În medie
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura spectacolului » Adev`rul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
CRISTINA RUSIECKI
Trebuie recunoscut din capul locului: ceva s-a schimbat la Festivalul National de Teatru odata cu noua directoare, Cristina Modreanu. Si s-a schimbat în bine. S-a mai terminat, la aceasta editie a optsprezecea (desi ar mai fi de lucru!) cu plecaciunile patetice în fata marilor regizori, dintre care unii au si uitat când le-o fi reusit ultimul spectacol. S-au mai rarefiat si montarile lor invitate de pe la Vascautii din deal... Întru totul laudabil este ca selectia a facut loc si unei alte generatii de regizori. Evident, ar fi fost si mai laudabil daca lucrul acesta s-ar fi întâmplat cu ani în urma. Asa, ar putea plana suspiciunea ca generatia certificata acum de FNT (ma refer mai ales la Vlad Massaci, Cristi Juncu, Andreea Vulpe si Sorin Militaru) a ajuns deja la vârsta de mijloc, ca selectia nu a recunoscut zori de talent, ci a sfârsit prin a ceda în fata staruintei, tenacitatii, CV-urilor deja consistente, cuprinzând o lunga lista de spectacole valoroase pâna acum trecute cu vederea de critica. Nici asa optiunea Cristinei Modreanu nu e lipsita de temeritate. Dimpotriva, merita elogii. Mai ales ca ajuta si la un soi de reparatie, caci în teatrul românesc lucrurile vin aproape totdeauna prea târziu iar recunoasterea se instaleaza mult dupa ce montari extrem de valoroase au fost tratate cu ignorare/ignoranta totala de catre „specialisti“. Spectacole excelente ca „American Buffalo“ (Teatrul ACT, regia Cristi Juncu) sau „Livada de visini“ (Teatrul „Csiky Gergely“, regia Andreea Vulpe) nu s-au bucurat de atentia selectionerilor de festivaluri. Mai mult, Cristina Modreanu a pariat pe o întreaga generatie de tinere regizoare, printre care si Carmen Lidia Vidu.
În plus, directoarea si-a asumat si reparatii pentru editiile anterioare. Daca anul trecut una dintre productiile cele mai valoroase ale Bucurestiului, „E doar sfârsitul lumii“, de Jean Luc Lagarce, în regia lui Radu Afrim, de la Teatrul Odeon (invitata saptamâna aceasta la Rennes pentru cinci reprezentatii), fusese ignorata de selectionera FNT, editia aceasta o include, chiar fara a face parte din ultima stagiune. Nu sunt singurele merite. FNT 2008 a avut un program-manifest de toata stima. În mod programatic, atentia directoarei s-a îndreptat asupra textelor contemporane. A urmat o binevenita racordare a programului la ponderea pe care dramaturgia de azi o are în teatrele lumii. Nu înseamna ca selectia a exclus autori ca Shakespeare, Camus, Ostrovski etc., dar actul responsabil fata de acum, recte un acum de secol XXI, s-a facut simtit.
Si totusi... o senzatie cotropitoare, înecacioasa, de teatru mediu, lipsit de excelenta si vârfuri, în gen minor si tonuri joase, s-a instalat la sfârsitul acestui festival. Fie spectacolele oricât de bine facute, cum a fost „Caligula“, regia Victor Ioan Frunza, Teatrul din Baia Mare, bine jucat de protagonist, bine taiat, bine conceput, tot au lasat impresia de déjà-vu. Cu atât mai mult, în acest context, se pune întrebarea cum de nu a fost selectionat cel mai bun spectacol al stagiunii trecute, „Unchiul Vanea“, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Andrei Serban? De ce montarea considerata si de reprezentantii sistemului, i.e. juriul UNITER, si de majoritatea criticilor, cel mai valoros spectacol, nu si-a gasit locul în – asa cum le place organizatorilor sa se laude –, cel mai important festival de teatru al tarii? Nu merita? Argumentul ca nu poate fi deplasat nu functioneaza, din moment ce spectacolul a fost prezentat la Bucuresti în cadrul unui alt festival aflat si el în plina desfasurare, cel al teatrelor din UTE? Poate si din cauza acestei scapari, suma Festivalului National de Teatru a fost facuta de productii bune, dar nu prea mult înaltate deasupra mediei. Si în ceea ce priveste sectiunea româna, si cea straina. Pentru ca si în cea din urma, dupa spectacolul care a câstigat simpatii neconditionate, „Sunetul tacerii“ (scenariul si regia Alvis Hermanis, Teatrul Nou din Riga), o formula noua, incitanta nu a propus decât „Purificarea lui Constance Brown“ (regia James Yarker), invitat din Birmingham, la pachet cu ingenioasa instalatie de orez Stan's Cafe, „Dintre toti oamenii din lume“. Spectacolul „Copilul acesta“ al Companiei „Louis Brouillard“ (scenariul si regia Joel Pommerat) a retinut atentia prin revenirea la teatru „de text“ si semnificatie, cu referent selectat dintre nivelurile traumatice ale existentei, mizând pe simplitate în mijloace. Cu alte cuvinte, pe actori. „Furtuna“ de Ostrovski (regia Lev Erenburg, Teatrul „Puskin“ din Magnitogorsk) a dovedit ca teatrul clasic, cu o adaptare strasnica si situatii regizorale excelente, inventive, poate oricând capta interesul publicului. Acelasi efect îl obtine si umorul mucalit, întru totul contemporan, din „Capitalul de Karl Marx“, spectacol de Helgard Haug si Daniel Wetzel, Schauspielhaus Dusseldorf & Rimini Protokoll, Berlin.
Drintre minusurile festivalului, primul tine de programarea spectacolelor. Daca în anii trecuti se puteau vedea trei spectacole pe zi, doua de teatru si unul de dans sau unul al independentilor, anul acesta programul nu a permis decât vizionarea a maximum doua. Daca anul trecut, ca urmare a demersului extrem de valoros de a internationaliza festivalul, modulul de dans a cuprins si invitati din strainatate absolut meritorii, anul acesta acelasi modul s-a laudat numai cu productia autohtona, vaduvind publicul de sansa de a lua contact cu dansul din afara granitelor. Si, daca tot a venit vorba de public, ar trebui, poate, amendata aceeasi poltica fantezista conform careia nu se dau invitatii creatorilor si celor din comunitatea teatrala pentru ca publicul sa poata cumpara bilete. Ce îndreptateste un asemenea populism care sacrifica specialistii – carora informatia le e vitala artistic –, doar pentru ca unii sa se bucure de loisir contra cost? Iar cât de interesat a fost publicul, mai ales de spectacolele straine... s-a vazut dupa locurile goale ramase. Norocul studentilor, traditional defavorizati de formula „stai unde apuci si daca apuci“, care, în felul acesta, au patruns mai usor în sala.
Si tot traditional, printre cele mai captivante productii din FNT sunt cele din sectiunea independentilor, gazduite (din nou, traditional!) de Teatrul LUNI de la Green Hours. Un bun exemplu ar fi „Adio secol XX“, spectacol de animatie (scenariul si regia Horatiu Mihaiu, Teatrul Underground-Ariel, Tg. Mures). Schema e simpla: unui functionar i se cere sa produca într-o ora un raport asupra secolului XX care tocmai se încheie (montarea e datata 2000). Bun prilej pentru ca Horatiu Mihaiu sa-si dovedeasca din nou ingeniozitatea, ironia blânda, umorul delicat, deloc caustic, deloc cinic într-un spectacol reconfortant, care nu baga nici atitudinea, nici militantismul în ochi. Singura lui lege e creativitatea si domnia atotcuprinzatoare a ludicului. Secolul XX e rezumat la câteva momente, printre care cel stralucit, al papusii simpatice si fara stare, Albert, cu plete albe ciufulite.
Ea îi tot da târcoale functionarului care încearca sa-si aminteasca ce a fost memorabil în ultima suta de ani. Încet-încet Albert îi sufla ecuatia relativitatii. Prim-planul urmatoarei scene e ocupat de revolutia sovietica din 1917: stegulete rosii, mici cât niste chibrituri, câstiga teren în fata celor albe si sfârsesc prin a le dizloca. Apoi, se va aminti în treacat avangarda reprezentata de mustatile si ceasurile lui Dali. Cea mai adorabila scena, construita în totalitate pe sugestie (dar nu una încifrata) si pe subtilitate jucausa, ramâne cea cu papusica miniaturala Marylin Monroe.
E modalitatea lui Horatiu Mihaiu de a trata istoria. Fie ca e vorba de masacrul sovetic, fie de teoria relativitatii a lui Einstein, fie de fascinatia raspândita de mitul american, povestea e spusa cu acelasi aer de blândete, ca pentru copii, spalata de teroare si periata de orice energie malefica.
Alt spectacol demn de retinut de la Independenti ar fi „Eden“, de Eugene O'Brien, regia Cristi Juncu, Teatru 74 din Tg. Mures. Câteva scene evident cotidiene, evident repetabile, din viata unui cuplu. Cele doua personaje stau pe loc, în doua colturi diferite ale salii, pentru a-si derula fiecare monologul interior, asteptarile si proiectiile – mai cu seama sexuale. Serenela Muresan întruchipeaza cu o binevenita discretie sotia frustrata, nedorita, neglijata de ani, punându-si sperante în cel mai insignifiant gest de bunavointa al sotului (un sarut pe obraz e maximum si foarte rar). Nicu Mihoc, actor experimentat, care poate conduce publicul oriunde vrea, îsi dubleaza permanent calitatile naturale cu o tehnica bine tinuta în frâu. Rezultatul? Naturalete rara, suta la suta credibila, în tipul de personaj cu mintea simpla, lasata prada obsesiilor sexuale si alcoolului.
Impactul din „Eden“ mizeaza pe iscusinta textului, cu scene atât de usor recognoscibile în relatiile conjugale, pe eterna disjunctie afectiva din cuplurile unde dragostea s-a sleit si, evident, pe actoria de calibru.
Poate ca e superfluu sa consemnez, la mai mult de un an de la premiera, dupa o suita de cronici elogioase, valoarea spectacolului „Cui i-e frica de Virginia Woolf“de Edward Albee, în regia Marianei Camarasan (preluat de Teatrul ACT de la Casandra). Cu totul neasteptata! Regia discreta, inteligenta, lucreaza numai pe accente, lasând întâietate fortei coplesitoare a textului. Regizoarea intercaleaza paratext doar în momente esentiale: obosita de amantlâcuri de duzina, Marta, dupa ultima aventura de o noapte, maculata si ferfenitita afectiv, asteapta sub dus, minute în sir, miracolul lustratiei interioare. Patru actori tineri se confrunta cu un text atât de consistent, cu riscul enorm de a se gârbovi sub greutatea sa. Dar nici vorba! Spectacolul e dovada pe viu a faptului ca teatrul clasic, cu interpreti care stiu sa se pondereze si sa-si dozeze farmaceutic trairea (bleah, ce concept antipatic pentru spectatorul contemporan!) are acelasi efect infailibil ca pe vremea tragediei grecesti. Cu toata dificultatea de a asocia abordarea Florinei Gleznea cu o fiica si sotie de universitar, forta personalitatii sale actoricesti, usurinta de a jongla cu registrele cât ai bate din palme, extraordinara ablitate de a târî publicul în suvoaiele oricarei stari, extragându-l dintr-o receptare detasata, jocul oximoronic, salbaticie si aroganta – fragilitate, panica si dependenta calibreaza intens spectacolul. O secondeaza Ionut Grama, facut parca pentru roluri de rasa superioara, sociala sau intelectuala, ca acela din „Fotografii explicite“ (desi prestatia din „Butoiul cu praf de pusca“ îl îndreptateste la orice tip de personaj). În „Cui i-e frica de Virginia Woolf“, actorul pastreaza ambivalenta între razboiul la sânge, pe viata si moartea afectelor, si protectia tandra pentru femeia iubita. Sînziana Nicola, strabate parcursul de la fetita-iepuras prostut si foarte expresiv la femeia cu adâncimi emotionale si întelepciune latenta, neexpusa, dar usor de presimtit dupa prima initiere în suferinta. Emil Mandanac dozeaza bine în intelectualul aflat la jumatatea drumului între bun-simt si oportunism. „Cui i-e frica de Virginia Woolf“ ramâne unul dintre spectacolele de la ACT, ca si „Bash“ sau „American Buffalo“, la care as visa un abonament pe viata. Ca sa-mi aduc aminte prin ce m-a fascinat întâi si-ntâi teatrul. Dupa un asemenea spectacol, cu actori care au absolvit abia de un an, devine cu atât mai greu de înteles de ce la sectiunea debut s-au strecurat montari atât de slabe ca „Umbra albastra“, regia Razvan Muresan, Teatrul National „Lucian Blaga“ din Cluj.
În rest, s-au derulat evenimente adiacente festivalului, ca lansari de carti, dezbateri sau întâlniri cu regizorii straini invitati, care dau greutate oricarei manifestari. Dar, în mod ciudat, FNT 2008, desi cu numeroase spectacole bine facute, a lasat senzatia apasatoare a lipsei de imaginatie. Nimic nu a iesit din nota cunoscuta, nimic nu s-a ridicat la excelenta. Ce mai, ca si teatrul nostru cel de toate zilele!
Despre actorul nesupus cu George Banu si Marcel Iures
ROZANA MIHALACHE
Una dintre cele mai interesante conferinte sustinute la UNATC în cadrul Festivalului National de Teatru a fost „Actorul si rolul: între dependenta si nesupunere“, o întâlnire între criticul de teatru George Banu si Marcel Iures, care au vorbit din perspective diferite despre actorul nesupus.
Desigur ca acest concept de „actor nesupus“ apare doar în cazul celui de teatru, care vine întotdeauna plin de curaj, dar în acelasi timp lipsit de aparare, în fata spectatorilor peste masura de pretentiosi. Ca actor de film esti ajutat de montaj sa-ti „stergi greselile“, de nesfârsite duble sa-ti modifici expresiile, de unghiul de filmare sa-ti ascunzi defectele.
Actorul de teatru însa e transparent, gol, autentic.
În cartea sa „Dincolo de rol sau actorul nesupus“, aparuta recent la Editura Nemira, George Banu îsi arata, în câteva miniaturi teoretice, admiratia pentru actorul care îsi asuma rolul, dar nu se lasa coplesit de el, oferind ca exemple pe Sarah Bernhardt, Gerard Philipe, Ryszard Cieslak, George Constantin, Victor Rebengiuc, Stefan Iordache, Marcel Iures.
Astfel ca de pe pozitia sa de teoretician si critic de teatru George Banu a subliniat ca actorul nesupus e cel care „priveste personajul din profil, e capabil sa accepte un pact, aducând noutati în acelasi timp, este în mare masura autoportretul regizorului, în stare sa integreze prealabilele si sa le depaseasca, producând ceva neprevazut. Este chiar actorul poet, cel care creeaza în timp ce joaca, total diferit de actorul razvratit, dornic sa îsi impuna eul într-o modalitate violenta si tot timpul sa se joace pe sine.
În cazul actorilor „batrâni“, spune George Banu, nesupunerea vine chiar din fragilitatea lor.
La rândul sau, Marcel Iures a vorbit despre starea umana a actorului, despre framântarile si suferinta lui: „Actorul întotdeauna sufera si culmea e ca el trebuie sa sufere chiar atunci când sufera si sa dea impresia chiar ca sufera mai tare decât ca-l doare maseaua sau ca i-a murit mama. E o problema aici. Începe zona alegerii. Ce alegi, sa spui ca suferi din cauza durerilor personale sau pentru ca asa ti-a zis regizorul? Sau faci în asa fel încât sa le folosesti pe amândoua? Asta e cel mai greu pentru un actor. (…) E un efort imens pentru mine de a detasa timpul contemporan, imediat urmator, de timpul dramaturgic. Orice actor e un sistem din care poti sa pleci si unde poti intra de oriunde catre oriunde. (…) Un actor, practic, este împreuna cu el însusi o dublura a lui.“
Întrebat din public daca nu cumva un actor se poate cunoaste ca om prin intermediul rolurilor interpretate, Marcel Iures a raspuns râzând ca desigur „teatrul poate fi o parada spre sine, dar acest aspect tine mai mult de psihiatrie.“
Iures si-a continuat discursul prin a spune ca un actor are sau nu are gustul de a fi actor si ca de cele mai multe ori trebuie sa îndure copiile palide pe care altii vor sa le faca dupa el, el însusi fiind o umbra a eului sau.
Sala „Ileana Berlogea“ din cladirea UNATC a fost neîncapatoare în timpul conferintei, oamenii dornici sa asculte tot ce aveau de spus cele doua mari nume ale teatrului blocând usa cu trupurile lor. Publicul statea pe jos, turceste, printre scaune sau lipit de pereti. Nimeni nu îndraznea sa respire de teama sa nu strice „vraja“. Si, când totul s-a terminat, actorul Marcel Iures a fost asaltat de întrebari, blituri si zâmbete, în timp ce omul Marcel Iures ar fi vrut sa mearga sa-si aprinda o tigara.