Nimic nou sub soare
articol aparut in Cultura, nr. 200 din 2008-11-20» cultura cultura literarã »
Autor: AL. DOBRESCU
Acum vreo câtiva ani, m-am apucat sa traduc si sa tiparesc o scriere uitata a lui Georges Maurevert, „Le livre des plagiats“ (1923). Pregateam mai demult o istorie a plagiatului în cultura noastra si vo-lumul în cauza, scris fermecator (precum toate cartile iesite din condeiele frantuzesti slefuite prin instructie), mi se paruse o cum nu se poate mai nimerita familiarizare cu o îndeletnicire, sa-i zicem intelectuala, veche de când e scrisul, însa putin cunoscuta publicului român. Cercetat cu toata seriozitatea pe alte meridiane si paralele (s-a vorbit chiar de o „poetica“ a sa!), plagiatul a devenit la noi obiect de discutie numai prin accident, când cineva „descoperea“ ca altcineva (de preferinta un inamic sau, ma rog, un „neprieten“) trecuse în proprietatea sa fraze, paragrafe, capitole sau carti întregi la a caror elaborare nu participase defel; ori când, suspectat de fraudulosul obicei, cineva iesea vitejeste în arena, ca sa stearga de pe inocenta-i frunte, prin orice mijloace, teribilul stigmat. Fireste ca asemenea înfruntari bilaterale, arareori complicate de interventiile unor terti, se stingeau imediat dupa debut, fara a lasa urme pe obrazele banuitilor si în memoria obsteasca, ultima prin traditie îngrijorator de scurta.
Am lucrat la traducerea din Maurevert câteva luni bune, rastimp ocupat în principal cu alcatuirea notelor si comentariilor, indispensabile corectei întelegeri a trimiterilor si aluziilor din text. Aparând „Cartea plagiatelor“ la Editura Floare Albastra, în 2005, am socotit terenul pregatit pentru editarea întâiului volum din „Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la români“ (Editura Emolis, 2007), caruia i se va alatura, peste câteva saptamâni, urmatorul. În paralel, am elaborat o editie pentru bibliofili, în nouazeci si noua de exermplare, pe hârtie de bancnota, a primului si singurului manual de plagiat din cultura europeana, „Le masque des orateurs“ de Jean Oudart de Richesource, publicat la Paris în 1667 si nereeditat de atunci încoace. Sper sa le foloseasca macar începatorilor
într-ale plagiatului, ocupatie mai delicata si mai plina de riscuri decât se crede, presupunând – daca se urmareste obtinerea unor rezultate optime – cunoasterea aprofundata a tehnicilor cu adevarat eficiente. Ei bine, selectând referinte critice despre autorul „Mastii...“ si Academia sa, s-a nimerit sa îmi cada în mâna – si cu asta intru abrupt în subiectul prezentelor rânduri – una dintre cartile altadata renu-mitului colectionar de „curiozitati“ militare, istorice, geografice, etimologice si biografice, Ludovic Lalanne (care daduse, împreuna cu Bordier, un instructiv dictionar al autografelor furate din bibliotecile publice): „Curiosités littéraires“, Paris, 1857. Un volum consistent, de peste 400 de pagini, care aduna, în partea de început, tot soiul de ciudatenii poetice (poezii alcatuite din cuvinte cu aceeasi initiala, versuri „retrograde“ – adica identice indiferent daca sunt citite de la coada la cap ori viceversa, „figurate“ – stramoasele „caligramelor“, „lipogramatice“- compuse prin evitarea voluntara a unei litere din alfabet, „în ecou“, „leonine“, „sparte“ etc.), numai bune ca sa ne zdruncine (pe cât de frumoasa pe atât de) vana iluzie ca ultimele doua veacuri au fost martorele nasterii si impunerii unor formule poetice si a unor exigente tehnice fara precedent. Partea din urma a „Curiozitatilor“ se ocupa, pe urmele lui Charles Nodier din „Questions de littérature légale“, de – între altele – împrumuturi, imitatii, similitudini de idei, analogii de subiecte si, desigur, plagiate, teme apropiate inimii mele. Mai ales aceste capitole mi-au atras luarea aminte si le-am citit cu prioritate. N-am întâlnit, recunosc, decât putine informatii de care sa nu fi avut stiinta. Însa, nu stiu cum, frazele îmi pareau cunoscute, de parca le reciteam, ba, de câteva ori, m-am surprins ghicind continutul unui paragraf înainte de a-l strabate. Nu e usor sa verifici impresia de déjà vu, de atâtea ori doar simpla amagire. Dar de asta data am avut noroc si, dupa câteva ezitari, am dat peste ceea ce cautam: „Cartea plagiatelor“. Scrie Lalanne în capitolul „Du plagiat proprement dit“: „Un auteur inconnu, cité par Porphyre, avait composé un traité où il accusait Hérodote d'avoir emprunté des rnorceaux entiers de la description de I'Égypte par Hécatée. Un certain philosophe d'Alexandrie et un gramrnairien nommé Latinus avaient composé des traités, le premier sur les plagiats de Sophocle, le second sur ceux de Ménandre. Eschine, au rapport de Diogène Laërce, s'attribua des «Dialogues» dont il n'était pas l'auteur; Diodore de Sicile, suivant Saumaise, a copié des rnorceaux entiers d'Agatharchides; Euripide, Tite-Live, Salluste, ont eté aussi en butte à de semblables reproches.“ (p. 141)
Si iata acum ce scrie Maurevert în „Quelques considerations liminaires“, capitolul preliminar din „Le livre des plagiats“: „Si un philosophe d'Alexandrie fit tout un traité sur les plagiats de Sophocle, qui, lui aussi, pilla Eschyle, un grammairien, du nom de Latinus, en écrivit un autre sur ceux de Ménandre. Porphyre assure que la description de l'Egypte que nous tenons d'Hérodote est prise entiièrement dans l'obscur Hécatée. Au raport de Diogène Laërce, les «Dialogues» attribués à Eschine ne sont pas de cet auteur; une bonne partie de l'oeuvre de Diodore de Sicile appartient à un certain Agatharchides. Tite-Live comme Salluste utilisèrent sérvilement des chroniques plus ou moins connus.“ (pp. 11-12). Deosebirile între paragrafele citate vin din ordinea diferita a frazelor si din omiterea – la Maurevert – a lui Euripide si a umanistului Claude Saumaise.
Trecând la evul de mijloc, Lalanne evoca împrumuturile „colegiale“ dintre cronicari: „Au moyen âge on a quelques exemples de plagiat, surtout parmi les chroniqueurs, qui, favorisés par l'ignorance de leur siècle, semblent ne s'être fait aucun scrupule de piller leurs devanciers. Ainsi Matthieu de Westminster a pillé Matthieu Pâris, qui, à son tour, a copié l'ouvrage de Roger, prieur de Wendoves. Villani a copié Malaspina sans le citer. Ralph ou Ranulph Higden, auteur du «Polychronicon»*, resumé encyclopédique des connaissances au quatorzième siècle, n'a fait, comme on l'a reconnu tard, que retoucher le «Polycratica temporum» d'un autre moine, nommé Roger.“ (p. 128-129) Iar Maurevert nu-l contrazice: „Les moines chroniqueurs pillent sans vergogne les écrits de leurs devanciers. Mathieu de Westminster pille Mathieu Pâris, lequel detrousse Roger de Wendoves; Ralph de Chester utilise pour son «Polychronicon» tout ce qui est utilisable dans le «Polychrata temporum» de son con-frère Roger. Sans le citer, William copie Malaspina.“ (p. 13)
S-ar putea crede ca identificarea lui Ranulph Higden cu Ralph de Chester este rodul investigatiilor întreprinse de autorul „Cartii plagiatelor“. De fapt, ea se gaseste în nota de subsol aferenta „Polyhronicon“-ului, unde Lalanne adauga: „Les lettres initiales de chaque chapitre forment une phrase dont le sens est que Ralph, rnoine de Chester, est l'auteur de I'ouvrage. Voy., dans les «Amenities of Litterature» de d'lsraeli, le chap. «First Sources of modern History».“
Câteva rânduri mai departe. Lalanne scrie: „Léonard Bruni d'Arezzo, plus connu sous le nom de Léonard Arétin, composa en latin une histoire des Goths en quatre livres, au moyen de I'ouvrage grec de Procope, dont il avait trouvé un manuscrit, et qu'il ne fit guère que traduire, puis donna cet ouvrage comme de lui, sans nommer une seule fois I'historien byzantin. Mais après sa mort, arrivée en 1444, la découverte d'un second manuscrit grec fit reconnaître la fraude. s…t P. Alcyano, Vénitien (mort en 1527), est accuse d'avoir détruit un manuscrit unique du traité «De Gloria» de Cicéron, après en avoir adapté Ies plus beaux endroits à I'un de ses propres ouvrages. Machiavel s'y est pris plus adroitement dans un cas semblable: ayant en manuscrit les «Apophthegmes des anciens» ssic!t de Plutarque, il choisit ceux qui lui plaisaient Ie plus, et les mit dans la bouche de son héros Castruccio Castrucani. ssic!t“ (p. 130) Iata si frazele corespunzatoare din Maurevert:
„Au XVe siècle, Bruni d'Arezzo, qu'on nomme aussi Léonard Arétin, découvre une histoire des Goths, écrite en grec par le vieux Procope. Il la traduit, la publie comme sienne et détruit l'original. Ce n'est qu'en 1444 qu'un second manuscrit du pauvre Procope fait découvrir la su-percherie. Le Vénitien Alcyano est accusé également d'avoir détruit, après s'en être approprié les plus beaux passages, un traité de Cicéron, intitulé «De Gloria». Machiavel met froidement dans la bouche de Castruccio Castracani, dont il écrivit la vie, les meilleurs d'entre les «Apophtegmes des Anciens» de Plutarque, sans en indiquer, bien entendu. la source.“ (pp. 13-14) Aici, interventiile lui Maurevert sunt de-a dreptul salutare, îndreptând atât grafia titlului scrierii lui Plutarh, cât si pe a numelui politicianului ghibelin sortit sa devina personajul lui Machiavelli, ambele datorate, mai mult ca sigur, colaborarii tipografilor.
Patania fiorentinului Antonio Doni, care – dupa ce fusese jefuit la sânge de un confrate, Lodovico Domenichi – se trezise acuzat de plagiat tocmai de plagiatorul sau, e relatata de Lalanne la pagina 131:
„Le dialogue «della Stampa» (1562, in-8°) du savant littérateur italien Louis Domenichi est pris tout entier dans les «Marmi», ouvrage de Ant. F. Doni, imprimée dix ans auparavant. Nous avons tort de dire tout entier, car le plagiaire y insera trois violentes invectives contre sa victime, et, dans I'une d'elles, il lui reprochait effrontément ses plagiats. Ce procédé était assez bizarre, mais, ce qui le fut encore plus, c'est que Doni, qui avait volé, quelques années auparavant, à Sebastiano Manilio, une traduction de lettres de Sénèque, n'osa réclamer, et se tint pour injurié, pillé et content.“ Maurevert aminteste si el cazul la pagina 14:
„Ludovico Domenichi, poète italien, pille effrontément un de ses contemporains, Antonio Doni; et non seulement il le pille, mais encore, dans le même volume, où s'étale le plagiat, il a le front de l'insulter copieusement. Le Doni fait le gros dos, car il lui faudrait reconnaître qu'il a volé lui-mème à l'un de ses confrères défunts, Sebastiano Manilio, une traduction des lettres de Sénèque.“
Pâna si finalul paginilor consacrate de Maurevert lui Shakespeare („Le grand Will avait si bien la conscience de ses emprunts «conscients et indiscutables» – comme l'a écrit M. Pierre Villey – et savamments «organisés», ajouterons-nous, il faut bien le reconnaître – que, lorsqu'il publia, en 1593, son poème «Vénus et Adonis», il qualifia cette ouvrage dans la dédicace au compte de Southampton, de «premier fils de mon invention» first heir of my invention!... Et il avait déjà fait jouer à cette époque une demi-douzaine de pièces!...“ – p. 37), e luat din Lalanne. „Nous terminerons – scrisese acesta – en faisant remarquer que Shakespeare cherchait fort peu la gloire en retouchant ou en écrivant ainsi de vieilles pièces pour son théâtre. Dans sa dédicace du poème de «Vénus et Adonis», publié en 1593, il appelle cette petite production le premier fils de son imagination. L'assertion est singulière pour un homme qui avait déjà beaucoup écrit; elle semble prouver que le poète, qui avait déjà publié cinq ou six pièces, ne se reeonnaissait aucun droit à en réclamer la conception première.“ (p. 124) Situatii identice întâlnim la tot pasul, în, de pilda, capitolele consacrate lui Dante si Milton, în cele despre Corneille, Racine, La Fontaine, Molière, Voltaire etc. N-are rost sa plictisesc cititorii si cu alte exemple, toate sprijinind încheierea ca Maurevert nu doar avea cunostinta de „Curiozitatile literare“, dar a redactat „Cartea plagiatelor“ cu nemijlocitul, textualul lor sprijin. Bineînteles ca, aidoma întreprinzatorilor sai eroi, el „uita“ sa pomeneasca tocmai scrierea care-i oferise de-a gata atâtea informatii, detalii picante, mostre si formulari memorabile. Cât despre metoda „de lucru“, atunci când nu se reduce la simpla transcriere, ea urmeaza îndeaproape, fara sa o stie, consiliile profesorului de plagiat care a fost Richesource, înlocuind cuvintele originalului cu sinonime ori perfraze. Chiar fara sa o stie? Fireste, pentru ca Maurevert nu a cunoscut nemijlocit „Masca oratorilor“. Cer iertare pentru lungimea citatelor de mai jos, dar fara sprijinul lor mi-ar fi imposibil sa dovedesc ceva. Asadar, Maurevert scrie despre Richesource: „Benjamin Disraëli ssic!t (qui devint lord Beaconsfield) nous parle, dans ses «Curiosités de la littérature», d'un certain rhéteur, du nom de Richesource, qui, au XVIIIe siècle ssic!t, s'était établi à Paris. Il se disait directeur d'une Académie des Orateurs philosophiques, et se faisait fort d'enseigner en peu de temps à tout individu, même dénué de la moindre littérature, la manière de devenir un auteur réputé. Les principes de son art sont publié dans un livre intitulé «Le Masque des Orateurs ou Manière de déguiser toutes sortes de composition, lettres, sermons, panégyriques, oraisons funèbres, dédicaces, discours etc...» ssic!t Dans ce livre, Richesource commençait par faire remarque ingénue qu'il est bien rare que tous ceux qui s'adonnent à la littérature trouvent dans leur propre fond ce qui commande le succès. C'est pour ces «intelligences malhereuses» qu'il a écrit son ouvrage où leur est enseignée la façon de cueillir, dans les jardins des autres, ces fruits qui ne poussent point dans les leurs, mais il importe de les cueillir, ces fruits, avec tant d'art que le vulgaire ne puisse s'apercevoir de ces larcins. Aussi décore-y-il sa méthode du nom de plagiarisme ssic!t, qu'il explique ainsi: «Le plagiarisme des orateurs est l'art, que quelques-uns emploient avec beaucoup d'adresse, de changer ou déguiser toutes sortes de discours, composées par eux, ou sortis d'une plume étrangère, de telle sorte qu'il devienne impossible à l'auteur même de reconnaître son propre ouvrage, son propre style et le fond de son oeuvre, tant le tout aura été adroitement déguisé».“ ssic!t (pp. 17-18).
Titlul imprimat pe pagina de garda a „Mastii oratorilor“ era: „Le Masque des Orateurs, c'est à dire La Manière de déguiser facilement toute sorte de Discours“, „Le plaidoyé“, „La Meditation“, „Le Sermon“, „La Harangue“, „Le Panegyrique“, „La Lettre“, „L'Oraison Funebre“, „Les Passages“, iar definitia plagianismului suna acolo precum urmeaza: „Le Plagianisme des Orateurs est l'Art ou la manière ingenieuse & facile, dont les Orateurs Plagianistes se servent adroitement & heureusement, pour changer ou déguiser toutes sortes de Discours, ou de leur composition ou de celle de quelques Autheurs; ou pour leur plaisir ou pour leur utilité: comme sont, Le Plaidoyé, La Meditation, Le Sermon, La Harangue, Le Panegyrique, La Lettre, Le Mystere, Le Complimen, L'Oraison Funèbre, Le Passage &c., de telle sorte qu'il soit tout à fait impossible à l'Autheur mesme de se reconnoistre dans son propre ouvrage, ni son air, ni son genie, ni son style, ni son caractère, & par consequent qui que ce puisse estre, tant il sera bien deguisé.“ (p. 8-9). E greu de crezut ca serioasele abateri de la litera editiei din 1667 s-ar datora neglijentei autorului. Le întâlnim intacte si în „Curiozitatile“ lui Lalanne, care, la paginile 138-139, gazduiesc cu ospitalitate si comentariile iesite, sapte decenii mai târziu, de sub pana lui Maurevert. Iata rândurile lui Lalanne: „L'auteur observe d'abord, avec beaucoup de justesse, que tous ceux qui s'adonnent a la littérature ne trouvent pas toujours dans leur propre fonds ce qui peut leur assurer le succès. C'est pour ces intelligences malheureuses qu'il travaille; il veut leur enseigner a cueillir, dans les jardins des autres, ces fruits dont leurs terrains stériles sont privés, mais à les cueillir avec tant d'art, que le public ne puisse s'appercevoir de ces larcins. Il décore cetle nouvelle science du titre de plagiarisme ssic!t et s'exprime ainsi: «Le plagiarisme des orateurs est l'art, que quelques-uns emploient avec beaucoup d'adresse, de changer ou de déguiser toutes sortes de discours, composés par eux, ou sortis d'une plume étrangère, de telle sorte qu'il devienne impossible à l'auteur lui-même de reconnaître son propre ouvrage, son propre style, et le fond de son oeuvre, tant le tout aura été adroitement déguisé».“ Numai meritul de a-l confunda pe profesorul de literatura Isaac d'Israeli cu fiul acestuia, ilustrul barbat politic Benjamin, nu-l împarte Maurevert cu nimeni. Lalanne se marginise sa-si declare, într-o nota, datoriile catre d'Israeli (omitându-i prenumele) si sa arunce asupra-i suspiciunea plagiatului („Ces détails sont extraits du chap. «Professors of Plagiarism and Obscurity», des «Curiosities of Litterature», de d'lsraeli, qui n'indique pas, malhereusement, où il les a puisés.“). Nu sunt, deocamdata, în masura sa confirm ori sa înlatur o asemenea banuiala, desi anumite sintagme din textul lui d'Israeli par sa indice cunoasterea articolului dedicat lui Richesource în „Les trois siècles de notre littérature, ou Tableau de l'esprit de nos écrivains, depuis François I, jusqu'en 1771; par ordre alphabetique“ (Paris, 1772), lucrare atribuita când abatelui Antoine Sabatier de Castres, când altui abate, Martin, vicarul parohiei Saint-André-des-Arcs. Sigur e însa altceva: ca inspiratia lui Lalanne din d'Israeli obisnuieste sa lunece în curata traducere, inclusiv a citatelor, ceea ce explica si diferentele fata de textul lui Richesource. Iata, deci, paragraful tradus de Lalanne si reluat de Maurevert: „The author very truly observes, that all who apply themselves to polite literature do not always find from their own funds a sufficient supply to ensure success. For such he labours ; and teaches to gather, in the gardens of others, those fruits of which their own sterile grounds are destitute; but so artfully to gather, that the public shall not perceive their depredations. He dignifies this fine art by the title of PLAGIANISM, and thus explains it: «The Plagianism of orators is the art, or an ingenious and easy mode, which some adroitly employ, to change, or disguise, all sorts of speeches of their own composition, or of that of other authors, for their pleasure, or their utility; in such a manner that it becomes impossible even for the author himself to recognise his own work, his own genius, and his own style, so skilfully shall the whole be disguised».“ (Isaac d'Israeli, „Curiosity of Literature“, Ninth edition, revised. In six volumes. Vol. II. London, Edward Moxon, Dover Street. MDCCCXXXIV, p. 221).
Si un altul, lasat, nu se stie de ce, pe dinafara „Cartii plagiatelor“. Lalanne: „Le reste de ce singulier ouvrage se compose de passages extraits d'écrivains célèbres, et accommodés suivant la méthode de Richesource; ils ne sont jamais embellis. Plusieurs écrivains célèbres, et, entre autres, Fléchier, qui lui a adressé des vers, fréquentèrent, dans leur jeunesse, les cours de ce professeur de liltérature fabriquée, auquel on doit encore un «Art d'écrire et de parler, ou Méthode pour faire toutes sortes de lettres».“ D'Israeli: „The rest of this uncommon work is composed of passages extracted from celebrated writers, which are turned into the new manner of the plagiarist; their beauties, however, are never improved by their dress. Several celebrated writers when young, particularly the famous Flechier, who addressed verses to him, frequented the lectures of this professor! Richesource became so zealous in this course of literature, that he published a volume, entitled, «The Art of Writing and Speaking; or, a Method of composing all sorts of Letters, and holding a polite Conversation».“ Desi experienta avusese grija sa ma deprinda a nu ma mai mira de nimic, marturisesc cu oarecare jena ca am fost scandalizat, în primele clipe, de impardonabila purtare a lui Georges Maurevert. Eram în stare sa-mi explic si, la o adica, sa accept orice frauda intelectuala, fie ea cât de grosolana, dar sa alcatuiesti prin jaf tocmai o istorie a hotiei – asta mi se parea a trece binisor peste marginile întelegerii mele. Mi-am luat însa repede seama, amintindu-mi ca, înaintea lui Maurevert, un jurist confiscat de acelasi subiect sustinuse o teza construita dupa exact aceeasi metoda. Si chiar am simtit un fior de mândrie la gândul ca înaintemergatorul, pe numele sau Const. Hamangiu, era din neamul nostru, nu cine stie ce frantuz spiritual si plin de ifose.
Nimic nou sub soare, ne avertizeaza cu nedezmintita-i întelepciune Ecleziastul. Plagiate au fost si vor fi cât e lumea Azi mai multe ca ieri, mâine si mai multe ca azi. Iar noi, vesnicii ignoranti, facem ce am facut întotdeauna: le citim cu nesat, minunându-ne de adâncimea cugetarii, de întinderea documentarii, de – câteodata – expresivitatea celor pe care-i credem negresit autori. La rastimpuri, parca spre a ne trezi la realitate, întâmplarea ne pune sub ochi izvoarele din care au baut pe ascuns si pe saturate unii dintre idolii nostri. Statuile durate cu atâta entuziasm si buna credinta, ca sa avem cui ne închina dimineata, în miezul zilei si pe înserat, îsi reduc atunci dimensiunile, de nu cumva se prabusesc în tarâna. Ei si? O sumedenie de idoli înca necunoscuti, zamisliti din aceleasi aluaturi, abia asteapta sa le ia locul pe soclurile goale si în mintile noastre flamânde de mituri. N-ar fi pacat sa-i lasam sa astepte? Asa ca îi ridicam nesfiiti în lumina si ni-i facem modele, fara sa ne tulbure gândul ca, mai devreme ori mai târziu, vor împartasi soarta idolilor de ieri. Nimic nou sub soare…
Soldatul de bronz
CONSTANTIN COROIU
Revin deseori în Vrancea, adica acasa. Magura Odobestilor, piramida verde, face parte din alcatuirea mea sufleteasca, de vreme ce m-am nascut cu ochii pe ea. Am vazut atâtea orase – din Europa, America si Extremul Orient – dar pentru mine orasul primordial este Panciu. În copilarie, acesta era orizontul... urban cel mai îndepartat la care puteam aspira. Târgul cu miros de gogosi (cum n-am mai mâncat niciodata de atunci) mi se parea ca ascunde toate tainele lumii. Plecam cu mama sau cu tata, ori cu amândoi, uneori cu învatatoarea, doamna Tomescu, îndeosebi sâmbata – zi de târg – la Panciu. Drumul îl parcurgeam pe jos, printre vii si printr-o padure. Coboram din satul meu – unde s-a descoperit o necropola carpica din secolul al III-lea. d. H – în valea Susitei, un râu capricios, sec în perioade de seceta, nabadaios, chiar ucigas când ploua abundent la munte; treceam prin albia lui si urcam apoi pe un drum prafos sau noroios, pe lânga schitul Brazi, unde se afla locul de repaus vesnic al lui Ioan Slavici. Când schitul s-a desfiintat si biserica s-a ruinat pâna la disparitie, ramânând doar troita de la margine de drum, ramasitele pamântesti ale marelui scriitor de lânga fosta biserica au fost stramutate în deal, în cimitirul orasului. Istoria ne învata ca si vesnicia este relativa. Nu stiam atunci – aveam sa aflu mai târziu – ca acolo, în Valea Brazilor, lânga mormântul deschis al celui ce scrisese „Moara cu noroc“, „Mara“, „Gura satului“ si multe altele, într-o zi de august a anului 1925, a vorbit însusi Liviu Rebreanu, în calitatea sa de presedinte al Societatii Scriitorilor Români.
La începutul anilor '80 m-am gândit sa realizez o emisiune radiofonica despre Slavici si despre locurile unde a trait si a scris. Nu eram la curent cu ceea ce se întâmplase cu mormântul scriitorului. M-am dus împreuna cu nepotul meu, Ciprian, sa vad în ce stare mai este. Nu mica mi-a fost mirarea (si indignarea) când ne-am trezit în fata unei privelisti dezolante. Un loc parasit, plin de balarii si, ici-colo, niste resturi de cruci ruginite sau putrezite. Convins ca Slavici era acolo, uitat în acea ruina de cimitir, ma si pregateam sa scriu un articol în „România libera“ – la care aveam o colaborare permanenta, gratie generozitatii marelui jurnalist Octavian Paler, pe atunci redactor sef al ziarului – si sa-i fac praf pe primarul orasului Panciu si pe cei ce se ocupau de cultura la nivelul judetului Vrancea. Numai ca primarul m-a linistit. Mi-a explicat cum au decurs lucrurile si m-a condus la noul – ce straniu suna cuvântul – loc de veci al lui Slavici... Hotarârea de stramutare trebuia luata fiindca din cimitirul schitului nu mai ramasese nimic.
În prima parte a acestui an, un alt primar, cel al comunei Siria, din judetul Arad, Valentin Bot, nu s-a sfiit sa încerce sa-l foloseasca pe marele prozator Ioan Slavici ca... agent electoral. Îi surprinde poate pe unii specialisti în demitizari sintagma „marele prozator“?! Sau poate chiar nu le place?! Nu e locul sa argumentez. Dar se întâmpla sa citesc chiar astazi – 8 noiembrie – în excelentul „Ziar de duminica“ un text admirabil al lui George Balaita despre ilustrul înaintas. Iata cum încep însemnarile autorului „Lumii în doua zile“: „Citesc o noapte întreaga din Slavici. Nu marile nuvele. Nu «Mara» unde nuvelistul, invidios pe romancier, îl sâcâie dusmanos si nu îl lasa sa-si duca de data asta proza acolo unde ar trebui, si asa însa „aproape o capodopera“, cum scrie Calinescu. Citesc doar pe sarite Lumea prin care am trecut. Memorii, publicistica, ocazionale. Peste tot gheara leului“.
Dar sa nu-l uit pe primarul din Siria (nu cunosc daca a mai fost ales în luna iunie, caci nu ma mai intereseaza, începând din 2004, nici un fel de alegeri, fie ele locale, parlamentare sau prezidentiale), sa nu-l uit chiar daca el nu e chiar un clasic, fie si de tranzitie... În loc sa-l preocupe rezolvarea problemelor cetatenilor comunei sale, care nu erau si nu sunt nici putine si nici simple, el se straduia sa gaseasca un cal de bataie electorala. Si l-a gasit: aducerea osemintelor lui Ioan Slavici la Siria. Ar fi însemnat a treia stramutare a acestora. Ca un pandant ironic la „Închisorile mele“ (volum publicat de Slavici în 1921, cu patru ani înainte moarte), am fi putut vorbi – daca n-ar fi prea frivol în acest context – de „Stramutarile mele“. Cum se stie, scriitorul si-a trait ultimii ani ai vietii la Panciu si a murit aici. Primarul Siriei acuza autoritatile vrâncene ca l-ar „tine“ pe Slavici la Panciu „din motive comerciale, turistice“. O, ce bine ar fi ca turistul român sa mearga sa se reculeaga la mormintele scriitorilor si la muzeele literare! Dar nici vorba de un asemenea standard de cultura si sensibilitate. Îl asigur pe dl. Bot din Siria ca stiu bine ce spun. Traiesc de o viata la Iasi, unde sunt multe morminte ale unor oameni celebri, între care nu putini scriitori, si 12 case memoriale ale unor clasici – între care Alecsandri, Kogalniceanu, Costache Negruzzi, Creanga, Sadoveanu, Topârceanu. Poate cu exceptia faimoasei Bojdeuci din Ticau – primul muzeu memorial din România, de la înfiintarea caruia s-au împlinit în aprilie 90 de ani, si a Teiului lui Eminescu din Gradina Copou – n-am vazut vreodata ca ele sa fie asaltate de turisti. Turistul nostru face shopping, nu are timp sa se duca la mormintele celebre sau la casele-muzeu ale scriitorilor. Dar înteleg ca toate acestea îi sunt necunoscute sau nu-l intereseaza pe un ales care se da de ceasul mortii pentru a fi reales, aruncând în lupta electorala nu idei si proiecte edilitare, ci... morminte. S-a mai întâmplat si la Iasi cu câtiva ani în urma. Batalia s-a dat atunci... pe mormântul lui Eminescu.
Cea mai persistenta imagine din copilaria mea, alaturi de cea a Magurii Odobestilor se numeste „Soldatul de bronz“, statuia modesta a unui infanterist pe care sculptorul l-a surprins pornind la atac cu arma în mâna. Statuile, monumentele pe care aveam sa le vad de-a lungul mai multor decenii, oricât de coplesitoare prin maretie si forta de evocare, nu au valoarea, as spune initiatica, a „Soldatului de bronz“ care repovesteste, si el, ceea ce s-a petrecut în faimosul „triunghi al mortii“: Marasesti-Marasti-Oituz. Am recitit de zeci si zeci de ori numele înscrise pe soclu, nume de simpli soldati: români, evrei, armeni, nume de eroi: „Eroilor din Panciu, Patria recunoscatoare“. Soldatul de bronz m-a învatat ceva esential: eroismul adevarat este simplu si asa-zicând antiretoric. Abia post-factum apar impostorii, oportunistii, profitorii care îl „traduc“ – de cele mai multe ori foarte prost, gaunos, într-o retorica lucrativa. Îmi aduc aminte ca acest adevar reiesea si din povestirile bunicului meu patern, care a luptat în „triunghiul mortii“, fiind luat prizonier de nemti si tinut în lagar un an de zile. Timp de o jumatate de secol, cât a mai trait dupa încheierea Primului Razboi Mondial si înfaptuirea Marii Uniri, mergea la Marasesti, în fiecare august (de obicei în ziua sarbatorii Schimbarea la fata), respectând parca un protocol instituit printr-o lege nescrisa, dar imuabila, sa revada locul unde îsi avusese masca de infanterist pe fostul câmp de legendara batalie. Îmi povestea tata ca în anii '30, '40, '50 bunicul parcurgea distanta de la noi, de acasa, pâna la Marasesti si înapoi pe jos, în semn de omagiu pentru camarazii sai care nu s-au mai întors la vetrele lor si ale caror oase se odihnesc în mausoleul binecunoscut din fata garii feroviare. De la noi pâna la Marasesti distanta este de vreo 12 kilometri. Pot spune, fara emfaza, ca bunicul meu si-a aparat nu doar vatra mare ce însemna si înseamna tara, ci si pe cea care se afla la doar 12 kilometri si care era în sensul cel mai propriu a lui si a familiei sale. De altfel, temutul si trufasul feldmaresal August von Mackensen avea sa treaca si prin satul nostru. Un mare strateg, un longeviv. Se nascuse cu un an înaintea lui Eminescu si a murit la sfârsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, în 1945, dupa ce gustase de doua ori din cupa amara a înfrângerii Germaniei în mai putin de cinci decenii. Când Mackensen murea, Alexandru Averescu, gloriosul maresal român, care îl îngenunchease la Marasti, era de sapte ani asezat în mijlocul soldatilor sai, asa cum îi fusese dorinta, în mausoleul de aici – copie a celui de la Verdun, unde nemtii au fost învinsi, în 1916, în urma uneia dintre cele mai sângeroase batalii din istorie.
Prin anii '70, Soldatul cu arma si cascheta sa de lupta din inima târgului cunoscut mai ales prin soiurile de vin nobil produse în zona a intrat si în literatura. Mica urbe este evocata într-un roman. E lesne de identificat, date fiind ambianta si întâmplarile narate, desi numele îi este redus la initiala P. Povestea se deruleaza în anii celui de Al Doilea Razboi Mondial. Autorul s-a nascut, si-a petrecut copilaria si adolescenta la Panciu. Tatal sau, învatator cu gradul de sublocotenent, a murit pe frontul de Est, la numai 33 de ani. Bucuria mea la aparitia cartii a fost una speciala. Un prozator, vrâncean de-al meu, cu care în acea vreme eram si prieten, scrisese un roman în paginile caruia regaseam ceva din ceea ce fusese spatiul si lumea copilariei si adolescentei mele.
Nu demult, facându-mi ordine în carti, am dat si peste romanul acela. L-am rasfoit, cu sentimentul ca revad niste file dintr-o arhiva sentimentala. Soldatul de bronz ar fi putut avea un destin literar mai glorios, dupa cum ar fi putut sa nu-l aiba deloc. Oricum, cuvintele cu care autorul l-a descris în uitatul roman sunt mult mai putin durabile decât bronzul în care a fost turnat. Altminteri, el dainuie, peste timp, nu doar în mijlocul orasului înconjurat de vii, ci mai ales în memoria noastra colectiva si în sufletul românilor...
Filmul ca poezie
IRINA GEORGESCU
Amestec incongruent de „vise si carne“, poezia lui Stefan Manasia nu face decât sa recicleze imagini si sintagme din volumele anterioare („Amazon si alte poeme“, Cluj, Editura Tritonic, 2003, Editura Vinea, 2005; „când TU vii. etica grunge“, colectia no name, 2006). „Micile invazii“ se contruiesc pe fondul deja onctuos al unor stereotipii de limbaj, care mizeaza, în general, pe patetisme ieftine si fronda, îngânate de reflexul infantilizarii si de patima autosuficientei.
Lirismul este salvat de secventele narativizate si de flashurile ironice despre copilaria comunista, care contrasteaza puternic cu versurile destul de seci, prin invocarea câte unui personaj reprezentativ, profetic si razbunator („mahatma“).
Textele lui Manasia sunt „mici invazii“ ale fictiunii, ori mai degraba ale ideii de fictiune, unde se deruleaza nu doar „filme cu nazisti“, ci si „istoria copiilor din Anzi“ ori „serenada muncitorului“. Nevoia de continuitate este alimentata de recurenta cadrelor anterioare – textele se ordoneaza în functie de scene de film, de parca am asista la asamblarea secventelor unui film idilo-maladiv, unde iubirea este abrutizata, iar suferinta devine sursa noilor scene – în acest sens, sunt relevante titlurile textelor: „poem de dragoste scris pe un servetel mototolit“, „continuarea poemului scris pe servetelul mototolit“, „cantonul (un film tarkovskian) 1“, „cantonul (un film tarkovskian) 2“, „cantonul (un film tarkovskian) 3“ etc. Sunt secvente a caror valabilitate nu poate fi reactivata decât prin minimalizarea rolului lor, în principiu, imagini fulgurante sau frânturi de istorii personale. Poezia lui Manasia nu arata mai mult decât ceea ce spune, siruri de cuvinte al caror înteles ne este ocultat.
Ricardo si Mahatma
Exista, însa, unele texte care rezida tocmai în suprapunerea de registre si de imagini, în valorizarea anodinului, pe fondul panicii si al crisparii. În acest sens, poemul „serenada muncitorului“ reitereaza parodic scenarii îngrosate ale unui prezent perpetuu: „ai putea îmbracat în toga cea alba / sa te razbuni / si sa te-arunci apoi de pe macara / ei îti vor spune: mahatma / (...) / în aerul cald sa plonjezi / în înserarea ca o ilustrata / printre heruvii de mahala / cu glasuri pitigaiate / te vor chema: mahatma“ (p. 16). De fapt, imaginea profetului „în toga cea alba“ este maculata de sinuciderea atât de urban-industriala, prin aruncarea de pe macara, dar si de peisajul de mahala, încât textul nu poate decât sa arunce în deriziune atât denominatia simbolica de „profet“, cât si prezenta „scenica“ a acestuia, în mijlocul unei gloate de neinitiati, într-un spatiu suburban si non identitar, cum este mahalaua. Este hilar sa confrunti imagini atât de diferite, dar tocmai asta pare sa-i salveze poezia lui Manasia, îmbinarea asimetrica dintre personaje si cadrul lor de existenta, undeva la limita dintre real si fabulatoriu, limita indecis ironica.
Pe de alta parte, în „oda muncii“, este parodiata structura de telenovela si aspectul kitschos pe care „noua mahala“ îl exhiba nu doar prin gesturi lascive, ci si prin greata contactului uman, potentata de contraste semantice puternice: de exemplu, textul permite constructia binomului „viespe“, nume asupra caruia se insista prin calificativul „de nimfa“ vs. „macelar“, termen încarcat cu tensiunea carnii însângerate, de fapt, greutatea mortii expuse pe cântar. Acest balast semantic îsi gaseste corespondent în poezia lui Manasia: „viespea de nimfa îl atâta: / îl ruga sa o posede ca un macelar, / (...) / începu sa o sugrume ca un piton regal / (...) / nimfa cea blonda învinetea“ (p. 32-33). Melanjul de specii – viespe, nimfa, piton – descrie o pseudo gradina zoologica, unde „macelarul“ este factorul activ si punitiv, care aplica drastic pedeapsa. El este cel care cântareste din ochi pericolul, adulmeca prada, sugruma si eviscereaza, pentru a-ti declara suprematia de scelerat.
Personajele intra si ies din poeme, luând în derâdere cotidianul, expulzând orice intrus, iar ironia si jocul aparentelor devin premisa pentru scene de film: „sa exilezi acneea & tandretea / în Zona Zoster a mintii / (...) / si îti dai seama ca FERICIREA / este / un alt simulacru al NEÎNTELEGERII“ (p. 49), si, asa cum se întâmpla la Ruxandra Novac, „fericirea“ poarta marca „nekro“, a „necro“-filiei, dar si a „necro“-fobiei, pentru ca particula „necro“ a luat deja în stapânire instrumentarul poetic, devenind o resursa pentru intertext si hiatusuri textuale.
Biografism si ironie
Râsul sincer si „luarea în râs“, cele doua directii care ar putea sa salveze poezia lui Manasia de împrumuturi a la Ruxandra Novac, sunt concurate de patetismul din a doua parte a volumului si de miza unei autenticitati „de hârtie“, prin transcrierea unor pasaje de jurnal, insertii, clisee: „de fapt, ce mai am de scris?“ (p. 63). Accentuarea impreciziei rostirii, punerea sub semnul întrebarii a adevarului se realizeaza prin apelul la autoreferentialitate, chiar prin ultragierea sensibilitatii receptorului si prin „tematizarea parodica a emitentului de text“, cum ar spune Matei Calinescu.
Totodata, jocul persoanelor „eu“ – „tu“ este obsesiv, iar disperarea este marca tacerii, în vreme ce ascunderea de celalalt mareste distantele: „sunt la usa ta / CE DACÃ NU M-AI CHEMAT / crezi ca nu sunt si eu disperat / ca si tine“ (p. 9). În locul unei fiinte vii, suntem amenintati cu ecoul: vidul suplineste aparitia umana, asa cum disperarea este paleativul singuratatii. Tonul ridicat si vocea stridenta sunt indicii dizolvarii identitare: dincolo de usa la care se tipa si în fata careia „se dispera“, este posibil sa nu fie nimeni. „Tu“ este, de fapt, „eu“, „el“, „ea“, un „tu“ generic, substitut al impersonalelor si al pluralului inclusiv de persoana I: „ai vazut totul / ai încercat sa întelegi totul: / (...) / îti pansezi creierul cu hârtie de ziar / îti cureti orbitele cu vata si spirt / îti legi gândurile cu sireturile de la pantofi“ (p. 20-21). În contexte diferite, vocabula „tu“ capata noi semnificatii: „tu“ functioneaza atât ca „eu“, fiind marca dedublarii, dar si a evitarii unei responsabilitati a zicerii, cât si ca proiectie a fiintei iubite, „cu sufletul gol si meschin“.
Biografia patrunde în text, iar indecizia risca sa fie noua ordine. Textele intra în latenta, pe o perioada nedeterminata: „panica instantanee, dupa ce termin de scris un poem sau un referat: as cauta fiecare cuvânt în DEX, nu-i mai stiu nici unuia sensul“ (p. 69). Dezorientarea si panica ating paroxismul, cel putin la nivel textual, iar refugiul în imediat este catalizatorul pentru transcriere, pentru urmarirea atenta a miscarilor si a privirilor. Eul devine vulnerabil prin exprimarea starii anxioase si prin recunoasterea ambiguitatii sensurilor.
Poezia lui Manasia abuzeaza de retorisme care obosesc, pentru ca istoria personala este voit limitata de experienta imediata, fals metafizica: „portret al poetului în vacanta. Oare cum o fi aratând? Testicole ridate & carnetel & creion, mimica, priviri de Sfinx, eventual pager si laptop daca-i da mâna etc. etc.“ (p. 64). Asadar, efectul este deprecierea sensului poemului, ca o consecinta a apropierii de utilitar si de cotidian. Recuperea sensului este posibila numai prin afirmarea autosuficientei, într-o stare de uimire desavârsita: „ma simt calm, aproape superb, nimic nu ma mai scade, as vrea ca toata viata sa nu fac altceva, nimic n-are valoarea poemului“ (p. 72). Discursul furios merge pâna la pedepsirea limbajului, prin telegrafierea si concatenarea cuvintelor în poeme, astfel încât impresia de anulare a mesajului si de respingere a locutorilor este destul de puternica: „stomacul meu întunecat si acid / îti va digera rînperîndemnitatea“ (p.10), „rînperând alunecam înauntru“ (p. 18), „saumaiegzactasa“ (p. 31), „mahmureala calâie / îmi storcea glandele lacrimale / convingîndu-ma înca o data / ca spectacolul lumii e pt. CRETINI“ (p. 36). Aceste noi forme de grafie exprima revolta fata de cuvântul scris, sunt replici spuse în viteza cadrelor, partial asumate, partial renegate. Poemul ca fronda. Poemul ca o succesiune de secvente.
În consecinta, oscilarea între poemul – „esenta“ („poemul e o esenta, o pasiune“, p. 71) si filmul – poem a permis transferul de la citirea poemului într-o carte la orientarea neechivoca spre televizor, pentru ca filmul întretine „noile reclame: / prabusiri, sfidari, eviscerari, topiri, / ademeniri, miraje, termitiere, / scaderi, caderi, sclipiri, clipiri...“ (p. 37). Pâna si apropierea de celalalt este posibila tot prin televizor: „prin ecranul micului samsung / înainte-mi apari / sîngele tau e o succesiune de ceasuri panicate“ (p. 36). Acumularea de imagini da senzatia de film mut. Poemul se vede. La televizor.