogen pe care sunt tentat sa-l numesc al lobby-ului, având drept cap de serie cunoscuta „Lantul slabiciunilor“, iar printre piesele reprezentative „Dascal prost“, „Bacalaureat“, „Premiul întâi“, „Un pedagog de scoala noua“, „Triumful talentului“, „Mici economii“, „Diplomatie“, „O zi solemna“, „Caldura mare“, „Greu de azi pe mâine...“, „Cam târziu“ etc. Cele mai multe dintre ele sunt construite pe schema triunghiului solicitant–intermediar–solicitat, acesta din urma putând fi o persoana (cel mai frecvent) sau, mai rar, o institutie. De multe ori, în rolul intermediarului este distribuit naratorul; nu si în „Infamie...“ unde acesta este, într-o prima instanta, solicitantul, în final glisând în ipostaza de victima care se razbuna. Intermediarul este aici Amicul–„bunul meu amic“, cum ironic repeta de câteva ori povestitorul pentru a evidentia fatarnicia infamului. Ce mârsavie comite acesta?
Având „la un moment niste interese (...) de extrema importanta“ pe lânga o persoana de care depinde binele si norocul sau si al familiei sale, naratorul îsi roaga insistent amicul sa-i dea „o scrisoare calduroasa de recomandatie“ catre cel cu pâinea si cutitul, dat fiind faptul ca exercita „multa influenta“ asupra-i. Amicul se executa prompt: „se asaza la biuroul sau si începe sa scrie (...), apoi citeste scrisoarea“ care contine, într-adevar, o recomandatie dintre cele mai calduroase: „Iubite amice, amicul meu, aducatorul acesteia, vine la dumneata sa-ti ceara un serviciu si ma roaga sa pun o vorba buna în favoarea lui. Nu stiu cu cât mai multa caldura sa ti-l recomand. Contez pe amicitia d-tale, ca ai sa-l tratezi ca pe mine însumi, pe amicul meu, pe bunul meu amic. As fi fericit sa aflu ca acest om, pe care-l iubesc ca pe un frate, cunoscându-l ce om de treaba si capabil este, a obtinut de la dumneata ce a dorit si ce, desigur, merita. Multumiri anticipate etc.“.
Pentru ca nu-l gaseste momentan acasa pe „andrisant“, în asteptarea revenirii sale la domiciliu, fericitul posesor al cordialei recomandatii intra „într-un birt modest“ sa ia o gustare. Ghinionul face ca, din neatentie, chelnerul sa verse borsul si ciorba peste plicul care se dezlipeste. Curios, omul nostru scoate scrisoarea si... surpriza: da cu ochii de un cu totul alt text decât cel pe care i-l recitase Amicul. Anume: „Stimate amice, moftangiul, care-ti aduce aceasta scrisoare, ma roaga cu insistenta sa ti-l recomand: e vorba de o afacere, pretinde el, de la care ar atârna viitorul lui si al copiilor lui, o afacere cu tine. Îmi fac o datorie amicala sa-ti atrag atentia asupra acestui caraghios, si de aceea m-am si grabit a-ti scrie, nu cumva sa alerge la o alta interventie pe lânga tine si sa te-ncurce. Ia seama, nu-i acorda nici un crezamânt. E un magar si jumatate. Asta în privinta caracterului. Cât despre inteligenta, poate ca ar avea câteodata ceva spirit, dar foarte superficial si cu deosebire zevzec. Primeste-l dar, pe acest stimabil amic, în consecuenta, Al tau etc.“
Bulversat, solicitantul se întoarce în strada unde locuieste Amicul pe care îl abordeaza „foarte vesel“, servindu-i, ca raspuns la întrebarile privitoare la modul cum decursese întrevederea cu „persoana“, citate din scrisoarea buclucasa. Aflând ca o deschisese, Amicul îi califica indignat gestul drept infamie. În replica, primeste doua perechi de palme care consfintesc contondent ruperea oricaror legaturi între cei doi buni amici.
La un prim nivel de lectura, „Infamie...“ depaseste cu putin nivelul unei anecdote destul de banale, prelucrate cu oarecare haz, iar Amicul se înfatiseaza ca un ins cu doua fete, fals prieten, incorect în relatia bilaterala–pe scurt, un tradator fara scrupule care se foloseste de epistola pentru a regla nestiute conturi cu cel aflat la ananghie. Motivul scrisorii otravite nu este brevetat de Caragiale; îl regasim cu trei secole înainte la Shakespeare, de exemplu (Hamlet este trimis la curtea Angliei cu un mesaj al regelui danez Claudius în care se cerea asasinarea printului). Transferat în registru comic, este utilizat pentru a vesteji o tara morala.
Nu în reliefarea duplicitatii Amicului mi se pare a sta însa miza adevarata a schitei si nici în efectele umoristice pe care le poate genera eventuala comparare a pseudoepistolei si a variantei sale reale. Citita cu atentie, cea din urma îmi pare a ascunde o dimensiune secreta, de natura sa deplaseze centrul de greutate al schitei de pe terenul eticului în arealul psihologiei abisale. S-o revedem...
„Moftangiu“, „caraghios“, „un magar si jumatate“, „superficial“, „zevzec“, necreditabil („Ia seama, nu-i acorda nici un crezamânt“)... Portretul în aqua forte pe care Amicul i-l face povestitorului este al unui om de nimic, cu totul nefrecventabil, fata de care autorul scrisorii nutreste un vadit dispret. O.K.! Întrebare: daca Amicul îl considera astfel (si este de presupus ca el este mereu sincer în aprecieri), de ce îi mai cultiva amicitia? De ce nu-l ignora suveran si nu-l elimina fara recurs de pe lista cunostintelor? Mai mult: de ce se simte obligat ca, în fata lui, sa joace un teatru ieftin, afisând deferenta, amabilitate („efuziune“, chiar), comprehensiune, disponibilitate de a-l ajuta? Nimeni nu se comporta asa cu un magar; cu atât mai putin, cu un magar si jumatate!
Si mai am o nedumerire: ce cauta, într-o enumerare apasat, ostentativ rautacioasa de defecte ucigatoare pentru un om de lume o mentiune de genul: „Cât despre inteligenta, poate ca ar avea câteodata ceva spirit...“? Avem de-a face aici cu un gest indulgent, menit sa simuleze obiectivitatea si sa confere astfel un plus de credibilitate infamantelor calificative din amonte si din aval de bizarul diagnostic sau e vorba despre altceva?
Banuiala mea este ca Amicul sufera de un complex de inferioritate intelectuala care îl împinge la ura si razbunare. Evidenta îl obliga sa recunoasca „inteligenta“ si spiritul celuilalt. N-o face nici cu obiectivitate calculata, nici cu indulgenta, ci cu scrâsnet nervos–dovada, faptul ca imediat relativizeaza aprecierea, rasucind-o în negativ: „...dar foarte superficial si cu deosebire zevzec“.
Asadar, Amicul întretine fatis raporturi amiabile cu personajul narator (mediocrii cauta, de regula, compania oamenilor de spirit pentru ca afisarea publica a întretinerii unor relatii apropiate cu ei îi valideaza favorabil în ochii societatii), dar superioritatea acestuia îi provoaca suferinta si-i alimenteaza impulsurile ostile. Când, în fine, îl are în mâna, nu ezita sa-si defuleze frustrarile si sa-si devoaleze adevaratele sentimente ascunse schizoid sub masca bunei amicitii.
Privit din aceasta perspectiva, Amicul nu mai este doar un fatarnic de circumstanta demascat printr-o întâmplare comica, un duplicitar benign care stârneste amuzamentul. Daca afacerea pe care o zadarniceste este, într-adevar, una de care depinde viitorul familiei si copiilor solicitantului, gestul sau nu ni se mai pare deloc o bagatela pasabila, ci o infamie în toata puterea cuvântului, soldata cu consecinte grave, personajul intrând, ipso facto, în galeria intrigantilor odiosi.