Poezia în economia de piata

articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20
» cultura cultura dezbaterii »
Autor:

Sacul de cuvinte
DOINA URICARIU

Citesc poezie, ascult dar mai ales citesc. Nu am nostalgii si nici nu traiesc la umbra resemnarilor. Am o biblioteca mai puternica decât multe pseudo-puteri care agita lumea celor fara de biblioteci. Citesc cam tot atât de frenetic ca în adolescenta, în studentie, ca atunci când ma scufund în cercetarea avangardei, în poezia Orientului, în Evul Mediu si poezia americana de ieri si de azi, în vrejul cuvintelor din dictionarele de cuvinte cu peste 100.000 de intrari. Nu citesc neaparat ceea ce scrie un grup, o promotie. Citesc activ, arunc rapid ceea ce este facatura, clona verbala, pastisa.
Se copiaza si se fura si poezia, nu doar cuprul din firele electrice si capacele de canalizare. Exista si aici contrafacere, iar în România, o revarsare de vulgaritate si promiscuitate, pe care n-o egaleaza decât formatele emisiunilor de divertisment, care vorbesc mai mult despre cupa sutienului decât cavalerii Mesei rotunde despre Graal.

Economie de piata a existat de când lumea, razboaie, bani sau trocuri si poezia nu s-a speriat de lipscanime, de piete, de goana dupa aur, de analfabeti, de mitocani, de criminali, de turnatori, de baietii de baieti si fitele de fite.
 Paradoxal, comunismul, care a pus la zid Curtile Europei, a fost si cel mai aprig agent si magnet al poetilor de curte. El s-a muncit îndelung sa-i fragilizeze pe artisti, sa-i faca obedienti si iubitori de privilegii. Si i-a plimbat în cortegii de Cântarea României. Ca pe niste prizonieri.
Si comunismul pare sa fie un motiv al obsesiei noastre cu adaptarea poeziei la economia de piata.
În arta, e salvatoare inadaptabilitatea. Mersul împotriva curentului pare sa fie busola marilor artisti.
Diferenta.
Nu mi s-a întâmplat sa-mi citesc poeziile în România sau în America, sau în Italia sau în Coreea de Sud, sau în Macedonia, sau în Israel si sa nu se faca liniste si sa nu se aseze o lumina pe chipurile ascultatorilor. Chiar si atunci când am recitat, de Ziua limbii române, la Chisinau, un poem intitulat „Sacul de cuvinte“, deloc adaptat la poezia ce obtine prin populismul verbal audienta românilor carora le este vesnic dor de România Mare. Si mie mi-e dor de aceeasi Românie. Si de aceea îi duc în spinare sacul de cuvinte, singura povara pe care nu si-o poarta decât poetul, crucea lui.

Cum s-ar fi adaptat Iisus la economia de piata? Putin circ si mai putina rastignire: Un Mall în locul Golgotei, un discurs catre fatarnici si farisei play back.
Limbajul poeziei exista în limba, în uriasul sac de cuvinte. Acelasi cuvânt se asaza atât de diferit de la un poet mare la altul, ca si caramizile în arhitectura lumii.
Unii ridica domuri, altii cocioabe, unii arunca punti peste maluri, altii scriu, sub protectia anonimatului, mascari pe usile si peretii WC-urilor publice.
Poti sa-ti afisezi si identitatea si sa visezi gloria aducând aceste mascari în poezie…Sa te adaptezi asa?… Un scandal pentru trei minute pe monitorul de stiri…?

Poti sa mai scrii poezie?, ma întreaba unii si altii.
O, da.
Ti-e frica de economia de piata?
Nu, deloc. Muncesc de când ma stiu. Am publicat o biblioteca de carti ale altora si am o biblioteca fata de care se adapteaza întreaga realitate a vietii mele
De ce i-e frica poetului azi?
De frica de a nu ramâne el însusi.
Sa fie ca bancherul? Dar e bancherul sacului de cuvinte.
Sa fie vedeta? VIP?.
Doamne fereste…
Sa fie manelist la nunti, înghititor de flacari si panglici electorale? Treaba lor…
Sa fie manager si administrator?
Dar este, daca l-a atins aripa îngerului lui Virgil Mazilescu.
Sa fie pe sticla, vorbitor, mediator, moderator, mim, manechin, Soldat Fanfaron al microfonului si rating-ului?
Activist al poluarii verbale?
O, Nu.

Eu am multe, multe dovezi ca poezia are un ascendent de neînlocuit prin nimic, în tot ce tine de conditia umana. Ea tine de omul întreg si de omul integru, care este mai mult decât omul momentului, omul de succes, omul de afaceri, omul politic sau omul puterii.

Am trait momentul întoarcerii la natura, la musetel, menta, miracolul verde, ecologie, valori organice, dupa un secol trufas care a vânturat tot felul de Ersatz-uri, e-uri, epifanii tehnologice si ecrane. Ne-am saturat de Fast Food în arta, de Mc Donaldzii publicitatii care au snobat poezia…O sa ne bântuie, în curând si ecologia sufletului, o sa ni se faca mila de urechile noastre, de buzele noastre si de ochii nostri.
Si o sa ne rugam de poetii taumaturgi sa ne vindece, sa ne dea si noua putin din sacul lor de cuvinte, sa ne adapteze pe noi muritorii la inadaptabila si nemuritoarea poezie.

O lupta pe... piata si pe moarte

ION POP

1. Cred ca, oricât ar fi de marginalizata acum, poezia se mai citeste totusi, macar de catre un grup restrâns de oameni înzestrati cu o anumita sensibilitate si care au asimilat o anumita cultura „înalta“. Nu sunt deloc convins ca cei ce nu au un orizont cultural larg si substantial sunt cu adevarat capabili sa se apropie si, mai ales, sa simta si sa înteleaga productia mai noua, aparent mai accesibila în posmodernismele ei jucause sau în minimalismele si mai noi, ce nu par a cere prea mult efort intelectual. As spune chiar ca lipsa foarte vinovata de preocupare pentru cultura umanista si pentru o formatie autentica a personalitatii umane în lumea noastra (nu numai româneasca, ci si europeana si de dincolo de Europa) are consecinte si asupra lecturii de poezie, dupa cum centrarea ca si exclusiva pe obiective imediat-lucrative, pe o productivitate evident si imediat profitabila material, cu neglijarea dimensiunii spirituale duce – a si dus – la o saracire jalnica a universurilor interioare. „Omul unidimensional“ se produce acum în serie, cu o uluitoare inconstienta din partea „administratorilor“ care vegheaza destinele umanitatii de azi. Avem, desigur, si nostalgii; de exemplu, cea a colectiilor de poezie româneasca, dar si straina, de la „Cele mai frumoase poezii“, la „Orfeu“ sau „Poesis“, si cugetam, poate, melancolic, la tirajele cartilor de poezie de altadata. Mais où sont les neiges d'antan ?

2. Poezia nu s-a împacat niciodata cu nici o „economie de piata“. Iar la noi, mai ales acum, în etapa în care nu s-a prea domolit „acumularea primitiva de capital“, nimeni nu-si mai face iluzii despre caderea brusca în starea de reverie poetica, „gratuita“ prin definitie, a unor „bancheri“, s.r.l.-isti, comersanti de tot soiul, si nici a majoritatii unei populatii (cuvântul popor ar fi prea pretentios) care nu are înca nici buzunarul, deci nici stomacul foarte pline, pentru ca, dupa o placuta siesta, sa mai citeasca si câte-un poem. Economia de piata, nu numai la noi, este, din pacate, si o dramatica economie de... viata spirituala. Ca sa-i atenueze sau rezolve criza ca si permanentizata, statul nu încurajeaza înca suficient nici posibilele sponsorizari particulare, iar la nivelul politicii sale culturale nu se remarca, în afara maruntelor subventionari de carte, vreo masura de sustinere substantiala a autorilor de poezie (si de literatura, în general). Exemple ca al Irlandei sau al Belgiei, care îsi respecta poetii, sunt date degeaba la noi. Noi suntem, nu-i asa, Belgia Orientului...

3. Înainte de a se „adapta la situatie“, cred ca poetii, ca si ansmblul scriitorilor, ar trebui sa schimbe câte ceva din „situatia“ însasi, acum dramatica. Sa se bata pentru o lege a drepturilor de autor mai echitabila, sa discute cu editorii despre modalitati... adaptate de publicare (si de remunerare !) a cartilor de poezie si – foarte important – de difuzare a lor. La aceasta ora, majoritataea librariilor din tara – câte n-au fost înghitite de papetarii, raioane de telefoane mobile etc., precum în cazul foarte nepoeticei, anticulturalei retele „Diverta“ – nu accepta în rafturile lor cartea de poezie. Iar invocata „rentabilitate“ nu e rezolvata, cum ar fi logic, prin redistribuirea câstigurilor de la alte sectoare editoriale, care, oriunde în lume, îsi îngaduie si o „nisa“ de lux si de „elita“...
Pe de alta parte, „adaptarea“ e de cerut si la nivelul relatiei dintre poet si publicul din imediata apropiere : pe lânga „lecturile publice“ mai largi, înca la început pe la noi, sunt de multiplicat formele de întâlnire mai intima, cum se întâmpla la libraria bucuresteana „Carturesti“, de pilda. Cafenele literare, mici „cluburi“ de poezie ar fi de dorit sa apara peste tot, sustrase, pe cât se poate, asediului veleitarilor. (Cât idealism !) Ca la „concertele educative“ de muzica clasica de odinioara, acum disparute, coborârea din Parnasurile erodate din zilele noastre spre mediul scolar ar fi, poate, o idee. Si de ce nu s-ar conveni, cu vreo formatie muzicala de succes la tineri, introducerea unor „paranteze“ de poezie autentica, cu posibila priza la acest public care nu va fi fiind chiar atât de lipsit de sensibilitate lirica ?
4-5. Restructurare? Reciclare? Poate în sensul unui soi de „sincretism“ cu alte forme de comunicare, legate de „imagine“, de muzica, asa cum tocmai sugeram. Mediul virtual a si început, mi se pare, niste experiente în sensul asocierii, colajelor de tot soiul, dintre text, muzica, imagine. Avangardistii de pe vremuri încercasera si ei câte ceva, chiar si cei mai zurbagii, de pe la „Cabaretul Voltaire“ dadaist...

6. Niste „stimulente“ am sugerat si în raspunsurile precedente. Orice s-ar spune, demagogic, despre neinterventia „statului“ în materie de sustinere a literaturii, deci si a poeziei, foarte multe încurajari depind de politica dusa în domeniul culturii. Cum am mai spus cu alte prilejuri, ar trebui în primul rând marite fondurile pentru achizitia de carte la bibliotecile publice. Poetul s-ar cuveni sa fie pur si simplu... platit – acum nu prea este – ca orice alt om al muncii, si nu ma sfiesc sa vorbesc în cazul lui (si, iarasi, al scriitorului în general) despre necesitatea unei „discriminari pozitive“, ca a oricarei „minoritati“. Premii mai substantiale pentru cartile de calitate, burse de creatie mai numeroase... Si emisiuni de poezie, la radio si la televiziune, mult prea rare acum.

7. Cred ca se poate vorbi, procentual, despre toate trei. Poeti activi sunt înca destui (veleitarii nu se lasa nici ei...), dar cred ca ei nu sunt îndeajuns de „vizibili“. O manifestare cum a fost „maratonul de poezie“ din Sibiul-capitala culturala europeana a dovedit sa se scrie înca la noi multa poezie de calitate. Un anumit imobilism la acest nivel, al iesirii în public, poate da impresia falsa de „stagnare“ si a procesului creator. Pe plan editorial, stagnarea e clara–si am dat exemple de disparitie a unor colectii –, iar încetinirea ritmului de aparitie a cartii de poezie e vizibila.
Despre „degenerare“ vorbesc de obicei nostalgicii formelor „înalte“ ale discursului poetic, repede tentati sa puna sub semnul „degenerescentei orice manifestare neconforma cu modalitatile mai „traditionale“ de expresie. (o carte celebra de pe vremuri, antimoderna, purta chiar titlul „Degenerarea“). Dincolo de asemenea obtuzitati, este totusi de notat, în ultimii aproape douazeci de ani, grava scadere a exigentelor, si problematice, si de limbaj, a unei mari parti a poeziei care se scrie acum. Zisul „mizerabilism“ si „minimalism“ al multora dintre autorii de versuri de la „2000“ ar justifica în buna masura impresia de „degenerare“. Numai ca nu trebuie sa generalizam si, pe de alta parte, are loc, oarecum compensator, si o „regenerare“. Caci noile forme de „realism“ poetic aduc si o cota de vitalitate proaspata, în pas cu noul „puls al vremii“. Acestea fiind zise, însesi pretentiile poetilor ar trebui sa creasca, autoexigenta sa fie ceva mai evidenta. Deocamdata, „alinierea“ poeziei noastre mai noi cu amintitul ritm al epocii e cam grabita si se face la nivele de suprafata – cele mai comode. E si o chestiune de cultura poetica. Poetii care conteaza acum în toate tarile cu traditie literara serioasa ar arata, daca ar fi cititi de multi dintre poetii nostri, ca sunt departe de „mizerabilismul“ cultivat în exces la noi, ca numeroase „postmodernisme“ pentru care se mai opteaza din comoditate sunt, prin alte locuri, depasite; ca, de fapt, nu toata lumea poetica se complace în prelungirea „starii de tranzitie“ din care nici poezia nu vrea, prea adesea, sa iasa. Asadar, nu de îndemnul heliadesc, „Scrieti, baieti, numai scrieti!“, am avea acum mai ales nevoie, ci de unul care ar suna cam asa: „Cititi, baieti“ etc. Numai ca în nevoiasele noastre vremuri, nici macar studentii de la Litere nu citesc cât ar trebui...

Poezia  –  valuta forte

ADRIAN SÂNGEORZAN

La Festivalul international de literatura de anul asta de la Neptun s-a discutat zile în sir despre viitorul literaturii si literatura viitorului  în conditiile globalizarii, proces care se pare ca a ajuns sa ne sperie apocaliptic. N-a fost o atmosfera de parastas însa îngrijorarea plutea peste capetele noastre ca un pescarus  negru. Un poet englez a spus, mai în gluma, ca odata cu înmultirea populatiei planetare numarul poetilor va creste atât de mult încât poetii minori si mici vor trebui sacrificati pentru a putea hrani cu ei poetii de calibru. Cum la noi se spune ca „nu e om sa nu fi scris o poezie“ sau ca „românul e nascut poet“ ar trebui sa ne asteptam la un adevarat dezastru national. Nu cred ca poezia ca specie e pe cale de disparitie, pentru ca se scrie incredibil de multa poezie. Pe cale de disparitie cred ca sunt cititorii de poezie, care, saracii, nu pot suporta acelasi proces darwinian de selectie si transformare asemeni celor ce continua sa scrie poezie, uneori incontrolabil. Proces mai mult sau mai putin „natural“.
Vazuta din America unde traiesc si scriu, poezia ramâne aceeasi pasare rara, care ba n-are aripi, ba n-are fulgi, cioc sau chiar suflet, dar care continua sa zboare. Chiar orbii si surzii îi simt din când în când fâlfâitul, prin metrourile din New York, prin parcuri sau chiar în reclamele care ne sufoca. Aici, unde totul e made in China, continua sa se scrie poezie care desi va fi tiparita în tipografii chinezesti ramâne poezie totusi americana. Am tradus nu de mult câtiva poeti americani contemporani, unii foarte trasniti, care au dus poezia în zone fie prea stufoase, fie uscate ca desertul. A fost o aventura literara interesanta care m-a marcat si din care mi-a trebuit ceva timp sa-mi revin. Traind într-o alta cultura si plutind într-o alta limba (de fapt între doua culturi si doua limbi atât de diferite), a trebuit sa facem la un moment dat o alegere legata de limba în care vrem sa scriem.  Sotia mea, Carmen Firan, m-a ajut sa ma reîntorc la limba si la cultura româna de care ma îndepartasem. Respiram poezie, proza, cuvinte amestecate de cum ne trezim. Când vorbim putem trece dintr-o limba în alta fara sa ne dam seama, dar de scris scriem mai ales în româna. Multi prieteni, scriitori americani, continua sa ne convinga sa trecem cu toate bagajele în engleza. Pentru mine cred ca e prea târziu, ar fi un chin inutil, fortat, un fel de sepuku-harakiri cultural. Sunt unii care-au încercat si n-au mai ramas întregi. Îmi traduc singur poeziile în engleza, uneori când le scriu sunt fragmente care-mi vin direct în engleza si ma declar multumit cu performanta asta. Aici, la New York, te simti bine ca foreigner, ai un fel de statut privilegiat, asa ca încerc sa ma simt la fel de bine pendulând fara încrâncenare între doua culturi, doua limbi. Vom fi tradusi atât cât meritam. De curând a aparut în America antologia de poezie americana contemporana „Stranger at Home - American poetry with an accent“ („Strain acasa - poezie americana cu accent“) care reuneste zeci de poeti veniti din alte culturi, printre care cinci poeti români.
Comunismul cred ca a creat în Romania o atmosfera paradoxal propice poeziei Si mai ales metaforei în spatele degetului careia poetii încercau sa ascunda elefanti de portelan. Îmi place sa citesc poezie româneasca pentru ca mi se pare pur si simplu mai buna, mai plina de substanta si de suflet decât poezia americana, pe care tinerii poeti români uneori încearca s-o imite. Exista înca o inertie buna transmisa de generatia veche care a împins cu onoare poezia prin toate hârtoapele comunismului. În România poezia nu cred c-a avut nimic de recuperat dupa ‘89 pentru ca îsi câstigase deja un loc al ei. Nu acelasi lucru se poate spune despre proza.
Daca pâna la urma rima tot a fost ucisa, cred ca proza ramâne locul cel mai bun de „reciclare“ a poeziei.  Citesc mult mai multa proza decât poezie si scriu mai mult proza. De multe ori, când întorc paginile romanelor pe care le citesc, vad zburând metafore si rime care se strecoara afara sau înauntru, fara a-mi produce nici un fel  de confuzie. Vai de poetul care nu citeste proza si de prozatorul care nu citeste poezie sau care nu vrea, sau nu poate sa ascunda putina poezie între rânduri.
Nu cred ca poezia e acum într-un pericol mai mare decât era acum 30 sau 50 de ani. Cel putin nu în America, unde continua sa fie scrisa si citita de poeti sau oameni care se cred poeti, persoane care sufera de sindromuri carora înca nu li s-a gasit un nume, sau cel mult de catre studenti de la creative writting pe care profesorii încearca sa-i convinga ca poti fi învatat cum sa scrii poezie.
Poezia astazi nu pare ca stagneaza, degenereaza si nici ca se regenereaza.  Toate astea i s-au întâmplat deja de câteva ori. E bine ca exista pur si simplu. Unde se mai poate merge de aici e greu de prezis. Nostradamus n-a suflat un cuvânt despre viitorul poeziei.
Nu vad care ar putea fi stimulentele care ar putea prezerva poezia în lumea de astazi. Nostalgia nu mai are nici o valoare pentru ca e vesnic la un pas de depresie si alienare si din ele e greu de stors poezie. Asistam zilele astea în America la prabusirea pietii, la începutul unei posibile mari crize, pe care guvernul nu vrea s-o tempereze  tiparind fortat alte miliarde. Suntem o economie de piata, miroase a socialism, tipa unii, lasati lucrurile în voia lor, spun altii. Poezia trebuie lasata, ca întotdeauna, în voia ei. Îsi va gasi singura rostul si drumul. Sau am putea propune ca poezia sa devina valuta forte, sa se tipareasca bancnote cu chipuri si versuri celebre. Inflatia poate ar fi astfel mai bine tinuta sub control si am citi poezie direct din portofele.

Dar unde ne sunt formatorii?
AUGUSTIN FRÃTILÃ

1. Cititorul, în genere, cu atât mai mult cititorul de poezie se formeaza, cu exceptiile de rigoare, din frageda pruncie ca sa zic asa, din scoala. Cenaclul clasei, al scolii dezvolta gustul pentru lectura – alta decât cea obligatorie la cursurile curente – ca pe o activitate voluntara, placuta deci, care încetul cu încetul va deveni deprindere, mai valoroasa în timp decât performanta imediata reflectata în asimilarea corecta a materiei de studiu, recompensata punctual cu nota pe masura. Dar unde ne sunt formatorii? Si mai ales cei de viitori cititori de poezie, rari ca si poetii de altfel! Ce sa mai vorbim despre adevarata minune prin care mai apare câte un poet, în aceste conditii. Asa ca, citim poezie – cei care am mai citit deja – sperând ca vreun autor la moda sa faca suficiente valuri pentru a mai dezmorti, din când în când, gustul pentru acest mod de expresie revolut aparent, în noua sensibilitate ce domina perceptia acestor vremuri.

2. Poezia rezista asa cum a rezistat mereu – ca orice minoritate. Dupa aceleasi legi. Cei ce traiesc în poezie – fie ei autori sau cititori – se recunosc si se cultiva unii pe altii, se întretin, îsi poarta de grija. Exista înca sinucigasi care-si tabacesc rabdarea si relatiile pentru a scoate reviste literare care publica si poezie, mai sunt edituri – rare, e drept – care accepta sa piarda bani editând poezie si, mai nou exista spatiile virtuale – blogurile, paaginile web – ca niste adaposturi secrete, la care ajung doar cei ce le cauta, cei initiati si unde, cu toate avatarurile de rigoare, se pastreaza spiritul poetic, ca o magma ce va sa iasa la lumina cândva, sub forma tremuratoare a vreunei carticele subtiri si palide a unui alt bacovia, alt nichita, alt arghezi... cine stie?

3. Cred ca nu e nevoie neaparat de un plan, de o strategie anume de adaptare a poeziei. Adaptabilitatea este o însusire în urma careia se schimba câte ceva, nu este schimbarea însasi. De altfel poetii însisi sunt cei care, din nevoia de a ajunge la cititori inventeaza coduri noi de semnalizare. Cum ar fi, de exemplu asocierea cu rudele mai bogate sa zicem, cu proza, cu teatrul, cu muzica si arta plastica, ca parte a unor show-uri mondene, sponsorizate întru cu totul alte scopuri, de obicei, decât acela de a promova arta. Un alt debuseu, de care aminteam mai sus – poate cel mai solid, culmea – este cel al spatiului virtual, infinit prin definitie, usor de accesat, suficient de intim si participativ, interactiv si discret, dar cu o mare forta de penetrare si audienta. Cine va avea curiozitatea sa surfeze câteva linkuri de gen, cum ar fi de exemplu hyperliteratura.ro sau agonia.ro va da nas în nas cu un nou limbaj – discutabil, evident – dar... nou; fie si numai, uneori, la nivelul manierei, al formalizarii. Este evidenta noua fata a sensibilitatii si doar cine este obisnuit sa practice negarea ca forma de cunoastere, poate trece, vanitos, peste aceasta realitate virtuala, fara sa-si dea seama ca, în fapt, se autoexclude.

4. N-as spune ca se restructureaza... mai degraba se structureaza; e un proces de continuitate, care începe de la antici, de la meistersingeri si minesingeri trecând prin ochii Orbului de geniu si vine catre noi, prin postmodernism si, cu siguranta ne va întrece! Încrederea mea în vesnicia poeziei, a poieionului, copilul mândru care ne calareste cu eleganta consta tocmai în aceasta vechime care poarta în ea semnele unei tinereti fara batrânete...

5. Nu. Aici intram deja pe terenul optiunilor personale... al tradarilor! Vor fi poeti – sunt poeti – care vor trada, poate e prea dur termenul, care vor parasi, sa zicem, poezia îndreptându-se catre proza, mai stralucitoare, mai vizibila, mai banoasa la urma urmei si cu o rata mai mare a notorietatii imediate. Pe de alta parte, spre aceasta zona se vor îndrepta si cei refuzati de poezie! Caci, în genere poezia alege poetul iar nu invers! din toate timpurile. Oricum, e adevarat, un stagiu oarecare, în poezie nu poate sa strice niciunui creator, de orice expresie ar fi el. Nimic nu educa mai mult si mai substantial limbajul artistic, ca poezia. Poate doar muzica....

6. Voi fi acuzat, poate, de nostalgie...? Dar cred ca pentru o cultura si o natiune care se respecta si care nu vrea sa ramâna la stadiul de populatie, politicile culturale ale statutului ar rebui sa aiba în vedere...minoritatile. Adica, ce mare lucru daca alaturi de tigani, unguri, ruteni, sasi, megleno-români si alti agatârsi s-ar pune acolo, un banut si în cutia milei poetice? Ar fi atât de simplu sa oferi editurilor o suma minima în cazul în care accepta sa publice poezie! Am avea biblioteci de poezie si de traduceri de poezie cu care ne-am putea mândri, fara nicio suferinta, fara umilintele ascunse ori fatise ale oricarei sponsorizari! Si chiar daca s-ar strecura câte un veleitar pe ici, pe colo n-ar fi nicio nenorocire. Caci citind, având ce sa citeasca, cititorul se va fi educat deja; va sti sa discearna si sa trieze. Ce dracu, toata floarea cea vestita a capitalismului mondial a luat masuri de stânga pentru a-si salva obiectul muncii  –  capitalul  – , de ce n-am face si noi la fel pentru cateva zeci de carti de poezie?!

7. Cred ca avem de-a face cu o cautare a tonului. Am fost totusi martorii unui cutremur istoric, social si cultural de proportii. Vechii purtatorii de însemne zac obositi pe margine, ori au disparut... Un nou efort, la fel de mare domina acum tout esprit , efortul de sincronizare la lumea cea mare, sinonim cu supravietuirea. Când vorbesc instinctele tace tot restul. Noua inteligenta, cea emotionala – noua pentru constiintele noastre! – îsi cauta expresia în forme noi de arta. Printre care vom regasi, la un moment dat, ca noua, vechea Poezie!

---